A apărut volumul trei din cele nouă ale îndrăgitei serii conservatoare pentru copii, Căsuța din prerie. Aventurile de pionierat ale familiei Ingalls continuă. Ei părăsesc codrii Wisconsin-ului, care devenisera prea populați pentru idealul lor de viață cu cel mai apropiat vecin la câțiva kilometri distanță si se mută în prerie. Drumul până acolo, construirea unei noi case, aventuri cu sălbăticiunile preriei, întâlnirea cu indienii, o experiență unică așa cum este întreaga serie “Căsuța din prerie”, o experiență irepetabilă așa cum acest mod de viață și acest tip de literatură pentru copii par a fi în modernitate. O întoarcere la repere, reguli, valori, morală. Mai jos vă prezentăm un scurt capitol din acest al treilea volum al seriei.

Urmăriți toate aparițiile Anacronic pentru copii, o permanentă pledoarie pentru clasic și pentru cultivarea virtuților.

---

Tata și domnul Edwards reușiră să construiască grajdul pentru Pet și Patty într-o singură zi. Îi puseră chiar și acoperiș, și pentru asta munciră până foarte târziu, încât mama trebui să le țină cina caldă până terminară.

Grajdul nu avea ușă, dar, la lumina lunii, Tata aduse două bârne zdravene și le înfipse de-a stânga și de-a dreapta intrării. Le băgă pe Pet și Patty înăuntru, apoi așeză niște grinzi una peste alta de-a latul spațiului ușii. Susținute de bârnele din lateral, grinzile alcătuiau un obstacol solid.

—Așa! zise Tata. Să urle lupii cât or vrea. Eu în noaptea asta am să dorm neîntors.

Dimineața, când se dădură în lături grinzile de la intrare, Laura fu uimită de ce văzu. Alături de Pet stătea tremurând un mânz cu picioare lungi și urechi la fel de lungi.

Când Laura alergă spre el, Pet cea blândă își lipi urechile de cap și-și dezveli dinții.

—Stai pe loc, Laura, spuse Tata tăios. Apoi îi zise lui Pet:

—Fată, știi bine că n-o să-i facem niciun rău mânzucului tău. Pet îi răspunse cu un scâncet moale. Îl lăsă pe Tata să mângâie mânzul, dar Laura și Mary nu aveau voie să se apropie. Când numai îl priviră pe furiș prin crăpăturile grajdului, Pet dădu ochii peste cap și le arătă dinții. Ele nu mai văzuseră niciodată un mânz cu urechi așa mari. Tata le spuse că e catâr, dar Laura insistă că arată ca un iepure. Așa că-l botezară Iepuraș.

Când Pat era legată, cu mânzul zbenguindu-se în jurul ei și minunându-se de toate cele, Laura trebuia să aibă mare grijă de Bebe Carrie. Dacă oricine în afară de Tata se apropia de Iepuraș, Pet necheza fioros și dădea să muște.

Duminică, la începutul după-amiezei, Tata încălecă pe Patty și plecă în recunoaștere prin prerie. Aveau carne din belșug, așa că nu își luă pușca la el.

Călări departe prin iarba înaltă de-a lungul malurilor înalte ale pârâului. Păsări țâșneau dinaintea lui, zburau în cercuri și se afundau din nou în tufe. În timp ce călărea, Tata cerceta malurile pârâului; poate că se uita după cerbii care mișunau pe acolo. Apoi Patty o rupse la galop și, cu Tata în șa, se făcu repede tot mai mică. Foarte curând, pe locul unde se ițiseră adineauri nu se mai vedea decât iarba legănându-se.

Spre sfârșitul după-amiezei, Tata încă nu se întorsese. Mama învârti cărbunii în foc, aruncă niște surcele deasupra și se apucă să pregătească cina. Mary era în casă și avea grijă de bebeluș, iar Laura o întrebă pe Mama:

—Ce se întâmplă cu Jack?

Buldogul se tot plimba de colo-colo și părea îngrijorat. Își încrețea botul în vânt, iar părul de pe gât i se zbârlea, i se culca și apoi i se zbârlea la loc. Deodată, Pet izbi pământul cu copitele. Începu să alerge în jurul țărușului și scoase un nechezat slab. Iepuraș veni lângă ea.

—Ce se întâmplă, Jack? întrebă Mama. El o privi, dar nu putea să vorbească. Mama făcu ochii roată peste cer și pământ, dar nu văzu nimic neobișnuit.

—Probabil că nu e nimic, Laura, spuse. Îngrămădi cărbunii în jurul ibricului de cafea și al pirostriilor și deasupra cuptorului. Găinușa de prerie sfârâia pe grătar, iar turtele de porumb începuseră să miroasă îmbietor. Dar în tot acest timp, Mama scruta de jur-împrejurul preriei. Jack patrula fără încetare, iar Pet nu se atingea de iarbă. Privea către nord-vest, unde plecase Tata, și-și ținea mânzul aproape.

Deodată, Patty apăru gonind de peste prerie. Era desfrâiată, alergând din toate pute-rile, cu Tata întins pe grumazul ei.

Trecuse în goană pe lângă grajd până când reuși Tata s-o oprească. O struni cu atâta forță încât aproape o culcă la pământ. Tremura din toate încheieturile, iar pielea ei neagră era îmbibată în spume și sudoare. Tata sări de pe ea. Și el gâfâia.

—Charles, ce s-a întâmplat? îl întrebă Mama.

Tata privi către pârâu, iar Mama și Laura se uitară și ele într-acolo. Dar tot ce puteau zări erau văzduhul de deasupra albiei, câteva vârfuri de copaci și malurile de sub ierburile Preriei Înalte.

—Ce este? întrebă Mama din nou. De ce-ai gonit-o pe Patty în halul ăsta?

Tata trase adânc aer în piept.

—Mi-a fost teamă că lupii mă vor dovedi de data asta. Dar văd că totul este în regulă.

—Lupii! țipă Mama. Care lupi?

—Totul e bine, Caroline, spuse Tata. Lasă omul să-și tragă un pic sufletul.

Când își recăpătă suflarea, Tata continuă:

—N-am gonit-o eu pe Patty așa. Dimpotrivă, abia am reușit s-o țin în frâu. Cincizeci de lupi, Caroline, cei mai mari lupi pe care i-am văzut vreodată. N-aș mai trece prin așa ceva nici pentru o căruță de bani.

O umbră se așternu peste prerie pentru că soarele tocmai ce coborâse. Tata zise:

—Îți povestesc mai târziu.

—Cinăm în casă, spuse Mama.

—Nu e nevoie, răspunse Tata. Jack o să ne avertizeze din timp.

Îi aduse pe Pet și pe mânzul ei de la țăruș, dar nu îi adăpă la pârâu, ca de obicei. Le dădu să bea din copaia Mamei, care era plină cu apă pentru spălatul de a doua zi. Îi curăți lui Patty sudoarea de pe spinare și de pe coapse și o duse în grajd împreună cu Pet și Iepuraș.

Cina era gata. Focul desena un cerc luminos în beznă. Laura și Mary ședeau aproape de foc cu Bebe Carrie între ele. Simțeau întunericul din jur și tot scrutau dincolo de punctul unde bezna se contopea cu marginea cercului de lumină. Acolo, umbrele jucau de parcă ar fi fost vii.

Jack ședea pe coadă lângă Laura cu urechile ridicate, ascultând întunericul. Din când în când, făcea câțiva pași spre beznă, se învârtea în jurul focului și se așeza la loc lângă Laura. Nu mârâia, iar blana de pe gâtul lui puternic nu se zbârlise. Doar dinții i se dezveleau puțin, dar asta din cauză că era buldog.

Laura și Mary își mâncau turtele de porumb și copanele de găinușă și îl ascultau pe Tata povestindu-i Mamei întâmplarea cu lupii.

Tata descoperise vecini noi. Coloniștii veniseră și se așezaseră de-a lungul ambelor maluri ale râului. Într-un luminiș, la nici trei mile distanță, un bărbat și soția lui construiau o casă. Îi chema Scott, iar Tata zicea că erau oameni de treabă. Șase mile mai departe era o casă în care locuiau doi burlaci. Luaseră două ferme și înălțaseră casa pe granița dintre ele. Priciul unuia era lipit de un zid al casei, priciul celuilalt la peretele opus. Așa că fiecare dormea pe ferma lui, deși împărțeau aceeași casă, nu mai lată de opt picioare. Găteau și mâncau împreună în mijlocul căsuței.

Tata încă nu spusese nimic despre lupi. Laura și-ar fi dorit să audă. Dar știa că nu trebuie să-l întrerupă atunci când vorbea.

Cei doi burlaci – zicea Tata – nu aveau habar că mai sunt și alți albi în ținutul acela. Nu văzuseră pe nimeni; doar indieni. Așa că tare se bucuraseră să-l vadă pe Tata, iar acesta stătuse cu ei mai mult decât plănuise.

Apoi călărise mai departe și, de pe o mică movilă din prerie, văzu o pată albă în valea râului. I se păru că este coviltirul unei căruțe, și chiar asta era. Când se apropie, dădu peste un bărbat, soția acestuia și cinci copii. Veniseră din Iowa și campaseră aici pentru că unul dintre caii lor era beteag. Calul se simțea mai bine acum, dar aerul spurcat al nopții, atât de aproape de râu, îi îmbolnăvise de friguri. Bărbatul, soția lui și cei trei copii mai mari nu se puteau ține pe picioare. Mezinii, un băiat și o fetiță nu mai vârstnici decât Laura și Mary, le purtau de grijă.

Așa că Tata făcu ce putu pentru ei, apoi goni să dea de veste și burlacilor. Unul dintre aceștia porni de îndată călare să strămute familia în Preria Înaltă, unde aerul sănătos avea să îi întremeze în scurtă vreme.

Dintr-una într-alta, Tata pornise înapoi spre casă mai târziu decât își propusese. O luase pe o scurtătură a preriei și, cum mergea el călare pe Patty, deodată apăruse dintr-un desiș o haită de lupi. Într-o clipă îl înconjuraseră.

—Era o haită mare, zise Tata. Cam cincizeci de lupi din cei mai mari pe care i-am văzut în viața mea. Trebuie să fi fost din rasa aceea cunoscută ca lupul-bizon. Căpetenia lor era o fiară mare și cenușie, să fi tot avut un metru înălțime la umăr. Mi s-a făcut părul măciucă, îți zic.

—Și nu aveai pușca la tine, spuse Mama.

—M-am gândit la asta. Dar și s-o fi avut, nu mi-ar fi fost de vreun folos. Nu poți să dovedești cincizeci de lupi cu o singură pușcă. Iar Patty n-ar fi putut alerga mai repede ca ei.

—Și ce-ai făcut?, întrebă Mama.

—Nimic, spuse Tata. Patty a încercat să fugă. Nu mi-aș fi dorit nimic mai mult pe lume decât să scap de acolo. Dar știam că, dacă Patty ar fi luat-o la goană, într-un minut lupii ar fi fost călare pe noi și ne-ar fi culcat la pământ. Așa că am ținut-o pe Patty la pas.

—Dumnezeule, Charles! spuse mama suspinând.

—Chiar așa. N-aș mai trece prin asta nici pentru toți banii din lume. Caroline, eu n-am mai văzut asemenea lupi. Unul mare alerga alături de noi, chiar lângă scărița mea. L-aș fi putut pocni în coaste. Dar nu mi-au acordat nicio atenție. Cred că tocmai vânaseră ceva și mâncaseră pe săturate. Îți spun, Caroline, lupii aceia ne-au flancat pe mine și pe Patty și au mers pe lângă noi. Ziua în amiaza mare. Ca niște câini în tovărășia unui cal. De jur-împrejurul nostru alergau, țopăiau și se hârjoneau ca niște cățeluși.

—Dumnezeule, Charles! spuse mama din nou. Laurei îi bătea inima tare de tot, iar gura și ochii îi erau larg deschiși, căutând spre Tata.

—Patty tremura din toate mădularele și se lupta cu zăbala, continuă Tata. Curgeau apele pe ea de frică. Și eu asudam. Dar am ținut-o la pas și am mers așa împreună cu haita de lupi. S-au ținut scai de noi cam un sfert de milă. Lupul cel mare se ținea scai lângă scăriță de parcă nu s-ar mai fi dat dus de acolo vreodată. Apoi am ajuns la un drumeag care cobora spre albia pârâului. Liderul haitei a luat-o într-acolo, iar ceilalți l-au urmat. Îndată ce ultimul lup a dispărut în vale, am slăbit-o pe Patty. Ea a luat-o la goană peste prerie, drept către casă. N-ar fi putut alerga mai repede nici dacă o croiam cu biciul cel mai usturător. Mi-a fost frică tot drumul. Mă gândeam că lupii s-ar fi întors după noi și că ne-ar fi prins din urmă. Mă bucur că aveai arma, Caroline. Și mă bucur că am apucat să ridicăm casa. Știam că i-ai fi ținut pe lupi afară, la distanță de casă. Dar Pet și mânzul erau afară.

—Nu trebuia să-ți faci griji, Charles, îi spuse Mama. Cred că aș fi reușit să apăr caii.

—Nu gândeam limpede în clipele acelea, spuse Tata. Știu că i-ai fi apărat, Caroline. Lupii aceia nici nu te-ar fi necăjit, de altfel. Dacă le-ar fi fost foame, n-aș mai fi aici să…

—Vezi că ácele mici au urechile mari, zise Mama. Voia să spună că Tata nu trebuia să bage spaima în Laura și Mary.

—În fine, totul e bine când se termină cu bine, răspunse Tata. Iar lupii aceia sunt de-acum la mile depărtare de noi.

—Ce i-a făcut să se poarte așa? îl întrebă Laura.

—Nu știu, Laura. Cred că mâncaseră până nu mai putuseră și se duceau la pârâu să bea apă. Sau poate că ieșiseră să se joace în prerie și nu le păsa de nimic în afară de joaca lor, așa cum și fetițele fac câteodată. Poate au văzut că nu am arma la mine și că nu pot să le fac ceva. Sau poate că nu mai întâlniseră niciodată un om și nu știau că oamenii le pot face rău. Așa că nu le-a păsat de mine deloc.

Pet și Patty se tot foiau în grajd. Jack umbla în jurul focului. Când se opri să adulmece, cu urechile ciulite, blana de pe gât i se zbârli.

—Este ora de culcare pentru fetițe, spuse Mama voioasă. Nici lui Carrie nu îi era încă somn, dar Mama le duse pe toate trei în casă. Le zise Laurei și lui Mary să se bage în pat, îi puse lui Carrie cămășuța de noapte și o culcă în așternutul cel mare. Apoi ieși afară să spele vasele. Laura îi voia pe Mama și pe Tata în casă. Păreau tare departe stând afară.

Mary și Laura au fost ascultătoare și au stat cuminți, dar Bebe Carrie se tot zbenguia în întuneric. Brațul Tatei străpunse bezna, dând la o parte cuvertura de la intrare, și luă în tăcere pușca din cui. Lângă foc, farfuriile de tablă zornăiră. Apoi un cuțit răzui pirostriile. Mama și Tata vorbeau, iar Laura mirosi fum de tutun.

Casa era în siguranță, dar nu se simțea așa atât timp cât arma Tatei lipsea de deasupra ușii. De fapt nici nu exista ușă; era doar cuvertura.

După un lung răstimp, Mama dădu deoparte cuvertura de la intrare. Bebe Carrie adormise. Mama și Tata intrară în liniște și se duseră la așternut. Jack se întinse la intrare, dar nu cu botul pe labe. Ținea capul sus și asculta. Mama respira ușor, Tata respira sonor, iar Mary adormise și ea. Dar Laura își chinuia ochii ca să-l vadă pe Jack în beznă. Nu-și putea da seama dacă avea blana zbârlită au ba.

Deodată, se ridică în capul oaselor. Adormise. Bezna dispăruse. Luna se revărsa prin rama ferestrei și fuioarele ei de lumină pătrundeau prin fiecare crăpătură din perete. Umbra întunecată a tatei se vedea în dreptul ferestrei. Avea arma în mâini.

Apoi, un lup urlă chiar în urechea Laurei.

Se dădu de lângă perete. Lupul era de partea cealaltă. Laura era prea speriată ca să scoată un sunet. Fiorii nu-i pătrunseseră doar în șira spinării, ci în tot trupul. Mary își trase plapuma peste cap. Jack mârâi și rânji colții către cuvertura de la intrare.

—Stați nemișcate, spuse Tata.

Urlete îngrozitoare se amestecau înlăuntrul casei, iar Laura se dădu jos din așternut. Ar fi vrut să se ducă la Tata, dar știa că l-ar fi încurcat în acel moment. El întoarse capul și o văzu stând în picioare în cămășuța ei de noapte.

—Laura, vrei să-i vezi? o întrebă el în șoaptă. Ea nu putu scoate o vorbă, dar dădu din cap și merse lângă el. Tata sprijini arma de perete și o ridică în brațe până la gaura ferestrei.

Acolo, sub lumina lunii, lupii ședeau în semicerc. Stăteau pe labele din spate și o priveau pe Laura în fereastră. Nu mai văzuse niciodată niște lupi atât de zdraveni. Cel mai mare era mai înalt decât ea. Era mai înalt chiar și decât Mary. Totul era mare la el: urechile ascuțite, botul ascuțit și limba care-i atârna pe-afară, umerii și picioarele puternice și coada încolăcită în jurul coapselor strânse. Avea o blană cenușie și încâlcită și niște ochi de un verde scânteietor.

Laura își propti degetele de la picioare într-o crăpătură a peretelui, își sprijini brațele de tocul ferestrei și se uită îndelung la lupul cel mare. Dar nu scoase capul afară, unde toți lupii aceia ședeau atât de aproape de ea, lingându-se pe labe. Tata stătea ferm în spatele ei, ținând-o strâns cu brațul de mijloc.

—E nemaipomenit de mare, îngână Laura.

—Da, și uită-te cum îi lucește blana, șopti Tata în părul ei. Lumina lunii făcea ca blana lupului să radieze de jur împrejur.

—Au încercuit casa, murmură Tata. Laura se uită peste umărul lui către cealaltă fereastră. El lăsă iar arma de perete și o ridică din nou pe Laura. Iată, acolo e cealaltă jumătate a cercului de lupi. Ochii le sclipeau verzi în umbra casei. Laura îi putea auzi și cum res-piră. Când îi zăriră pe Tata și pe Laura că se uită la ei, lupii din mijloc se dădură un pas înapoi.

Pet și Patty nechezau și tropăiau înăuntrul grajdului. Copitele lor loveau pământul și pereții.

După un răstimp, Tata se întoarse la cealaltă fereastră și Laura merse după el. Apucară să vadă cum lupul cel mare își ridică botul spre cer. Gura i se deschise și un urlet prelung se înălță către lună.

Apoi, de jur-împrejurul casei, lupii din cerc își înălțară boturile spre cer și răspunseră urletului. Glasurile lor înfiorară casa și spulberară liniștea nesfârșită a preriei.

—Acum du-te înapoi în pat, gălușcă, spuse Tata. Mergi la somn. Jack și cu mine vom avea grijă de voi toți.

Și Laura se întoarse în pat. Dar multă vreme nu reuși să adoarmă. Stătea culcată și asculta răsuflarea lupilor de partea cealaltă a peretelui. Îi auzea cum zgârie cu ghearele pământul și cum adulmecă pe la crăpături. Îl auzi pe lupul-căpetenie cum urlă și pe ceilalți cum îi răspund.

Dar tata pășea în liniște de la o fereastră la alta, iar Jack patrula fără încetare prin fața cuverturii care atârna în dreptul intrării. Lupii puteau să urle până nu mai puteau, dar de intrat, nu puteau intra câtă vreme Tata și Jack erau acolo. Într-un târziu, Laura izbuti să adoarmă.

---

Anacronic.ro este doar un reper, o mică redută care încearcă să conserve firea lucrurilor din calea asaltului progresist. Prin natura ideilor pe care le profesează, anacronic.ro nu este „eligibil” pentru banii corporațiilor economice, politice sau geopolitice. Credem că există și altfel de filantropi și vă îndemnăm să aveți în vedere posibilitatea de a face o donație pentru sprijinirea proiectului.

Cumpără cărțile Anacronic: