Wendell Berry
Ultimele postari ale lui Wendell Berry (vezi toate)
- Țarini fără țărani - 8 mai 2017
- Coboară din mașină, dă-te jos de pe cal! - 7 mai 2016
Traducere de Silviu Man după eseul lui Wendell Berry, Out of Your Car, Off Your Horse, publicat în The Atlantic, ediția din februarie 1991.
27 de propuneri cu privire la gândirea globală și sustenabilitatea orașelor
I. Propriu-zis, o gândire globală nu poate fi posibilă. Cei care “au gândit global” (dintre care cei mai de succes au fost guvernele imperiale și corporațiile multinaționale) au făcut asta prin intermediul unor simplificări mult prea extreme și opresive pentru a merita numele de “gândire”. Cei ce gândesc global au fost și vor fi întotdeauna oameni periculoși. De asemenea, gânditorii naționali tind să fie și ei periculoși.
II. Gândirea globală nu poate fi decât de tip statistic. Superficialitatea sa este expusă de lipsa celei mai mici intenții de a face ceva. Cu excepția situațiilor în care se vrea distrugerea pe scară largă, nimic nu se poate face decât local, la scară mică. Gândirea globală nu poate face planetei decât ceea ce-i fac sateliții spațiali: o reduc, fac din ea un fleac. Uitați-vă la una dintre fotografiile acelea cu planeta luate din spațiu și vedeți dacă vă recunoașteți cartierul. Dacă vrei să vezi unde te afli, trebuie să te dai jos din naveta spațială, să cobori din mașină, să descaleci de pe cal și să o iei la pas. Iar la pas vei descoperi că pământul încă este satisfăcător de întins și plin de locușoare seducătoare.
III. Dacă am gândi local, ne-ar fi mult mai bine decât ne este acum. Întrebările și răspunsurile locale potrivite vor fi și întrebările și răspunsurile globale potrivite. Întrebarea Amish-ilor: “Cum va transforma acest lucru comunitatea noastră?” tinde să ofere un răspuns corect lumii.
IV. Dacă vrem să punem viața locală într-o legătură corectă cu lumea, trebuie să facem asta prin imaginație, milă și răbdare, făcând viața locală cât putem de independentă și de auto-sustenabilă – nu prin abstracțiunile îngâmfate ale “gândirii globale”.
V. Dacă vrem ca gândurile și faptele noastre să nu distrugă pământul, atunci trebuie să înțelegem că nu trebuie să cerem prea mult de la pământ sau de la orice parte a sa. Pentru a fi siguri că nu-i cerem prea mult, trebuie să învățăm să trăim acasă, cât de independent și de auto-suficient putem. Acesta este singurul mod în care nu vom scăpa din vedere pământul de care ne folosim și limitele sale ecologice.
VI. Singurul oraș sustenabil – iar acesta este, pentru mine, un ideal și un scop indispensabile – este un oraș aflat în echilibru cu zonele sale rurale: cu alte cuvinte, un oraș care să supraviețuiască din veniturile ecologice nete ale regiunii înconjurătoare, achitându-și astfel toate datoriile ecologice și umane.
VII. Orașele în care trăim acum sunt în afara principiilor ecologice, bazându-se pe o serie de ipoteze economice care le vor distruge cu siguranță. Orașele noastre nu viețuiesc acasă. Ele nu au propriile regiuni care să le întrețină. Nu se află într-un echilibru cu sursele lor, indiferent unde anume pe glob se află sursele lor.
VIII. Echilibrul dintre oraș și sat este distrus de către mașinăriile industriale, productivitatea “ieftină” a câmpiilor și pădurilor și de către transportul “ieftin”. Roma și-a distrus echilibrul prin munca sclavilor, noi ni-l distrugem prin combustibilul fosil “ieftin”.
IX. Probabil de la Războiul civil încoace și cu siguranță de la Cel de-al Doilea Război Mondial încoace, normele productivității au fost stabilite de industriile consumatoare de combustibili fosili.
X. Din punct de vedere geografic, sursele combustibililor fosili sunt rurale. Dar, din punct de vedere tehnic, producția acestor combustibili este industrială și urbană. Aspectele și integralitatea vieții locale, precum și principiul comunității, sunt luate în considerare cât mai puțin posibil, deoarece faptul de a le lua în considerare nu oferă un profit rapid. Combustibilii fosili au fost întotdeauna produși pe cheltuiala ecosistemelor locale și a comunităților omenești locale. Economia combustibililor fosili este economia industrială prin excelență și nu găsește nici o valoare în viața locală, fie ea naturală sau umană.
XI. Atunci când principiile industriale manifestate în producția de combustibili fosili sunt aplicate pe câmpuri și în pădure, rezultatele sunt identice: viața locală – deopotrivă naturală și umană – este distrusă.
XII. Procedurile industriale au fost impuse zonelor rurale până când oamenii au fost tentați sau forțați să devină dependenți de economia banilor. Încurajând această dependență, corporațiile și-au perfecționat abilitatea de a-i prăda pe oameni de proprietatea și de munca lor. Rezultatul este că acum un foarte mic număr de oameni deține toată proprietățile utilizabile din țară, iar muncitorii sunt din ce în mai mult ostaticii angajatorilor lor.
XIII. “Liderii” noștri de azi, oameni cu avere și putere, nu știu ce înseamnă să iei în serios un anume loc: să crezi că merită să primească dragoste, studiu și muncă grijulie. Ei nu pot lua niciun loc în serios pentru că ei trebuie să fie gata în orice moment, în termenii de putere și avere ai lumii moderne, să distrugă orice loc.
XIV. Bunul-simț ecologic se opune celor mai puternice entități economice ale timpului nostru, pentru că bunul-simț ecologic implică reducerea sau înlocuirea acestor entități. Bunul-simț ecologic nu poate învinge decât prin munca și prin dorința oamenilor și comunităților locale.
XV. Pentru îndeplinirea acestui scop, premisele noastre dominante despre cunoaștere, informație, educație, bani și voință politică sunt inadecvate. Toate instituțiile cu care sunt familiarizat au adoptat tiparele organizaționale și măsurile cantitative ale corporațiilor industriale. Probabil ca o consecință a acestui fapt, ambele părți ale dezbaterii ecologice au devenit periculos de abstracte.
XVI. Bineînțeles, abstracțiunea este ceea ce este greșit. Răul economiei industriale (capitaliste sau comuniste) este abstractizarea inerentă procedurilor sale – incapacitatea sa de a distinge între un loc sau altul, între o persoană și alta, între o viețuitoare și alta. William Blake a remarcat asta cu două sute de ani în urmă. Oricine poate remarca acest lucru în aproape toate uneltele și armele noastre.
XVII. Abstracțiunea este dușmanul, oriunde s-ar găsi el. Abstracțiunea sustenabilității poate distruge lumea, tot așa cum o pot face și abstracțiunile economiei industriale. Viața locală poate fi la fel de expusă pericolului prin “salvarea planetei” ca și prin “cucerirea lumii”. Asemenea proiecte implică scopuri abstracte și puteri centrale care nu pot cunoaște – și, astfel, vor distruge – integritatea naturii și a comunității locale.
XVIII. Pentru a putea trata planeta cu bun-simț ecologic, trebuie să îți manifești bunul-simț ecologic la nivel local. Nu poți acționa local gândind global. Dacă vrei ca faptele tale locale să nu distrugă planeta, trebuie să gândești local.
XIX. Nimeni nu își poate manifesta bunul-simț ecologic la nivel planetar. Dar oricine își poate manifesta bunul-simț ecologic la nivel local dacă afecțiunea, amploarea, știința, uneltele și îndemânarea au o dreaptă măsură.
XX. Dreapta măsură în muncă dă putere dragostei. Atunci când muncim dincolo de limitele dragostei noastre pentru un anume loc, pentru lucrurile și pentru viețuitoarele cu care lucrăm, distrugerea apare inevitabil. Printre altele, o cultură locală adecvată își menține munca în orizontul dragostei.
XXI. Astfel, întrebarea care ni se pune este una extrem de dificilă: cum să începem să refacem, sau să facem, o cultură locală care să conserve părticica noastră de lume în vreme ce ne folosim de ea? Vorbim aici nu doar despre un tip de cunoaștere care implică afecțiunea dar, de asemenea, despre un tip de cunoaștere care vine din sau prin afecțiune – o cunoaștere la care nu poate ajunge cel lipsit de afecțiune și la care nu poate ajunge nimeni câtă vreme e considerată a fi doar o informație.
XXII. Care ar fi rezultatul economic al afecțiunii locale? Nu știm. Mai mult decât atât, probabil că nu o să știm niciodată într-un mod care să satisfacă un decan sau un director executiv. Modurile în care iubim tind să fie ascunse și întrucâtva enigmatice, chiar și pentru cei îndrăgostiți.
XXIII. Adevărata muncă pentru salvarea planetei este la nivel mic, este modestă și smerită și (atâta vreme cât implică dragoste) încântătoare și plină de răsplată. Iar slujbele ei sunt prea multe ca să poată fi numărate, prea multe ca să poată fi incluse în rapoarte, prea multe ca să fie observate și răsplătite public, prea mici pentru a face pe cineva bogat sau faimos.
XXIV. Marele obstacol nu este lăcomia, ci pofta modernă de strălucire (glamour). O mare parte dintre oamenii noștri cei mai inteligenți și mai implicați vor să vină cu o soluție mare la o problemă mare. Nu cred că, dacă o luăm în serios, salvarea planetei poate oferi locuri de muncă atât de multor oameni.
XXV. Când mă gândesc la lucrătorul de care este nevoie pentru această slujbă, mă gândesc la Dorothy Day (dacă ne putem gândi la însăși Dorothy Day, dincolo de faima care a apărut ca rezultat al rarității ei), o persoană dornică să meargă din ce în ce mai jos, în prezența locală a problemei – atât de descurajatoare, umilă și aproape lipsită de speranță; să-și închine întreaga viață modestă înfruntării acestei impunătoare probleme.
XXVI. Unele orașe nu vor putea fi niciodată sustenabile, pentru că nu au nici o zonă rurală în jurul lor sau în apropierea lor, care să le poată susține. New York City nu poate fi transformat în oraș sustenabil, nici Pheonix. Pe de altă parte, unele orașe din Midwest ar putea spera în mod rezonabil să devină sustenabile.
XXVII. Pentru ca un oraș să devină sustenabil, trebuie să se înceapă de undeva, iar eu cred că începutul trebuie să fie la scară mică și economic. De exemplu, am putea începe prin creșterea cantității de hrană cumpărată de la fermierii din zonele rurale locale de către consumatorii din orașe. Pe măsură ce economia hranei va deveni mai locală, agricultura locală va deveni mai diversă; fermele vor deveni mai mici, cu structuri mai complexe și mai productive; iar unii orășeni vor lucra în aceste ferme. Mai devreme sau mai târziu, ca o metodă de a reduce cheltuielile de ambele părți, deșeurile organice din oraș vor fertiliza fermele din regiunile învecinate de sprijin; astfel orășenii își vor asuma o responsabilitate agricolă și vor fi motivați corect să facă acest lucru deopotrivă de dorința de a beneficia de o hrană excelentă și de teama de a contamina această hrană. Creșterea intimității economice dintre oraș și sursele sale ar schimba felul cum gândesc oamenii (desigur, cu condiția ca gândurile lor să stea locului suficient de mult pentru a putea fi schimbate). L-ar îmbunătăți. Iar localitatea, devenind parțial sustenabilă, va produce gândirea necesară pentru a deveni și mai sustenabilă.
FOTO: Mark/Flickr
