Deep State/Statul profund. Războiul american al terorii CIA, 11 septembrie, Afganistan şi Asia Centrală

Peter Dale Scott

Peter Dale Scott

Fost diplomat canadian şi profesor de limba engleză la Universitatea din California, Berkeley, poet şi cercetător. Militant împotriva războiului şi activist nonviolent în timpul războiului din Vietnam şi al celui din Golf, a fost cofondator al Programului de Studii despre Pace şi Conflict de la UC Berkeley.
Cărţile lui Scott au fost traduse în şapte limbi, inclusiv rusă şi indoneziană. Articolele şi poezia sa au fost traduse în 20 de limbi, inclusiv turcă, arabă, farsi, chineză şi japoneză. Cele mai recente cărţi politice ale sale sunt: The Road to 9/11: Wealth, Empire, and the Future of America (2007), American War Machine: Deep Politics, the CIA Global Drog Connection, and the Road to Afghanistan (2010), The War Conspiracy: JFK, 9/11 and the Deep Politics of War (2008, 2013), Statul profund în America. Wall Street, cartelul petrolier și atacul asupra democrației (2014, Anacronic 2017).
Peter Dale Scott

Vă prezentăm mai jos o parte consistentă a capitolului  7 din volumul reputatului istoric canadian Peter Dale Scott, Statul profund în America. Wall Street, cartelul petrolier și atacul asupra democrației. Despre planul mai larg și mai vechi al cărui declanșator trebuia să fie 11 septembrie, despre cum au fost protejați în repetate rânduri, ultima dată cu o săptămână înainte de atentate, doi dintre deturnători pentru a nu fi arestați de către FBI și multe altele. Pentru o imagine mai amplă asupra fenomenului vă invităm să cumpărați cartea de pe Magazin Anacronic. Vom continua să folosim formula de “stat profund” ca traducere a termenului “deep state” în locul mult mai folositului “stat paralel” ca fiind mult mai corectă și acoperitoare a sensului și naturii acestor grupări din interiorul și exteriorul puterii formale, tot mai prezente și mai relevante în toate democrațiile liberale. Chiar Dale Scott, cel care a impus termenul în limba engleză, precizează la un moment dat de ce este mai corect și mai complet să-l numim “stat profund” în loc de “stat paralel” sau “stat ascuns”.


 

Fabricarea unei serii de provocări pentru a justifica intervenţia militară este fezabilă şi ar putea fi realizată cu resursele disponibile.

Raportul din mai 1963 către șefii Marelui Stat Major Interarme al Statelor Unite[1]

 

 

Războiul terorii al lui Bush şi măsluirea informaţiilor

Pe 11 septembrie 2001, la câteva ore de la atacurile criminale, Bush, Rumsfeld şi Cheney angajaseră America în ceea ce au numit mai târziu „războiul împotriva terorismului”. Cred că un nume mai potrivit ar fi „războiul terorii”, un război în care teroarea a fost îndreptată în mod repetat împotriva civililor de către toţi participanţii, actori statali şi nonstatali. Într-un război al terorii, rolul primordial este jucat de armele de distrugere aleatoare, fie că sunt dispozitive explozive improvizate plasate pe trotuar sau bombe aruncate din aer de către drone de înaltă tehnologie[2].

Războiul lui Bush ar trebui văzut, de asemenea, ca făcând parte dintr-un proces mai larg, cu adevărat global, în care teroarea a fost folosită împotriva civililor în cadrul unor campanii interdependente purtate de către toate puterile majore, inclusiv de China în Xinjiang şi de Rusia în Cecenia, dar şi de către Statele Unite[3]. În contextul său global, războiul împotriva terorismului ar trebui văzut poate ca fiind ultima etapă în răspândirea multiseculară a civilizaţiei transurbane în arii de rezistenţă predominant rurală – zone în care formele convenţionale de război se dovedesc irelevante, din motive geografice sau culturale.

Războiul împotriva terorismului a fost declarat formal de către George W. Bush în seara zilei de 11 septembrie 2001, împreună cu declaraţia adresată naţiunii americane că „nu vom face distincţie între teroriştii care au comis aceste fapte şi cei ce le oferă adăpost”[4]. Dar ideea că Bush pornise în căutarea unor terorişti adevărați şi-a pierdut credibilitatea în 2003, când i s-a aplicat Irakului lui Saddam Hussein, ţară cunoscută ca ţintă a teroriştilor, nu ca adăpost al lor[5]. A pierdut şi mai mult credibilitatea odată cu publicarea, în 2005, în Marea Britanie, a aşa-zisului „memoriu Downing Street”, în care şeful serviciului britanic de informaţii MI6 a relatat, după o vizită la Washington, în 2002, că „Bush voia să-l îndepărteze pe Saddam Hussein prin acţiune militară, justificată de legătura dintre terorism şi armele de distrugere în masă. Dar informaţiile şi realităţile erau ajustate în funcţie de politică[6]. La timpul potrivit, au apărut poveşti false care făceau legătura între Irak şi arme de distrugere în masă, antrax şi concentrat de uraniu.

Acest capitol va demonstra că, înainte de 11 septembrie, un element de mici dimensiuni din Unitatea Bin Laden a CIA şi din alte agenţii înrudite, aşa-numitul „grup Alec Station”, era şi el ocupat cu „măsluirea” informaţiilor prin suprimarea lor, într-o manieră care, accidental sau deliberat, a făcut posibil războiul împotriva terorii prin ascunderea dovezilor FBI-ului de dinainte de 11 septembrie cu privire la doi dintre presupușii deturnători de la 11 septembrie, Khalid al-Mihdhar şi Nawaf al-Hazmi, asigurându-se astfel că FBI nu-i poate supraveghea pe cei doi oameni sau pe colegii lor.

Acest eșec de a împărtăşi informaţii a fost recunoscut în Raportul Comisiei 9/11, dar a fost tratat ca un accident care ar fi putut să nu se întâmple „dacă s-ar fi alocat mai multe resurse”[7]. După cum am văzut însă, această explicaţie a fost respinsă de preşedintele Comisiei 9/11, Tom Kean, fiind desființată convingător în importanta carte a lui Kevin Fenton, Disconnecting the Dots[8]. Fenton a descris modul în care această interferenţă şi manipulare a „Grupului Alec Station” au devenit în mod special evidente şi controversate în zilele dinaintea lui 11 septembrie; un agent FBI, Steve Bongardt, a ajuns să prezică cu precizie pe 29 august, cu mai puţin de două săptămâni înainte de 11 septembrie, că „într-o bună zi, cineva va muri”[9]. Am menţionat în ultimul capitol concluzia lui Fenton că, în ultimile săptămâni dinaintea lui 11 septembrie, „scopul ascunderii de informaţii” al grupului Alec Station „devenise acela de a permite atacurilor să avanseze”[10].

Raţionamentul lui Fenton ar implica faptul că membrii „grupului Alec Station” au comis o crimă, chiar dacă crima a fost mai degrabă ucidere din culpă (omucidere neintenţionată) decât crimă premeditată şi deliberată[11]. Ne putem imagina că au existat şi motive benigne pentru ascunderea informaţiilor: de exemplu, se poate ca CIA să fi tolerat comportamentul celor doi saudiţi pentru a-i depista pe asociaţii lor. În acest caz, ar fi vorba doar de un calcul greşit – chiar dacă de un calcul greşit criminal.

 

Războiul împotriva terorii şi proiectul de dominaţie globală Rumsfeld-Cheney-Wolfowitz

Pe parcursul acestui capitol, voi insista asupra activităţilor șefului Unităţii Bin Laden a CIA, Richard Blee, în Uzbekistan şi Afganistan. Uzbekistan a fost o arie de preocupare nu doar pentru Blee şi superiorul său, Cofer Black, ci şi pentru Richard Cheney, a cărui corporaţie Halliburton fusese activă din 1997 sau chiar mai devreme în domeniul dezvoltării rezervelor de petrol din Asia Centrală. Cheney însuşi a spus, într-un discurs adresat industriaşilor din domeniul petrolier, în 1998: „Nu îmi vine în minte o vreme în care să fi avut o regiune care să fi crescut atât de brusc şi să fi devenit atât de importantă din punct de vedere strategic precum Marea Caspică”[12].

Sugerez în acest capitol că scopul, precum şi rezultatul protejării celor doi saudiţi ar fi putut fi acela de a îndeplini obiectivele lui Cheney, Rumsfeld şi ale grupului neoconservator Project for the New American Century (PNAC) de a institui „baze operaționale” în Asia Centrală[13]. Vom vedea că un apel telefonic din 11 septembrie al directorului CIA Tenet către Stephen Cambone, o figură cheie a PNAC la Pentagon, a transmis, după cât se pare, unele dintre informaţiile privilegiate care nu au ajuns niciodată la FBI.

Această agendă a neoconservatorilor se referea în parte la păstrarea dominaţiei americane şi israeliene în regiune din motive de securitate şi (după cum vom vedea) la crearea condiţiilor pentru viitoare acţiuni unilaterale preventive împotriva unor state neprietenoase precum Irak. În mod special, agenda avea drept scop stabilirea de baze noi sigure în Orientul Mijlociu, anticipând anunţul predictibil al lui Donald Rumsfeld din 2003, că Statele Unite „îşi vor retrage efectiv toate trupele, cu excepţia unei părți a personalului implicat în training”, din Arabia Saudită[14]. Parţial însă era concepută şi pentru a întări influenţa americană asupra noilor state eliberate din Asia Centrală în special, cu rezervele lor considerabile, nedemonstrate, de gaz şi petrol.

Concluzia alarmantă a lui Fenton cu privire la acţiunile CIA dinainte de atacurile de la 11 septembrie are mai mult sens în contextul acestei agende şi al altor trei anomalii revelatoare cu privire la războiul împotriva terorii purtat de Bush. Prima este paradoxul că această presupusă căutare a al-Qaeda a fost realizată în alianţă cu cele două naţiuni, Arabia Saudită şi Pakistan, care sprijineau cel mai activ al-Qaeda în alte părţi ale lumii. În acest capitol, vom vedea că serviciile de informaţii saudite şi americane au cooperat într-o manieră care să protejeze, nu să neutralizeze agenţii saudiţi ai al-Qaeda.

Cea de-a doua anomalie este că, deși este posibil ca CIA să se fi concentrat pe distrugerea al-Qaeda, Rumsfeld şi Cheney au dorit chiar de la început un război de dimensiuni mult mai mari. În septembrie 2001 nu au existat informaţii care să conecteze atacurile cu Irakul, însă Secretarul Apărării, Donald Rumsfeld, susţinut de adjunctul său, Paul Wolfowitz, observa deja pe 12 septembrie că „nu există ţinte decente de bombardat în Afganistan şi că ar trebui să luăm în calcul bombardarea Irakului, care, spunea el, are ţinte mai bune”[15]. Argumentul lui Rumsfeld a fost susţinut de o lucrare a Departamentului Apărării, pregătită pentru întâlnirea care a urmat la Camp David, pe 15-16 septembrie; lucrarea „propunea ca «ţintele de prioritate imediată pentru acţiunea iniţială» să fie al-Qaeda, talibanii şi Irak”[16].

Irak fusese o țintă pentru Rumsfeld şi Wolfowitz din 1998 cel puțin, când cei doi au semnat o scrisoare PNAC către preşedintele Clinton în care se cerea „înlăturarea de la putere a regimului lui Saddam Hussein”[17]. Irak nu era însă singura ţintă a agendei Cheney-Rumsfeld-Wolfowitz, care, începând cu 1992, ţintise nici mai mult, nici mai puţin decât dominația globală a Statelor Unite sau, cum o numea fostul colonel american Andrew Bacevich, „hegemonia globală americană permanentă”[18]. Era o prioritate maximă pentru neoconservatori. Chiar și înainte de alegerea lui Bush de către Curtea Supremă în decembrie 2000, Cheney era ocupat cu asigurarea posturilor-cheie, la Casa Albă şi la Departamentul Apărării, pentru cosemnatarii scrisorii din 1998 (inclusiv pentru Richard Armitage, John Bolton, Richard Perle şi pentru alți membri ai personalului PNAC precum Stephen Cambone).

Interesul neoconilor în răsturnarea lui Saddam a fost documentat într-o literatură foarte vastă. Mai puţină atenţie s-a acordat faptului că marile companii petroliere şi prietenii lor din Consiliul pentru Relaţii Externe militau, la rândul lor, încă din 1997, pentru o „revizuire a politicii faţă de Irak, inclusiv a evaluărilor militare, energetice, economice şi politice/diplomatice”[19].

Războiul împotriva terorii a fost îndreptat încă de la început împotriva Irakului. Consilierul pentru securitate naţională Condoleezza Rice a ridicat, în 24 septembrie, „problema sponsorizării terorismului de către stat: «Care este strategia noastră cu privire la ţările care sprijină terorismul precum Iran, Irak, Libia, Siria şi Sudan?»”[20]. În memoriile sale, generalul Wesley Clark raportează că, până în noiembrie, chestiunea evoluase într-un plan cincinal al Pentagonului:

Când m-am întors la Pentagon, în noiembrie 2001, unul dintre ofiţerii superiori ai statului major al armatei a avut timp de discuţii. Da, suntem încă în grafic cu acţiunea împotriva Irakului, a spus. Dar asta nu era tot. Această acţiune era discutată în cadrul mai larg al unui plan cincinal de campanie, a spus el, şi erau în total şapte ţări, începând cu Irak, apoi Siria, Liban, Libia, Iran, Somalia şi Sudan.[21]

 

Ulterior, Clark a vorbit cu Clubul Commonwealth din San Francisco despre această „lovitură politică” dată de un grup mic. El a relatat că în 1991, în Pentagon, Wolfowitz îi spusese: Statele Unite „au aflat că putem folosi armata […] în Orientul Mijlociu, iar sovieticii nu ne vor opri […] şi avem cinci până la zece ani să curăţăm acele vechi regimuri clientelare sovietice – Siria, Iran, Irak – înainte ca următoarea superputere să ajungă o provocare pentru noi”[22].

Tot în 2001, fostul ofiţer CIA Reuel Marc Gerecht a publicat un articol în The Weekly Standard referitor la nevoia unei schimbări de regim în Iran şi Siria[23]. (Gerecht a continuat timp de un deceniu să avertizeze în The Weekly Standard despre ameninţarea la adresa celor două popoare.)

În epoca Clinton, Gerecht, ca şi Rumsfeld şi Cheney, făcuse parte din PNAC, un grup de vulturi care cerea atât acţiune contra Irakului, cât şi un buget mai mare al apărării, care să „crească semnificativ cheltuielile pentru apărare” în „cauza supremației americane”. Raportul PNAC din septembrie 2000, Rebuilding America’s Defenses, avea multe de spus despre petrolul din Golf şi despre importanţa păstrării şi întăririi „bazelor operative din regiune”[24].

Este relevant faptul că la sfârşitul anului 2001, după 11 septembrie şi declararea războiului împotriva terorii, Statele Unite întemeiaseră deja baze noi în Uzbekistan, Tadjikistan şi Kârgâstan, fiind astfel mai bine poziţionate pentru a influenţa comportamentul guvernelor proaspăt eliberate din imensa regiune, plină de petrol şi gaze, de la est de Marea Caspică. Pe parcursul acestui capitol, vom vedea că înţelegerea din 2001 de a folosi prima şi una dintre cele mai importante dintre aceste baze, Karshi-Khanabad sau K-2 din Uzbekistan, s-a născut dintr-un aranjament anterior al Pentagonului și a fost completată de o înţelegere de colaborare a CIA, negociată în 1999 de către Richard Blee de la „grupul Alec Station”, o figură centrală a acestui capitol. Cei mai mulţi americani nu ştiu că în 11 septembrie Forţele Speciale ale Statelor Unite erau deja la K-2, într-o misiune de antrenament a uzbecilor şi că în 22 septembrie, cu două săptămâni înaintea unei înţelegeri militare formale americano-uzbece, „CIA îşi trimitea echipele pe masiva bază aeriană Karshi-Khanabad sau K-2 din sudul Uzbekistanului, unde inginerii militari ai Statelor Unite reparau pista”[25].

O a treia anomalie este că războiul împotriva terorii a condus la o creştere dramatică a recursului la teroare şi chiar tortură din partea Americii înseşi, uneori îndreptate împotriva cetăţenilor americani. În acest context, este relevant faptul că Rumsfeld şi Cheney, participând la supersecretul proiect Ziua Judecăţii al Departamentului Apărării, luaseră parte şi la planurile Continuităţii în Guvernare (COG) de a submina Legea Drepturilor prin supravegherea și detenţia fără mandat a dizidenţilor[26]. Aceste planuri, născute din frica față de comunişti din anii mccarthyşti 1950, au reprezentat baza planurilor elaborate ale Pentagonului şi ale altora de a face faţă protestelor antirăzboi îndreptate împotriva gândurilor de dominație globală ale Pentagonului.

După cum am afirmat în altă parte, Statele Unite cheltuiesc acum miliarde de dolari anual pentru siguranța internă, în mare parte datorită credinţei, exprimate de colonelul de marină Oliver North, că războiul din Vietnam a fost pierdut pe străzile Americii, iar această piedică în calea operaţiunilor militare ale Statelor Unite trebuie îndepărtată[27]. Cheney şi Rumfield, ca participanţi la aşa-zisul „Proiect Ziua Judecăţii pentru Continuitate în Guvernare” (COG), au avut legătură şi cu acest demers[28]. Pe scurt, 11 septembrie a împlinit obiective urmărite de mult de un grup mic de oficiali, legate de politici radicale noi în Centrul Asiei şi în interiorul Americii.

Crima sugerată de cercetarea meticuloasă a lui Fenton este dificil şi dureros de luat în calcul. America se află astăzi în criză din cauza activităţilor băncilor „prea mari pentru a cădea”, care, după cum s-a subliniat, erau şi „prea mari pentru a merge la închisoare” – pentru că a le pedepsi ca pe infractori ar pune în pericol structura financiară deja ameninţată a Americii[29]. Acest capitol, deşi detaliat, se ocupă de ceva analog, de ceva ce ar putea să fi fost o crimă „prea mare pentru a fi pedepsită”.

După cum se va vedea din acest capitol, 11 septembrie are alte puncte în comun cu asasinarea lui John F. Kennedy.

 

Acoperirea evenimentului 11 septembrie şi a faptului că CIA i-a permis să se întâmple

După zece ani, este important să reevaluăm ce ştim şi ce nu ştim despre evenimentele care au culminat cu 11 septembrie, mai ales acţiunile CIA şi FBI şi negarea informaţiilor critice în faţa Comisiei 9/11.

Astăzi, putem spune cu încredere că:

  1. cele mai importante adevăruri rămân încă necunoscute, în mare parte pentru că multe dintre cele mai importante documente sunt încă nepublice sau puternic cenzurate;
  2. eforturile de acoperire continuă, chiar mai agresiv decât înainte;
  3. pe lângă acoperire, a existat ceea ce fostul membru al Comisiei 9/11 John Farmer a numit fie „incompetenţă administrativă fără precedent, fie minciună organizată” din partea figurilor-cheie din Washington[30]. Printre aceste figuri se află preşedintele Bush, vicepreşedintele Cheney, preşedintele în exercițiu al Statului Major Interarme, generalul Richard Myers şi directorul CIA George Tenet. De asemenea, consilierul pe probleme de securitate naţională al preşedintelui Clinton, Samuel Berger, care, înainte de a depune mărturie pe aceste teme, a mers la Arhivele Naţionale şi a luat, şi probabil a distrus, documentaţie-cheie relevantă[31]. În cartea sa, Farmer a susţinut de fapt ambele alternative.

 

Prima alternativă a lui Farmer, cea a „incompetenţei administrative fără precedent”, este în realitate explicaţia dată de Raportului Comisiei 9/11 ca răspuns la a) anomaliile evidente, atât din 11 septembrie, cât şi b) din cele douăsprezece luni de dinainte, când informaţii importante au fost ascunse de ochii FBI de către personalul-cheie din Unitatea Bin Laden a CIA (aşa-zisul „grup Alec Station”). Mulţumită însă noii cărţi epocale a lui Kevin Fenton, Disconnecting the Dots, nu mai putem atribui comportamentul anormal al CIA „problemelor sistemice” sau „confuziei birocratice”, așa cum au numit-o în pripă Tony Summers şi Robbyn Swan[32].

Pornind de la cărţi anterioare importante, scrise de James Bamford, Lawrence Wright, Peter Lance şi Philip Shanon, Fenton demonstrează dincolo de orice urmă de îndoială că a existat un model sistematic al CIA de a ascunde informaţii importante de FBI, chiar şi când FBI ar fi îndreptățit în mod normal să deţină aceste informaţii. Chiar şi mai strălucit, el arată că modelul de ascundere a fost susţinut sistematic prin intermediul a patru investigaţii ulterioare datei de 11 septembrie: cea a Anchetei Congresului, condusă de senatorii Bob Graham şi Richard Shelby (încă parţial ascunse), a Comisiei 9/11, a inspectorului general al Departamentului de Justiţie şi a inspectorului general al CIA.

Cel mai important dintre toate, el arată că numeroasele muşamalizări, atât dinainte, cât şi de după 11 septembrie, au fost opera unui număr relativ mic de oameni. Ascunderea informaţiilor față de FBI a fost în principal lucrarea așa-numitului „grup Alec Station” – un grup care face parte din Unitatea Bin Laden a CIA sau „Alec Station”, dar nu se confundă cu aceasta, alcătuit în mare parte din personal CIA, dar având în componenţă şi câţiva membri FBI. Personaje-cheie în acest grup erau ofiţerul CIA Tom Wilshire (numit în Raportul Comisiei 9/11 „John”) şi superiorul său imediat la Alec Station, Richard Blee.

Acoperirea după 11 septembrie a comportamentului lui Wilshire a fost în principal opera unei singure persoane, Barbara Grewe, care a lucrat mai întâi la investigaţia cu privire la comportamentul lui Wilshire a inspectorului general al Departamentului de Justiţie, fiind transferată ulterior în două funcţii în stafful Comisiei 9/11, unde, sub conducerea directorului executiv Philip Zelikov, a fost capabilă să devieze direcția investigaţiei de la modul în care s-a comportat CIA la modul în care a făcut-o FBI[33]. Indiferent dacă Grewe a condus sau nu intervievările lui Wilshire şi ale altor membri relevanţi ai personalului, „cu siguranţă s-a inspirat din ele, atunci când a scris părţile sale din rapoartele Comisiei şi al inspectorului general al Departamentului de Justiţie”[34].

Mutarea lui Grewe dintr-o funcţie în alta este un semn al mușamalizării intenţionate la nivel înalt. După cum vom vedea, la fel este și transferul lui Wilshire, în mai 2001, de la Alec Station al CIA (Unitatea Osama bin Laden) la FBI, unde a început o nouă fază a amestecului în cursul normal al informaţiilor, obstrucţionând FBI-ul din interior[35].

Modelul începe cu informaţiile obţinute din supravegherea unei întâlniri la nivel înalt al-Qaeda din ianuarie 2000, desfăşurată în Malaezia, probabil singura astfel de întâlnire înainte de 11 septembrie. Întâlnirea a atras imediat atenţia Statelor Unite la cel mai înalt nivel datorită legăturilor indirecte cu un element de sprijin (un telefon-cheie din Yemen, folosit de al-Qaeda) suspectat a funcţiona ca centru de comunicaţii în atacurile cu bombă din 1998 de la ambasadele americane. Fenton observă: „CIA şi-a dat seama că întâlnirea este atât de importantă, încât informaţiile cu privire la ea au fost comunicate conducerilor CIA şi FBI [Louis Freeh şi Dale Watson], consilierului pe probleme de securitate naţională, Samuel Berger, şi altor oficiali de rang înalt”[36].

Totuşi, în interiorul Alec Station, Tom Wilshire şi subordonatul său de la CIA (cunoscut doar ca „Michelle”)[37] au blocat efortul unui agent FBI despre care am vorbit (Doug Miller) de a anunţa FBI-ul că unul dintre participanţi (Khalid al-Mihdhar) avea în paşaport o viză americană[38]. Şi mai rău, Michelle a trimis apoi o telegramă altor birouri CIA, afirmând, în mod fals, că „documentele de călătorie” ale lui al-Mihdhar, „inclusiv o viză de intrări multiple pe teritoriul american, fuseseră copiate şi transmise «FBI-ului, pentru continuarea investigaţiilor»”[39]. Alec Station a eșuat, de asemenea, în a-i pune pe participanţii la întâlnire pe lista de supraveghere, aşa cum cereau regulile CIA[40].

Acesta a fost doar începutul unui model sistematic, uneori mincinos, în care informaţiile obţinute de NSA şi CIA despre al-Mihdhar şi însoțitorul său, Nawaf al-Hazmi, au fost sistematic ascunse de FBI, mușamalizate, manipulate sau distorsionate, astfel încât să se împiedice cercetarea de către FBI a celor doi saudiţi şi a asociaţilor lor. Aceasta este o componentă majoră a poveştii despre 11 septembrie, deoarece comportamentul acestor doi potenţiali deturnători a fost atât de neprofesionist încât, fără protecţia oferită de „grupul Alec Station” al CIA, ar fi fost aproape sigur detectaţi şi reţinuţi sau deportaţi cu mult înainte de a se pregăti să se urce la bordul Zborului 77 din Washington[41].

Fenton încheie cu o listă de treizeci şi cinci de ocazii diferite în care cei doi pretinşi deturnători au fost protejaţi în acest mod, din ianuarie 2000 până în 5 septembrie 2001, la mai puţin de o săptămână înainte de deturnări[42]. În analiza sa, incidentele se clasifică în două grupe principale. Motivul pe care îl atribuie celor timpurii, cum ar fi blocarea telegramei lui Doug Miller, a fost „acoperirea unei operaţiuni CIA aflate deja în desfăşurare”[43]. Totuşi, după ce „sistemul a intrat în alertă” în vara anului 2001, iar CIA aştepta un atac iminent, Fenton nu găseşte altă explicaţie plauzibilă în afara aceleia că „scopul ascunderii de informaţii devenise acela de a permite atacurilor să avanseze”[44].

Modelul de interferenţă al lui Wilshire s-a schimbat fundamental după mutarea lui la FBI. Când se afla în CIA, bloca transmiterea de informaţii către FBI. Acum, dimpotrivă, iniţia evaluări ale aceluiași material, dar evaluările se făceau într-o manieră prea lejeră pentru a da rezultate înainte de 11 septembrie. Fenton suspectează că Wilshire a anticipat o revizuire viitoare a documentelor sale, aşa că a creat o pistă falsă de documente pentru a-și neutraliza acţiunile jenante de mai înainte[45].

Cred că ar trebui să acceptăm constatarea lui Fenton drept fapt: „Este clar că aceste informaţii nu au fost ascunse printr-o serie de accidente bizare, ci în mod intenţionat”[46]. Totuşi, sugerez o explicaţie diferită în legătură cu intenţiile iniţiale, una care este, la suprafaţă, mult mai simplă, mai benignă şi mai relevantă în explicarea altor aspecte, aparent neconectate, ale misterului „11 septembrie”.

 

Acordurile de colaborare cu alte agenţii de informaţii

Cred că, iniţial, al-Mihdhar şi al-Hazmi ar fi putut fi fost protejaţi pentru că fuseseră trimişi în America de către serviciul de informaţii saudit Directoratul General pentru Informaţii (GID), ceea ce ar explica de ce, după sosirea lor, au fost, după cât se pare, finanţaţi indirect de către ambasada saudită din Washington. (După cum am văzut în capitolul anterior, în jur de 73 000 de dolari americani în cecuri au fost canalizate de către soţia ambasadorului saudit, Prințul Bandar, către două familii californiene despre care se ştie că i-au finanţat pe al-Midhar şi al-Hazmi.[47])

Dacă cei doi saudiţi au fost într-adevăr trimişi de către GID, atunci ar fi fost primiţi aproape cu siguranţă pe teritoriul Statelor Unite în baza termenilor înţelegerii de colaborare dintre CIA şi GID[48]. Prinţul Turki bin Faisal, fost șef al GID, a spus că a împărtășit cu CIA informaţiile în legătură cu al-Qaeda şi că, în 1997, saudiţii „au pus la punct un comitet informativ comun cu Statele Unite pentru a face schimb de informaţii în legătură cu terorismul în general şi cu […] al-Qaeda în mod special”[49]. Raportul Comisiei 9/11 adaugă că, după o revizuire de la începutul noului mileniu, Centrul pentru Contraterorism (care includea Alec Station, Unitatea bin Laden) a intenţionat să continue planul început cu jumătate de an înainte, de „dezvoltare a capacităților serviciilor de securitate străine care au oferit informaţii prin intermediul cooperării”[50].

Aceasta era specialitatea lui Blee. Steve Coll relatează că Richard Blee şi superiorul său, Cofer Black, încântaţi de oportunităţile oferite de înţelegerile de cooperare pentru extinderea ariei de acţiune a CIA în regiuni critice, zburaseră împreună la Taşkent în 1999 şi negociaseră o nouă înţelegere de cooperare cu Uzbekistanul[51]. Potrivit lui Coll şi Washington Post, această înţelegere a condus curând, prin intermediul Taşkentului, la o cooperare CIA în interiorul Afganistanului cu Alianţa Nordică[52]. Thomas Ricks şi Susan Glasser au scris în Washington Post că, după atacurile cu bombă asupra ambasadelor din Dar es Salaam şi Nairobi, din 1998, „Statele Unite şi Uzbekistan au desfăşurat în mod discret operaţiuni acoperite comune, menite să contracareze regimul taliban din Afganistan şi aliaţii săi terorişti […], potrivit unor oficiali ai celor două ţări”[53].

Această implicare în Uzbekistan a făcut parte dintr-un model regional mai larg. Începând din 1997, Statele Unite au început o serie de manevre militare anuale cu forţele kazahe, kârgâze şi uzbece, ca exerciţii pentru o posibilă desfăşurare de forţe comba-tante americane în regiune.

 

CENTRALZBAT ’97, cum era cunoscut, a fost în mod evident un test al abilităţii Americii de a-şi manifesta puterea în bazinul Mării Caspice în cazul unei crize. „Nu există naţiune pe faţa pământului la care să nu putem ajunge”, a spus generalul Jack Sheenan […] cel mai înalt ofiţer care a participat la exerciţiu. Şi, dacă a existat cineva care s-a îndoit de natura intereselor noastre în regiune, un secretar-adjunct asistent al apărării care l-a însoţit pe Sheenan, Catherine Kelleher, a menţionat „prezenţa unor resurse energetice uriaşe” ca justificare a implicării militare americane. Operaţiunea din 1997 a fost prima dintr-o serie anuală de exerciţii CENTRAZBAT menite să testeze viteza cu care Washingtonul ar putea desfăşura forţe direct în regiune și începe operaţiunile de luptă[54].

 

Cu alte cuvinte, Pentagonul fusese activ în Uzbekistan patru ani înaintea acordului public dintre Rumsfeld şi Karimov, din octombrie 2001.

În calitate de fost diplomat canadian începător, permiteţi-mi să observ că o înţelegere de cooperare ar fi implicat probabil permisiuni speciale de acces pentru cei implicați în aranjament şi împărtășirea informaţiilor rezultate din cooperare[55]. Aşa s-ar explica excluderea agenţilor FBI care nu erau autorizați pentru a deţine aceste informaţii şi comportamentul altor agenţi CIA neautorizați care au colectat şi diseminat informaţii despre cei doi presupuşi deturnători. Alec Station avea nevoie şi să protejeze identitatea dublă a celor doi saudiţi, şi să se asigure că nu vor fi reţinuţi, în mod jenant, de către FBI.

Aproape sigur CIA avea aranjamente de cooperare importante nu doar cu GID-ul saudit şi cu Uzbekistan, ci şi cu agenția de informații (ISI) a Pakistanului, precum și cu serviciile de informaţii ale Egiptului şi, posibil, ale Yemenului şi Marocului. După cum am spus mai înainte, este posibil ca Ali Mohamed, agent dublu pe care FBI l-a protejat de detenţia în Canada, permițându-i astfel să pună umărul la organizarea atentatelor cu bombă ale al-Qaeda din 1998, să fi avut, în baza acestor aranjamente, permisiunea de a intra în Statele Unite ca agent al serviciilor străine de informaţii, probabil al celor egiptene[56]. Ali Mohamed figurează şi în conţinutul, şi ca sursă a Informării Zilnice a Preşedintelui (PDB) din 6 august 2001, în care CIA l-a avertizat pe preşedinte: „bin Laden, hotărât să lovească în Statele Unite”[57]. Potrivit ofiţerului FBI care se ocupa de Ali Mohamed, Jack Cloonan, „toate aceste informaţii au venit de la Ali”, în timp ce informarea preşedintelui atribuie informațiile sale cheie „celor relatate unui serviciu […] de către un agent al Jihadului Islamic Egiptean (EIJ)”[58]. (Ali Mohamed era cu siguranţă agent EIJ, iar serviciul era probabil cel egiptean.)

Însă se presupune că primirea necorespunzătoare pe teritoriul Statelor Unite a lui Mohamed, ca şi cea a lui al-Mihdhar şi al-Hazmi, nu a fost făcută de CIA, ci posibil de „o altă agenţie federală”[59]. Cel mai probabil, a fost vorba de o agenţie a Pentagonului, deoarece, din 1987 până în 1989, Ali Mohamed „a fost repartizat la Comandamentul Operaţiunilor Speciale [SOCOM] al [armatei] Statelor Unite de la Fort Bragg, casa Beretelor Verzi şi a Delta Force, detaşamentele de elită ale luptei antiteroriste”[60]. SOCOM, care include Comandamentul Reunit al Operaţiunilor Speciale (JSOC), are propria divizie de informaţii[61]; iar SOCOM este comandamentul care a inițiat programul Able Danger în 1999, cu scopul de a urmări agenţii al-Qaeda, pentru ca apoi, inexplicabil, să-l închidă înainte de 11 septembrie şi să-i distrugă bazele de date[62]. În plus, SOCOM lucra în Uzbekistan cu agenţi CIA ca urmare a înţelegerii de cooperare negociate de către Cofer Black şi Richard Blee, de la Centrul pentru Contraterorism (CTC).

Din acest motiv şi din altele, sugerez regândirea a ceea ce Fenton numeşte aberantul „grup Alec Station” ca pe o echipă (sau echipe) de cooperare între agenţii cu permisiuni speciale de acces, incluzând personalul Alec Station, personalul cooperant din FBI şi posibil din SOCOM. (Unul dintre aceşti colaboratori a fost agentul FBI Dina Corsi, care, potrivit lui Fenton, a ascuns informaţii vitale față de colegul său, agentul Steve Bongardt, chiar şi după ce NSA îl autorizase în acest sens.[63])

 

 

 

Context: Safari Club şi William Casey

Aranjamentele merg înapoi în timp, într-o formă sau alta, până în anii 1970, când ofiţeri superiori ai CIA şi foşti ofiţeri (în special Richard Helms) nemulțumiți de tăierile de fonduri ale CIA instituite sub directorul CIA din timpul lui Jimmy Carter, Stansfield Turner, au organizat o reţea alternativă, aşa-numitul „Safari Club”. Subordonat şefilor de servicii de informaţii din Franţa, Egipt, Arabia Saudită, Maroc şi Iran (cât timp s-a aflat sub domnia şahului), Safari Club a fost, după spusele lui Joseph Trento, suplimentat în Washington cu o „reţea informativă privată”, compusă din ofiţeri CIA precum Theodore Shackley şi Thomas Clines, care fuseseră marginalizaţi sau concediaţi de către directorul CIA Turner[64]. După cum a explicat mai târziu Prințul Turki, scopul Safari Club nu a fost doar schimbul de informaţii, ci și desfăşurarea operaţiunilor sub acoperire pe care CIA nu le mai putea desfăşura în mod direct după scandalul Watergate şi reformele care au urmat[65].

În anii 1980, directorul CIA William Casey a luat decizii-cheie în privinţa desfăşurării războiului acoperit afgan, nu prin intermediul birocraţiei CIA, ci împreună cu şefii serviciilor saudite de informaţii, mai întâi cu Kamal Adham şi apoi cu Prințul Turki. Printre aceste decizii s-a aflat şi crearea unei legiuni străine care să ajute mujahedinii afgani în războiul lor contra Uniunii Sovietice – cu alte cuvinte, crearea reţelei de sprijin pe care, de la sfârşitul acelui război, o cunoaştem drept al-Qaeda[66]. Casey a stabilit detaliile împreună cu cei doi şefi ai serviciilor, dar şi cu șeful Băncii de Credit şi Comerţ Internaţional (BCCI), banca saudito-pakistaneză în care Adham şi Turki erau acționari.

Procedând astfel, Casey conducea de fapt un al doilea CIA, unul sub acoperire, clădind viitoarea al-Qaeda în Pakistan împreună cu saudiţii, chiar dacă ierarhia oficială a CIA subordonată lui în Langley „credea”, pe bună dreptate, „că acest lucru nu este înţelept”[67]. În American War Machine, am situat Safari Club şi BCCI într-o succesiune de aranjamente ale „celui de-al doilea CIA” sau „al CIA-ului alternativ”, datând încă de la crearea OPC (Office of Policy Coordination), în 1948. Astfel, este relevant faptul că directorul CIA George Tenet, urmând precedentul lui Casey, s-a întâlnit cu ambasadorul saudit Bandar cam o dată pe lună, fără a spune ofiţerilor CIA însărcinaţi cu chestiunile saudite ce a discutat[68].

Fenton însuşi invocă exemplul Safari Club atunci când propune o posibilă explicaţie a faptului că Blee şi Wilshire au folosit o „reţea paralelă” pentru a-i depista pe al-Mihdhar şi pe al-Hazmi în interiorul Statelor Unite. În cuvintele lui, „ascunderea de informaţii despre Almihdhar şi Alhazmi are sens numai dacă CIA îi monitoriza pe cei doi bărbați pe teritoriul Statelor Unite, fie oficial, fie neoficial”[69]. O a treia variantă ar fi însă că GID monitoriza mişcările lor, o situaţie destul de compatibilă cu afirmaţia prinţului saudit Bandar că securitatea saudită „urmărise activ și cu precizie mişcările celor mai mulţi dintre terorişti”[70].

Joseph şi Susan Trento au auzit de la un fost ofiţer CIA care lucrase cândva în Arabia Saudită că „atât Hazmi, cât şi Mihdhar erau agenţi saudiţi”[71]. Dacă este adevărat, erau în mod clar agenţi dubli, care acţionau ca (sau pozau în) terorişti în acelaşi timp în care acţionau ca (sau pozau în) informatori. În spionaj, agenţii dubli sunt apreciați şi adesea valoroşi; dar să te bazezi pe ei poate fi şi periculos (după cum indică şi exemplul lui Ali Mohamed).

În mod special, acest lucru s-a întâmplat cu CIA în ceea ce privește Arabia Saudită, al cărei GID susţinea energic al-Qaeda în ţări precum Bosnia în schimbul unui jurământ (negociat de ministrul de Interne saudit Naif bin Abdul Aziz cu Osama bin Laden) că al-Qaeda „nu se va amesteca în politicile Arabiei Saudite sau ale altei ţări arabe”[72]. ISI-ul pakistanez a fost şi mai activ legat de al-Qaeda, iar unele elemente ale sale erau probabil mai apropiate de scopurile ideologice ale al-Qaeda decât de guvernul nominal secular al Pakistanului.

În toate cazurile însă, lucrul cu informatorii ilegali nu este doar periculos şi imprevizibil, ci şi coruptibil. Pentru a-şi face datoria, informatorii trebuie să încalce legea, iar cei care îi gestionează, ştiind acest lucru, trebuie să-i protejeze neraportându-i, iar apoi, foarte adesea, intervin pentru a preveni arestarea lor de către alţii. Astfel, în mod repetat, gestionarii devin complici la infracţiunile informatorilor lor, fiind obligaţi mai târziu, din motive personale, să-i acopere[73].

Chiar şi în cele mai fericite circumstanţe, trebuie decis dacă se permite ca faptele infracţionale ale unui informator să continue sau dacă sunt dejucate, riscând astfel pierderea utilității informatorului. În asemenea momente, este cât se poate de probabil ca agenţiile să ia decizia care nu este în interesul publicului.

Un exemplu foarte relevant este primul atac cu bombă de la World Trade Center, din 1993 – relevant pentru că Khalid Sheikh Mohammed, presupusa eminenţă cenuşie a atacurilor de la 11 septembrie, a fost și unul dintre complotiștii atacului din 1993. După cum am văzut în capitolul 4, FBI avea un informator, Emad Salem, printre complotiștii din 1993; iar Salem a pretins mai târziu, cu dovezi extrase din înregistrări ale informărilor sale din cadrul FBI, că FBI  a ales în mod deliberat să nu pună capăt complotului. Iată relatarea atentă, din The New York Times, a lui Ralph Blumenthal despre acest precursor al misterului „11 septembrie”:

 

Oficialii însărcinați cu aplicarea legii [i.e. FBI] au fost informaţi că teroriştii construiau o bombă pe care ar fi folosit-o în cele din urmă pentru a arunca în aer World Trade Center şi au plănuit să dejoace complotul înlocuind explozivii cu praf de puşcă inofensiv, a relatat un informator după explozie.

Informatorul trebuia să îi ajute pe complotiști să construiască bomba şi să furnizeze explozivul fals, însă planul a fost anulat de către un supraveghetor FBI care avea alte idei despre modul în care ar trebui utilizat informatorul Emad A. Salem, a spus informatorul.

Relatarea, apărută în transcrierea conversaţiilor lui Salem cu ofiţerii forţelor de ordine, înregistrate de acesta în secret, pune autorităţile într-o poziţie cu mult mai bună decât se ştia anterior de a dejuca atacul cu bombă din 25 februarie de la cele mai înalte turnuri ale New York-ului. Explozia a ucis şase oameni, a rănit mai mult de 1 000 şi a făcut pagube de jumătate de miliard de dolari. Patru bărbaţi sunt judecaţi în prezent de Curtea Federală din Manhattan pentru acest atac[74].

Atentatul din 1993 este şi mai relevant datorită faptului că Salem era, potrivit multor surse, agent al serviciului de informaţii egiptean, trimis în America să spioneze acţiunile „şeicului orb” egiptean Omar Abdel Rahman[75]. Acest lucru implică posibilitatea ca supraveghetorul FBI care avea „alte idei” despre modul în care ar trebui utilizat Emad Salem să fi fost un membru al echipei de cooperare, deținând informaţii speciale pe care nu le-ar fi putut împărtăşi altor agenţi FBI. Este posibil, de exemplu, ca serviciul de informaţii egiptean să nu fi fost de acord cu deconspirarea lui Salem. Această sugestie este atât speculativă, cât şi problematică, dar are avantajul că oferă o explicaţie coerentă pentru un comportament altfel uluitor.

Această explicaţie nu exclude deloc posibilitatea ca unii oficiali să fi avut motive mai sinistre pentru a permite ca atacul cu bombă să se petreacă şi a-l acoperi după aceea. Şeicul Omar Abdel Rahman era, chiar în acel moment, o figură-cheie a programului saudit sensibil, la care au consimţit şi oficiali americani, de a furniza războinici mujahedini în Bosnia pentru a lupta contra Serbiei (inclusiv pe unii, precum Ayman al-Zawahiri, care au fost mai târziu acuzaţi de atentatul de la 11 septembrie)[76]. Este clar, atât din comportamentul investigativ, cât şi din cel legat de trimiterea în judecată, că diferite agenţii americane nu au dorit să tulbure activităţile lui Rahman. Chiar și după ce Rahman a fost, în sfârşit, pus sub acuzare, în cazul din 1995 al conspiraţiei de a arunca în aer obiectivele turistice ale New Yorkului, guvernul Statelor Unite a continuat să-l protejeze pe Ali Mohamed, figură-cheie în acest plan.

Și mai rău, prestația FBI în permiterea continuării atacului cu bombă a fost doar un episod într-o serie de astfel de prestații eșuate interconectate şi de oportunităţi ratate, culminând cu 11 septembrie. Prima a fost legată de asasinarea în New York a extremistului evreu Meir Kahane. FBI şi poliţia new-yorkeză i-au reținut pe doi dintre asasini şi apoi i-au lăsat liberi, permiţându-le să ia parte la atacul cu bombă de la World Trade Center, din 1993. Un instructor-cheie al celor doi a fost Ali Mohamed, pe când se afla încă în Forţele Speciale ale Statelor Unite, numele său fiind sistematic protejat de către procurorul Patrick Fitzgerald.

Considerând toate acestea în lumina gestionării lui Ali Mohamed, trebuie să conchidem că se întâmplă ceva profund disfuncţional; și s-a întâmplat încă dinainte de 11 septembrie, sub ambele partide politice. Condiţiile de secretizare create prin autorizări speciale nu doar au mascat această disfuncţionalitate, ci chiar au ajutat, susțin eu, la crearea ei. Istoria spionajului demonstrează că puterea secretă ce operează într-o sferă a activităţilor ilegale devine întotdeauna opusă puterii democratice publice[77]. Cu cât este mai restrâns grupul de planificatori speciali cu autorizații speciale, cu atât este mai puţin probabil ca deciziile lor să se conformeze cerinţelor legii internaţionale şi interne, iar moralei comune şi bunului-simţ şi mai puţin.

La aceste condiţii de confidenţialitate dăunătoare, să adăugăm relaţia fundamental nesănătoasă şi, într-adevăr, coruptă dintre serviciile de informaţii americane și cele din Arabia Saudită şi Pakistan. Această situaţie a fost profund nedemocratică, atât în America, cât şi în Asia. Dependenţa americană de petrolul saudit a subvenționat efectiv răspândirea generată de bogăție a fundamentalismului islamic în toată lumea, în timp ce banii plătiți de 99,9% dintre americanii de rând pentru petrol şi benzină generează sume uriaşe, pe care saudiţii le reciclează ulterior prin intermediul instituţiilor financiare ale zecimii de procent din turnul de fildeş al Wall Street-ului.

În același fel, relaţia tensionată a Americii cu ISI pakistanez a produs o creştere dramatică a traficului de heroină internaţional, prin intermediul clienţilor afgani ai celor două agenţii[78]. Pe scurt, disfuncţia birocratică despre care vorbeam în cazul 11 septembrie este un simptom al unei disfuncţii mai mari în relaţia Americii cu Arabia Saudită, cu Pakistan şi, prin ei, cu restul lumii.

 

banner-articol-wallstreet

 

Înţelegerile de cooperare şi protejarea lui Al-Mihdhar şi a lui Al-Hazmi

Chiar şi fără precedentul sugestiv al atacului cu bombă de la WTC, din 1993, este legitimă afirmaţia că este posibil ca înţelegerile de cooperare să fi împiedicat arestarea lui Khalid Al-Mihdhar şi a lui Nawaf Al-Hazmi. Să luăm mai întâi în calcul descoperirea lui Fenton: „Este clar că această informaţie [despre cei doi bărbaţi] nu a fost ascunsă printr-o serie de accidente bizare, ci în mod intenţionat”[79]. Consider că această descoperire este foarte solidă, însă nu putem avea la fel de multă încredere în explicaţia sa: că „scopul ascunderii de informaţii devenise acela de a permite atacurilor să avanseze”[80].

Cred că există, în realitate, mai multe posibilităţi cu privire la intenţie, de la unele relativ nevinovate (derivate din înţelegerile de cooperare) până la unele ticăloase. Înainte de a le analiza, să deconstruim ideea de a „permite atacurilor să avanseze”. Cu siguranţă, dacă presupuşii deturnători nu ar fi fost reţinuţi la porţile aeroportului, ar fi existat victime, dar câte? Să ne amintim că în documentele Operaţiunii Northwoods, care prevedeau planificarea unor atacuri „sub steag fals” pentru a justifica intervenţia armată americană în Cuba, şefii de stat major scriau: „Am putea dezvolta o campanie împotriva terorii comuniste cubaneze”, în care „am putea scufunda o navă plină cu cubanezi”[81]. Ar fi fost oare pierderea a patru avioane pline cu pasageri o tragedie diferită calitativ?

Fără îndoială că 11 septembrie a devenit o tragedie mult mai mare atunci când trei dintre avioane au lovit turnurile World Trade Center şi Pentagonul. Dar este posibil ca supraveghetorii celor doi saudiţi să nu îşi fi imaginat că cei plasați în grija lor vor fi capabili de-o asemenea ispravă. Să ne amintim că lecţiile lor de pilotaj, chiar şi pe o Cessna, au fost un asemenea fiasco, încât au fost rapid abandonate. Instructorul le-a spus că „pur și simplu, nu sunt făcuţi pentru zbor”[82].

Permiteţi-mi să sugerez că există trei ingrediente distincte în atacurile de la 11 septembrie: presupuşii deturnători, lovirea clădirilor şi uluitoarea prăbuşire a celor trei clădiri ale WTC. Este posibil cel puţin că echipa de cooperare Alec Station să fi avut în vedere, ca grup, doar prima etapă, fără a-şi imagina și celelalte 2 etape care au urmat.

O explicaţie iniţială minimală, cât mai puțin malignă a ascunderii informaţiilor cu privire la cei doi presupuşi atentatori ar fi ipoteza pe care am propus-o în cazul lui Emad Salem – accesul restricţionat creat prin autorizarea specială cerută de înţelegerea de cooperare. Dar, ca şi în 1993, puterea secretă creată dincolo de zidul autorizărilor restrictive ar fi putut fi exploatată pentru scopuri ascunse. Situaţia periculoasă astfel creată – a potenția-lilor viitori deturnători protejaţi de detenţie în momentul anti-cipat al atacului – s-ar putea să-i fi inspirat pe unii să exploateze condiţiile de confidenţialitate rezultate ca pe o oportunitate pentru a planifica un incident care să justifice războiul. O ana- logie importantă cu cel de-al doilea incident din Golful Tonkin, din 1964, folosit pentru a justifica atacarea Vietnamului de Nord, ne este sugerată de aceeaşi prezenţă a unei facţiuni puternice – în 2001, clica PNAC din interiorul guvernului – care dorea o acţiune militară unilaterală[83].

Un indiciu al acestei intenţii mai sinistre este faptul că tiparul mușamalizărilor, detaliat de Fenton, nu se limitează la cei doi saudiţi şi la supraveghetorii lor din CIA. Există și câteva mușamalizări conectate ale altor agenţii – în primul rând, informaţii despre Able Danger care au fost distruse la SOCOM şi ascunderea, aparent de către NSA, a unei interceptări importante relevante, se pare despre presupuşii deturnători şi Moussaoui[84].

Dacă NSA ascundea informaţii de oficiali importanţi, acest lucru aminteşte de rolul acestei agenţii în timpul celui de-al doilea incident din Golful Tonkin, din august 1964. Atunci, într-un moment crucial, NSA a transmis cincisprezece mesaje (SIGINT) care indicau – în mod fals – că două distrugătoare americane fuseseră atacate de către nord-vietnamezi. În acelaşi timp, NSA a ascuns 107 mesaje SIGINT care indicau – în mod corect – că nu se petrecuse niciun atac[85]. Comportamentul NSA din acel moment a fost oglindit de CIA: ambele agenţii erau conştiente de puternicul consens din interiorul administraţiei Johnson, care decisese deja să provoace Vietnamul de Nord în speranţa creării unei oportunităţi de răspuns militar[86].

Ştim din multe relatări ale administraţiei Bush că a existat și acolo un consens puternic în favoarea războiului, avându-i în centru pe Cheney, Rumsfeld şi aşa-zisa „cabală” a PNAC, care, înainte de alegerea lui Bush, făcuse lobby puternic în favoarea războiului contra Irakului. Ştim, de asemenea, că răspunsul lui Rumsfeld imediat după atacul de la 11 septembrie a fost să propună atacarea Irakului şi că plănuirea unui astfel de atac a fost, într-adevăr, demarată pe 17 septembrie[87]. Merită să ne gândim dacă nu cumva unii dintre cei ce i-au protejat pe aceşti deturnători nu împărtăşeau aceste ambiţii războinice[88].

 

A avut Richard Blee un motiv ascuns pentru tăinuirea de informaţii?

Fenton presupune că unul dintre cei care au căutat un pretext pentru un război împotriva al-Qaeda ar fi putut fi Richard Blee. Am văzut că Blee şi Cofer Black au negociat o înţelegere de coo- perare informativă cu Uzbekistan. În 2000, s-a implicat SOCOM, iar „Forţele Speciale ale Statelor Unite au început să lucreze mai deschis cu armata uzbecă în misiuni de antrenament”[89]. În timp, înţelegerea de cooperare cu Uzbekistan s-a extins, după cum am văzut, într-o cooperare subordonată cu Alianţa Nordică din Afganistan. Întâlnindu-se cu Massoud în octombrie 1999, Blee a fost de acord să facă lobby la Washington pentru un sprijin mai activ oferit Alianţei Nordice[90].

După atacul cu bombă împotriva distrugătorului USS Cole, petrecut la Aden, în 2000, Blee făcea presiuni pentru o extindere a misiunii militare uzbece şi mai departe, într-o forţă de atac comună care să colaboreze cu forţele lui Massoud din Alianţa Nordică. Au existat obiecţii considerabile faţă de acest plan încă în timpul preşedinţiei lui Clinton, parţial pentru că Massoud lupta, cu sprijin rusesc şi iranian, împotriva talibanilor sprijiniți de Pakistan şi parţial pentru că se cunoştea faptul că acesta îşi susținea forţele cu bani câştigaţi din traficul de heroină[91]. Însă în primăvara lui 2001, în timpul administraţiei Bush, planul lui Blee şi al lui Black (susţinut de şeful Centrului de Contraterorism, Richard Clark) pentru ajutor acoperit la scară largă oferit lui Massoud a fost revitalizat în cadrul unei întâlniri a adjuncţilor Departamentului de Stat[92]. Pe 4 septembrie, cu o săptămână înainte de 11 septembrie, cabinetul Bush a autorizat redac-tarea unei noi directive prezidenţiale, NSPD-9, care autoriza un program de acţiune sub acoperire în cadrul discutat, în cooperare cu Massoud[93].

În noua administraţie Bush, Blee nu mai era o voce răzleaţă, iar la şase săptămâni după 11 septembrie va fi numit şef al biroului CIA din Kabul[94]. Fenton relatează că, din această poziție, Blee s-a implicat în extrădarea deţinuţilor al-Qaeda şi sugerează că motivul ar putea să fi fost acela de a obţine, prin tortură, o mărturie falsă (a lui Ibn Shaikh al-Libi) referitoare la implicarea Irakului în al-Qaeda. Această mărturie falsă a devenit apoi parte a „măsluirii” probelor şi „o parte importantă a jenantei pre- zentări a secretarului de stat Colin Powell, susţinută în faţa UN pentru a sprijini invadarea Irakului”[95].

 

A avut SOCOM un motiv ascuns pentru închiderea proiectului Able Danger?

Ceea ce s-a întâmplat după 11 septembrie a depăşit cu mult programul lui Blee referitor la colaborarea paramilitară a CIA cu Alianţa Nordică. Componenta CIA din Afganistan a fost în scurt timp umbrită de forţele SOCOM: George Tenet a raportat că, la sfârşitul anului 2001, forţele Statelor Unite din Afganistan constau în aproximativ 500 de luptători, incluzând „110 ofiţeri CIA, 316 membri ai Forţelor Speciale şi numeroşi luptători JSOC care produceau haos în spatele liniilor inamice”[96].

În timpul administraţiei Bush, Stephen Cambone, care colaborase anterior cu Rumsfeld şi Cheney la semnarea declaraţiei PNAC, Reconstrucţia apărării Americii, a devenit unul dintre promotorii activi ai folosirii forţelor speciale SOCOM pentru acţiune sub acoperire împotriva al-Qaeda, nu numai în Afganistan, ci „oriunde altundeva în lume”[97].

Este posibil ca tot ce va fi făcut Blee în cadru Alec Station pentru a pregăti calea spre 11 septembrie să fi fost doar o parte a unei operaţiuni mai mari inter-agenţii, în care un rol echivalent a fost jucat de închiderea de către SOCOM a proiectului Able Danger. Aşa s-ar putea explica o adnotare scrisă de mână în jurul orei 10 p.m., pe 11 septembrie, de către Stephen Cambone, pe atunci delegatul lui Cheney la PNAC sub conducerea lui Rumsfeld în Pentagon, după o convorbire telefonică cu George Tenet:

AA77 – 3 indivizi au fost urmăriţi după Millenium & Cole

1 tip este asociat cu atentatorul de la Cole

2 au intrat în SUA la începutul lui iulie

(2 din 3 luaţi deoparte & interogaţi?)[98].

„Tipul” este probabil al-Mihdhar, iar „atentatorul de la Cole” este probabil Khallad [sau Tawfiq] bin Attash, figură majoră a al-Qaeda, care are legături nu numai cu atacul cu bombă de pe Cole, ci şi cu atacurile de la ambasade, din 1998. Dorim să ştim de ce comunica Tenet unui vultur de la Pentagon informaţii care aparent nu au mai fost comunicate nimănui din afara CIA de atunci încoace. Este o coincidenţă faptul că Cambone, ca şi Blee, a supravegheat un program – în acest caz, dotat cu personal pentru operaţiuni speciale SOCOM – care folosea tortura pentru a interoga deţinuţii din Afganistan?[99]

Aşa cum despre Blee se spune că era un protejat special al lui George Tenet în CIA, Cambone era recunoscut pentru loialitatea sa desăvârşită, mai întâi faţă de Dick Cheney, iar apoi faţă de Donald Rumsfeld, la Pentagon. Nu se ştie dacă avea legătură cu proiectul de planificare a Continuităţii în Guvernare (COG), în care Rumsfeld şi Cheney, printre alţii, pregăteau măsurile de supraveghere și reținere fără mandat care (aşa cum explic în capitolul 3) au fost implementate începând din dimineaţa zilei de 11 septembrie şi care sunt în vigoare şi astăzi. Nu se ştie nici dacă avea vreo legătură cu grupul operativ contraterorist al lui Cheney din primăvara lui 2001, despre care s-a spus că a fost sursa jocurilor războinice, inclusiv a atacurilor cu avioane furate, ceea ce a sporit imprecizia răspunsului Statelor Unite din 11 septembrie[100].

 

Evenimentele profunde ca tipar repetat al implicărilor americane în război

Doresc să închei cu o mică perspectivă istorică asupra disfuncţiei pe care am analizat-o. Într-un anume sens, 11 septembrie nu a avut precedent – cea mai mare crimă în masă comisă vreodată într-o singură zi pe teritoriul american. În alt sens, a reprezentat un exemplu al unui tip de eveniment marcant cu care ne-am familiarizat excesiv după asasinarea lui Kennedy. Am numit aceste evenimente profunde – evenimente profund înrădăcinate în activitatea ilegală sub acoperire a diferitelor ramuri ale serviciilor americane de informaţii, având un tipar predictibil de acoperiri oficiale susţinute de o uluitoare scurtcircuitare a media şi de cărţi de succes lipsite de onestitate. Unele dintre aceste evenimente profunde, cum ar fi asasinarea lui Kennedy, Golful Tonkin și 11 septembrie, ar trebui considerate evenimente structurale profunde, datorită impactului lor permanent asupra istoriei.

Este uimitor faptul că aceste evenimente structurale profunde – asasinarea lui JFK, Golful Tonkin şi 11 septembrie – au trebuit să fie rapid urmate de angajarea Americii în războaie inoportune. La fel de adevărat este şi reversul: toate războaiele semnificative ale Americii, de la cel din Coreea – Laos, Vietnam, Afganistan (de două ori: o dată acoperit, iar acum în mod deschis) și Irak – au fost precedate de evenimente structurale profunde. Aşa cum am scris în American War Machine, un Raport al Personalului Directoratului J-5 al şefilor de stat major din 1963 comunica şefilor de stat major că „fabricarea unei serii de provocări pentru a justifica intervenţia militară este fezabilă şi s-ar putea realiza cu resursele disponibile”[101]. Golful Tonkin, 11 septembrie şi chiar asasinarea lui Kennedy pot fi considerate evenimente care au fost într-adevăr „fabricate” după indicaţiile trasate în 1962 de către propunerile şefilor statului major reunit pentru Operaţiunea Northwoods[102].

În două cărţi recente, am fost convins încetul cu încetul, în ciuda neîncrederii mele inițiale, să enumăr mai mult de o duzină de paralele semnificative între asasinarea lui Kennedy şi 11 septembrie. Mulţumită cercetării strălucite a lui Kevin Fenton, pot înregistra o analogie şi mai elaborată. Documentele CIA despre Lee Harvey Oswald, latente mai mult sau mai puţin timp de doi ani, au devenit deodată hiperactive în cele şase săptămâni dinaintea asasinării lui Kennedy[103]. Fenton a demonstrat o fervoare similară a activităţilor în documentele FBI referitoare la cei doi saudiţi în săptămânile dinaintea lui 11 septembrie – o fervoare iniţiată de Tom Wilshire, într-un moment suspicios de aproape de acela în care presupuşii deturnători au căzut de acord asupra unei date finale a atacurilor. Apoi, în ambele cazuri, au existat şi întârzieri ciudate, care au făcut ca documentele să fie deschise în momentul evenimentelor profunde[104].


Anacronic.ro este doar un reper, o mică redută care încearcă să conserve firea lucrurilor din calea asaltului progresist. Prin natura ideilor pe care le profesează, anacronic.ro nu este „eligibil” pentru banii corporațiilor economice, politice sau geopolitice. Credem că există și altfel de filantropi și vă îndemnăm să aveți în vedere posibilitatea de a face o donație pentru sprijinirea proiectului.

Cumpără cărțile Anacronic:

Procesul lui Darwin
Distracția care ne omoară. Discursul public în epoca televizorului
Cum suntem imbecilizați. Curriculumul ascuns al învățământului obligatoriu
Educația creștin-ortodoxă a copiilor în zilele noastre
Statul profund în America. Wall Street, cartelul petrolier și atacul asupra democrației
Siluirea maeștrilor. Cum este sabotată arta de corectitudinea politică
Wall Street și Revoluția Bolșevică
Liberalismul care îmi place
Chiuind în fântână
Arme de instrucție în masă. Călătoria unui profesor prin lumea întunecată a școlarizării obligatorii

[1] Șefii Marelui Stat Major: „Courses of Action Related to Cuba (Case II)”, Raportul J-5 către Șefii Marelui Stat Major Interarme, 1 mai 1963, NARA # 202-10002-10018, 21, http://www.maryferrell.org/mffweb/archive/viewer/showDoc.do?docId=167&relPageId=21, discutat în Peter Dale Scott, American War Machine: Deep Politics, the CIA Global Drug Connection, and the Road to Afghanistan (Lanham, MD, Rowman & Littlefield, 2010), pp. 193, 196.

[2] Războiul terorii a evoluat din atacurile aeriene asupra civililor din cel de-al Doilea Război Mondial, începând cu Guernica şi terminând cu bombardarea masivă a oraşelor germane şi japoneze. Dar acel război aerian nu a fost decât o etapă a unui război convenţional mai mare între forţele armate.

[3] Probabil că niciun act de teroare comis în ultimul deceniu, fie de către Gaddafi în Libia sau de către Bashar Assad în Siria, nu a depăşit și nici măcar nu s-a apropiat de distrugerea provocată de Statele Unite în oraşul irakian Fallujah.

[4] George W. Bush, „Statement by the President in His Address to the Nation”, 11 septembrie 2001, http://georgebush-whitehouse.archives.gov/news/releases/2001/09/ 20010911-16.html. Pe 20 septembrie 2001, într-un discurs la o sesiune reunită a Congresului, Bush a spus: „«războiul» nostru «împotriva terorismului» începe cu al-Qaeda, dar nu se termină aici. Nu se va termina până când nu vor fi găsite, oprite şi înfrânte toate grupurile teroriste care constituie un pericol global.”

[5] Pe această temă, vezi National Commission on Terrorist Attacks upon the United States, The 9/11 Commission Report (New York, W.W. Norton, 2004), p. 66, http://www.9-11commission.gov/report/911Report.pdf: „Până acum, nu am văzut nicio dovadă că […] Irak a cooperat cu al-Qaeda în dezvoltarea sau executarea vreunui atac împotriva Statelor Unite.”

[6] Sunday Times (Londra), 1 mai 2005; Mark Danner, The Secret Way to War: The Downing Street Memo and the Iraq War’s Buried History (New York, New York Review of Books, 2006).

[7] 9/11 Commission Report, p. 272

[8] Kevin Fenton, Disconnecting the Dots (Walterville, OR, TrineDay, 2011).

[9] 9/11 Commission Report, pp. 259, 271; Lawrence Wright, The Looming Tower: Al-Qaeda and the Road to 9/11 (New York, Alfred A. Knopf, 2006), pp. 352-354; Scott, American War Machine, p. 203.

[10] Fenton, Disconnecting the Dots, p. 371; vezi și p. 95.

[11] Repet ce am spus într-o notă din capitolul anterior: credinţa că a existat o operaţiune comună a guvernului Statelor Unite şi a oficialilor saudiţi, împreună cu cel puţin câţiva dintre presupuşii deturnători, poate fi și poate chiar ar trebui separată de complotul care a vizat dărâmarea turnurilor World Trade Center.

[12] Lutz Kleverman, „The New Great Game”, Guardian (Londra), 19 octombrie 2003, http://www.guardian.co.uk/business/2003/oct/20/oil.

[13] „Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces and Resources for a New Century: A Report of the Project for the New American Century”, septembrie 2000, p. 17, 27, www.newamericancentury.org/RebuildingAmericasDefenses.pdf (site închis). Vezi și nota 24.

[14] „US Pulls out of Saudi Arabia”, BBC News, 29 aprilie 2003, http://news.bbc.co.uk/ 2/hi/middle_east/2984547.stm.

[15] Richard A. Clarke, Against All Enemies: Inside America’s War on Terror (New York, Free Press, 2004), p. 31.

[16] Bradley Graham, By His Own Rules: The Ambitions, Successes, and Ultimate Failures of Donald Rumsfeld (New York, PublicAffairs, 2009), p. 290.

[17] PNAC, Scrisoare către preşedintele Clinton despre Irak, 26 ianuarie 1998, http://www.newamericancentury.org/iraqclintonletter.htm (site închis).

[18] Gary Dorrien, Imperial Designs: Neoconservatism and the New Pax Americana (New York, Routledge, 2004). Bacevich vorbea despre un memoriu din 1992, scris de către Wolfowitz pentru secretarul Apărării de atunci, Cheney, în care cerea ca America să păstreze puterea de a acţiona unilateral. Vezi Lewis D. Solomon, Paul D. Wolfowitz: Visionary Intellectual, Policymaker, and Strategist (New York, Praeger, 2007), p. 52; Andrew Bacevich, American Empire: The Realities and Consequences of U.S. Diplomacy (Cambridge, MA, Harvard University Press, 2002), p. 44.

[19] Baker Institute, Rice University and Council on Foreign Relations, „Strategic Energy Policy: Challenges for the 21st Century”, Task Force Report, p. 40, http://www.cfr.org/energy-policy/strategic-energy-policy-challeges-21st-century/p3942, discutat în Scott, Road to 9/11, p. 189. Scotland Sunday Herald, 6 octombrie 2002, a afirmat că însuşi vicepreşedintele Cheney a comandat acest raport, care i-a fost livrat de fostul Secretar de Stat al Statelor Unite. Eu am fost asigurat că niciuna dintre afirmaţii nu este adevărată.

[20] Bob Woodward, Bush at War (New York, Simon & Schuster, 2002), p. 131. Cu mult mai devreme, în după-amiaza zilei de 11 septembrie, oficialul Departamentului Apărării Stephen Cambone a înregistrat notele din conversaţia sa cu Rumsfeld: „Nevoie de ţintă în scurt timp – Acţionaţi în forţă – Căutaţi peste tot, chiar dacă are legătură sau nu” (Julian Borger, „Blogger Bares Rumsfeld’s Post 9/11 Orders”, Guardian, 24 februarie 1006, http://www.theguardian.com/world/2006/feb/24/free domofinformation.september11).

[21] Wesley Clark, Winning Modern Wars (New York, PublicAffairs, 2003), p. 130.

[22] Wesley Clark, „Talk to Commonwealth Club”, 3 octombrie 2007, http://www.youtube.com/watch?v=Ha1EhovONU (site închis).

[23] Nicholas Lemann, „The Next World Order”, New Yorker, 1 aprilie 2002, http://www.newyorker.com/magazine/2002/04/01/the-next-world-order.

[24] „Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces and Resources for a New Century: A Report of the Project for the New American Century”, septembrie 2000, pp. 17, 27, www.newamericancentury.org/RebuildingAmericasDefenses.pdf.

[25] Ahmed Rashid, Descent into Chaos: The United States and the Failure of Nation Building in Pakistan, Afghanistan, and Central Asia (New York, Viking, 2008), pp. 70, 69, apud Ahmed Rashid, „US Builds Alliances in Central Asia”, Far Eastern Economic Review, 1 mai 2000: „CIA şi Pentagonul au colaborat strâns cu armata uzbecă şi serviciul secret al acestei ţări începând cu 1997, oferind antrenament, echipament şi consiliere, cu speranţa folosirii Forţelor Speciale uzbece pentru a-l scoate pe Osama bin Laden din Afganistan, lucru pe care l-am descoperit în timpul unei călătorii la Washington în 2000.”

[26] Vezi capitolul 9.

[27] Peter Dale Scott, Road to 9/11: Wealth, Empire, and the Future of America (Berkeley, University of California Press, 2007), p. 9.

[28] Cheltuielile anuale cu Securitatea Internă sunt estimate până la un trilion de dolari. Vezi Stephan Salisbury, „Weaponizing the Body Politic”, TomDispatch.com, 4 martie 2012, http://www.tomdispatch.com/post/175511/tomgram%3A_stephan_salisbury %2C_weaponizing_the_body_politic/#more.

[29] Vezi și Simon Johnson, „Too Big to Jail”, Slate, 24 februarie 2012, http://www.slate.com/articles/business/project_syndicate/2012/02/the_robo_signing_settlement_won_t_help_homeowners_and_it_doesn_t_hurt_the_banks_.html.

Cea mai importantă motivaţie care stă la baza indulgenţei administraţiei faţă de acte infracţionale serioase este, evident, teama de consecinţele acţiunii brutale asupra bancherilor individuali. Și poate oficialii au dreptate să se teamă, dată fiind importanţa uriaşă a acestor bănci pentru economie. De fapt, acele bănci sunt mai mari acum decât au fost înainte de criză şi, după cum am argumentat eu şi James Kwak pe larg în cartea noastră, 13 bancheri, sunt mult mai importante decât erau în urmă cu 20 de ani.

[30] John Farmer, The Ground Truth: The Untold Story of America under Attack on 9/11 (New York, Riverhead Books, 2009), p. 288, apud Anthony Summers şi Robbyn Swan, The Eleventh Day: The Full Story of 9/11 and Osama bin Laden (New York, Ballantine Books, 2011), p. 147.

[31] Summers și Swan, Eleventh Day, pp. 383-384; vezi și Farmer, Ground Truth, p. 41. Deşi democrat, Berger a fost ulterior protejat de către administraţia republicană Bush, nefiind obligat să depună mărturie în fața Congresului despre comportamentul său (o condiţie a acordului de reducere a pedepsei).

[32] Summers şi Swan, Eleventh Day, p. 334.

[33] Fenton, Disconnecting the Dots, pp. 72-79. Grewe a părăsit după aceea guvernul, pentru a lucra la Mitre Corp., o firmă privată contractată de CIA, și la o altă firmă firmă privată, Ptech. Despre lucrul firmelor Ptech şi Mitre Corp. la sistemele de interoperabilitate FAA-NORAD s-au pus întrebări în timpul depoziţiei legate de 11 septembrie depuse acum câţiva ani de către Indira Singh; vezi Scott, Road to 9/11, p. 175.

[34] Fenton, Disconnecting the Dots, p. 78. Kirsten Wilhelm de la Arhivele Naţionale i-a spus lui Fenton (p. 78), că „se pare că Barbara Grewe a realizat interviuri cu «John» [Wilshire] şi Jane [Corsi]”, o altă figură-cheie. Wilhelm nu a putut găsi niciun „memorandum oficial” (MFR) pentru interviul lui Wilshire, pe care e de înţeles că Fenton îl numeşte „cam cel mai important interviu pe care l-a luat Comisia” (Fenton, Disconnecting the Dots, p. 79). Summers şi Swan, citând şi corespondenţa cu Kirsten Wilhelm, nu sunt de acord, spunând că raportul despre interviul lui Wilshire există, dar „este cenzurat în totalitate” (Summers şi Swan, Eleventh Day, p. 381, vezi și p. 552). Este un aspect asupra căruia viitoarele investigaţii vor trebui să se concentreze.

[35] Fenton, Disconnecting the Dots, p. 225.

[36] Fenton, Disconnecting the Dots, p. 38; citând 9/11 Commission Report, pp. 181-182.

[37] Michelle a fost între timp identificat pe Internet, dar până acum doar de către o singură sursă.

[38] Fenton, Disconnecting the Dots, pp. 42-45, rezumând Raportul Inspectorului General [IG] al Departamentului de Justiţie, pp. 239-242; vezi și Wright, Looming Tower, pp. 311-312.

[39] Fenton, Disconnecting the Dots, p. 50, rezumând Raportul Inspectorului General al Departamentului de Justiţie, pp. 242-243; vezi și Wright, Looming Tower, p. 311.

[40] Fenton, Disconnecting the Dots, p.45.

[41] Nu ştiu dacă ei chiar s-au urcat în acel avion. Totuşi, sunt satisfăcut acum pentru că al-Mihdhar şi al-Hazmi s-au comportat ca şi când aveau intenţia de a deturna avioanele, lucru care a fost scos în evidenţă de către contactele lor al-qaediste din Malaezia şi din alte părţi, de încercările lor de a învăţa să zboare şi aşa mai departe. Personal, nu am fost niciodată convins că arabii au direcționat avioanele către ţintele lor pe 11 septembrie.

[42] Fenton, Disconnecting the Dots, pp. 383-386.

[43] Fenton, Disconnecting the Dots, p. 48. Vezi și Lawrence Wright, „The Agent”, New Yorker, 10 şi 17 iulie 2006, p. 68; citat aprobator în Peter Dale Scott, American War Machine, p. 399.

[44] Fenton, Disconnecting the Dots, p. 371, vezi și p. 95.

[45] Fenton, Disconnecting the Dots, pp. 239-242, 310-322. Fenton observă că Corsi a lucrat la cartierul general al FBI, care coordona „legături cu servicii străine” (Fenton, Disconnecting the Dots, p. 313).

[46] Fenton, Disconnecting the Dots, p. 310.

[47] Paul Church, Asia Times Online, 11 februarie 2012. Raportul Comisiei 9/11 a minimalizat importanţa lui al-Bayoumi (9/11 Commission Report, pp. 217-218); însă Raportul anchetei Camerelor Reunite ale Congresului cu privire la 11 septembrie (pp. 173-177), deşi foarte puternic cenzurat, a oferit informaţii coroborante, inclusiv un raport potrivit căruia Basnan a găzduit o petrecere pentru „şeicul orb” Omar Abdel Rahman, implicat în primul atentat cu bombă de la World Trade Center, în 1993 (The Report of the Joint Congressional Inquiry into Intelligence Community Activities before and after the Terrorist Attacks of September 11, 2001, al 107-lea Congres, Sesiunea a doua, Raportul Senatului pp. 107-351, Raportul Camerei pp. 107-792, 173-177, http://gpo.gov/fdsys/search/pagedetails.action?browsePath=107/HRPT/[700%3 b799]&granuleId=CRPT-107hrpt792&packageId=CRPT-107hrpt792).

[48] La început, am presupus, ca şi alţii, că cei doi erau agenţi dubli saudiţi. O altă posibilitate ar fi că au fost trimiși ca ţinte desemnate, pentru a fi supravegheaţi de către saudiţi şi americani, separat sau împreună. Unul dintre puţinele locuri în care nu sunt de acord cu Fenton este acolo unde el îl numeşte pe al-Mihdhar „unul dintre cei mai experimentaţi agenți [ai deturnătorilor]” (Fenton, Disconnecting the Dots, p. 205). Impresia mea personală este că era fie un tânăr spion neexperimentat şi incompetent, fie o achiziţie de nivel redus, care s-a expus în mod deliberat pentru a testa răspunsul americanilor.

[49] Summers și Swan, Eleventh Day, p. 396.

[50] 9/11 Commission Report, p. 184.

[51] Steve Coll, Ghost Wars: The Secret History of the CIA, Afghanistan, and bin Laden, from the Soviet Invasion to September 10, 2001 (New York, Penguin Press, 2004), pp. 456-457.

[52] Thomas E. Ricks şi Susan B. Glasser, „U.S. Operated Secret Alliance with Uzbekistan”, Washington Post, 14 octombrie 2001.

[53] Ricks şi Glasser, Washington Post, 14 octombrie 2001.

[54] Michael Klare, Blood and Oil (New York, Henry Holt, 2004), pp. 135-136, apud R. Jeffrey Smith, „U.S. Leads Peacekeeping Drill in Kazakhstan”, Washington Post, 15 septembrie 1997. Vezi și Kenley Butler, „U.S. Military Cooperation with the Central Asian States”, 7 septembrie 2001, http://cns.miis.edu/archive/wtc01/uscamil.htm.

[55] În 1957, eu însumi am primit autorizație specială, în calitate de tânăr diplomat canadian, pentru a accesa informaţii ale NATO, o legătură relativ deschisă şi la vedere.

[56] Pentru povestea lui Ali Mohamed, vezi Scott, Road to 9/11, mai ales pp. 151-160.

[57] Scott, Road to 9/11, p. 158, apud John Berger, „Unlocking 9/11: Paving the Road to 9/11”, Intelwire, [fără dată], http://intelwire.egoplex.com/unlocking911-1-ali-mohamed-911.html: „Mohamed a fost una dintre sursele principale ale infamei informări zilnice a preşedintelui (PDB) din 6 august 2001, intitulată «Bin Laden decis să lovească Statele Unite”. Informarea, citată adesea ca exemplu al bunei activităţi a CIA, este, în opinia mea, mai degrabă un exemplu al modului în care Unitatea bin Laden a exagerat relatarea în vederea pregătirii pentru cercetarea post-11 septembrie. Fără a-l numi pe Ali Mohamed, informarea se referă la el ca la o ameninţare în trei rânduri, în ciuda faptului că la acel moment se afla sub controlul guvernului Statelor Unite, aşteptându-şi sentinţa pentru rolul jucat în comploturile împotriva ambasadelor din 1998. Această informare pare, cu alte cuvinte, a fi fost făcută pentru istorie, ca şi cea a lui Wilshire din aceeaşi lună august, de la FBI.

[58] Berger, „Unlocking 9/11”, p. 20 (Cloonan); 9/11 Commission Report, p. 261 (PDB).

[59] James Risen, New York Times, 31 octombrie 1998; în Scott, Road to 9/11, pp. 346-347.

[60] Raleigh News and Observer, 13 noiembrie 2001; în Scott, Road to 9/11, p. 347. Am adăugat cuvântul „armatei”. Cartierul general al USSOCOM este la Baza Aeriană Fort MacDill din Florida.

[61] Dana Priest şi William M. Arkin, „«Top Secret America»: A Look at the Military’s Joint Special Operations Command”, Washington Post, 2 septembrie 2011, http://www.washingtonpost.com/world/national-security/top-secret-america-a-look-at-the-military-joint-special-operations-command/2011/08/30/gIQAvYuAxJ_story.html.

[62] Fenton, Disconnecting the Dots, pp. 168-169; Summers şi Swan, Eleventh Day, pp. 371, 550.

[63] Fenton, Disconnecting the Dots, p. 372.

[64] Joseph J. Trento, Prelude to Terror: The Rogue CIA and the Legacy of America’s Private Intelligence Network (New York, Carroll and Graf, 2005), pp. 113-114:

Shackley, care avea încă ambiţia de a deveni DCI, credea că fără multele sale surse şi agenți […] Safari Club – care lucra cu Helms la cârmă în Teheran – ar putea fi ineficient. Shackley era perfect conştient că Helms era cercetat penal pentru că a minţit Congresul în legătură cu acţiunile CIA din Chile. El a depus mărturie în faţa aceluiaşi mare juriu. Dacă Shackley nu face ceva pentru a încheia curând privatizarea operaţiunilor informative, Safari Club nu va avea acces la resursele DO. Soluţia: crearea unei reţele de informaţii total private, care să se folosească de achiziţiile CIA-ului până când va putea fi înlocuit preşedintele Carter.

[65] Scott, American War Machine, p. 161; Scott, Road to 9/11, pp. 62-63.

[66] Ahmed Rashid, Taliban: Militant Islam, Oil, and Fundamentalism in Central Asia (New Haven, CT, Yale University Press, 2000), p. 129.

[67] John Prados, Safe for Democracy: The Secret Wars of the CIA (Chicago, Ivan R. Dee, 2006), p. 489; discuţie în Scott, American War Machine, pp. 12-13.

[68] James Risen, State of War: The Secret History of the CIA and the Bush Administration (New York, Free Press, 2006), pp. 188-189.

[69] Fenton, Disconnecting the Dots, p. 104.

[70] Summers și Swan, Eleventh Day, p. 397.

[71] Joseph J. şi Susan B. Trento, în Summers şi Swan, Eleventh Day, p. 399. De când am prezentat o versiune a acestui capitol la o conferinţă în Toronto, pe 11 septembrie 2011, „Bob Kerrey din Nebraska, un democrat care a făcut parte […] din Comisia 9/11, a spus într-o depoziţie sub jurământ […] că «întrebări importante rămân fără răspuns» în legătură cu rolul instituţiilor saudite. «Dovezile cu privire la implicarea plauzibilă a posibililor agenţi guvernamentali saudiţi în atacurile de la 11 septembrie nu au fost niciodată cercetate până la capăt»” („Saudi Arabia May Be Tied to 9/11, 2 Ex-Senators Say”, New York Times, 29 februarie 2012, http://www.nytimes.com/2012/03/01/us/graham-and-kerrey-see-possible-saudi-9-11-link.html?_r=3).

[72] Wright, Looming Tower, p. 161; în Summers şi Swan, Eleventh Day, p. 216.

[73] O astfel de corupţie este predictibilă şi foarte răspândită. În cazurile notorii ale lui Gregory Scarpa şi Whitey Bulger, agenţii FBI ai birourilor din New York şi Boston au fost acuzaţi că au oferit informatorilor lor mafioţi informații care au condus la uciderea martorilor şi a altor opozanţi. Agenţii din New York ai fostului Birou Federal al Narcoticelor (FBN) au devenit atât de implicați în traficul propriilor informatori, încât FBN a trebuit să fie închis şi reorganizat.

[74] Ralph Blumenthal, „Tapes Depict Proposal to Thwart Bomb Used in Trade Center Blast”, New York Times, 28 octombrie 1993, sublinierea noastră. A doua zi, ziarul a publicat o corecţie modestă: „Transcrierile casetelor făcute în secret de un informator, Emad A. Salem, îl citează spunând că a avertizat guvernul că se fabrica o bombă. Dar transcrierile nu clarifică în ce măsură autorităţile federale au ştiut că ţinta a fost World Trade Center” (New York Times, 29 octombrie 1993).

[75] Scott, Road to 9/11, p. 145.

[76] Peter Dale Scott, „Bosnia, Kosovo, and Now Libya: The Human Cost of Washington’s On-Going Collusion with Terrorists”, Asia-Pacific Journal: Japan Focus, 29 iulie 2011, http://japanfocus.org/-Peter_Dale-Scott/3578. Evan Kohlmann a descris modul în care un birou din Zagreb care sprijinea jihadul susţinut de saudiţi în Bosnia a primit „toate ordinele şi finanţările direct de la biroul principal din Statele Unite al Al-Kifah de pe Atlantic Avenue, controlat de şeicul Omar Abdel Rahman” (Evan Kohlmann, Al-Qaeda’s Jihad in Europe [New York, Berg, 2004], pp. 39-41, apud Steve Coll şi Steve LeVine, „Global Network Provides Money, Haven”, Washington Post, 3 august 1993).

[77] Corupţia pare a fi inevitabilă în cazul superputerilor – state care au acumulat putere pentru a accede la ce au nevoie pentru propria apărare. Modelul este mai puţin vizibil în state mai puţin puternice, cum ar fi Canada.

[78] „America’s Afghanistan: The National Security and a Heroin-Ravaged State”, Asia-Pacific Journal: Japan Focus, nr. 20 (18 mai 2009), http://www.japanfocus.org/-Peter_Dale-Scott/3145. Vezi și „U.S. Looks into Afghan Air Force Drug Allegations”, CNN, 8 martie 2012, http://www.cnn.com/2012/03/08/world/asia/afghanistan-air-drugs-investigation/index.html?eref=mrss_igoogle_cnn:

Un purtător de cuvânt al armatei americane a spus joi că Statele Unite investighează acuzațiile conform cărora unii membri ai forţelor aeriene afgane și-au folosit avioanele pentru a transporta droguri. Investigatorii doresc să ştie dacă acuzațiile legate de traficul de droguri, relatate pentru prima dată de Wall Street Journal, au legătură cu moartea prin împuşcare de anul trecut, pe aeroportul din capitala afgană, Kabul, a opt ofiţeri ai Forţelor Aeriene ale Statelor Unite. „Investigăm acuzațiile referitoare la folosirea incorectă a avioanelor aviaţiei afgane”, a spus lt. col. Tim Stauffer, referindu-se la acuzațiile conform cărora echipamentul forţelor aeriene afgane a fost folosit pentru transportul ilegal de droguri şi arme.

[79] Fenton, Disconnecting the Dots, p. 310.

[80] Fenton, Disconnecting the Dots, p. 371, vezi și p. 95.

[81] Şefii Marelui Stat Major, „Courses of Action Related to Cuba (Case II)”, în Scott, American War Machine, p. 196.

[82] Washington Post, 30 septembrie 2001, în Summers şi Swan, Eleventh Day, p. 293; vezi și 9/11 Commission Report, pp. 221-222.

[83] Vezi Scott, American War Machine, pp. 199-203.

[84] Fenton, Disconnecting the Dots, pp. 360-361, 385. A existat şi o ascundere aparentă de informaţii la un nivel înalt al Comandamentului Forţelor Reunite ale Statelor Unite (USJFCOM):

Un oficial care a participat la informarea DO5 [o unitate de informaţii a USJFCOM cu rolul de a supraveghea terorismul împotriva Statelor Unite] a fost şi viceamiralul Martin J. Meyer, comandantul adjunct (DCINC) al USJFCOM. […] Însă, în ciuda semnalelor de alarmă ridicate în timpul informării, se relatează că Meyer i-a spus generalului-maior Larry Arnold, comandantul regiunii NORAD a Statelor Unite continentale (CONR) şi altor membri ai CONR, cu două săptămâni înainte de 11 septembrie, că „îngrijorarea lor cu privire la Osama bin Laden ca posibilă ameninţare la adresa Statelor Unite nu este fundamentată şi că, pentru a repeta, «dacă am închide cu toţii CNN-ul, nu ar mai exista ameninţări din partea lui Osama bin Laden»” (Jason Leopold şi Jeffrey Kaye, „EXCLUSIVE: New Documents Claim Intelligence on bin Laden, al-Qaeda Targets Withheld From Congress’ 9/11 Probe”, Truthout, 13 iunie 2011, http://www.truth-out.org/new-documents-claim-intelligence-bin-laden-al-qaeda-targets-withheld-congress-911-probe/1307986777).

[85] Scott, American War Machine, p. 201.

[86] Scott, American War Machine, pp. 200-202.

[87] Clarke, Against All Enemies, pp. 30-33; Summers şi Swan, Eleventh Day, pp. 175-176; James Bamford, A Pretext for War: 9/11, Iraq, and the Abuse of America’s Intelligence Agencies (New York, Doubleday, 2004), p. 287.

[88] Mark Selden a descris acest tipar al „ațâțării patimilor naţionaliste ca rezultat al atacurilor din senin” ca pe unul care a „sprijinit calea spre război a Americii din 1898” (Mark Selden, „The American Archipelago of Bases, Military Colonization and Pacific Empire: Prelude to the Permanent Warfare State”, International Journal of Okinawan Studies, 2012).

[89] Thomas E. Ricks şi Susan B. Glasser, „U.S. Operated Secret Alliance with Uzbekistan”, Washington Post, 14 octombrie 2001. În mod semnificativ, propunerea pentru o forţă de atac comună cu Alianţa Nordică a lui Massoud a întâmpinat opoziţie și din partea lui Massoud însuşi (Peter Thomsen, The Wars of Afghanistan: Messianic Terrorism, Tribal Conflicts, and the Failures of Great Powers [New York, PublicAffairs, 2011], pp. 597-598, 796n25).

[90] Coll, Ghost Wars, pp. 467-469.

[91] Coll, Ghost Wars, pp. 513, 534-536, 553.

[92] Coll, Ghost Wars, p. 558.

[93] Coll, Ghost Wars, pp. 573-574.

[94] Fenton, Disconnecting the Dots, p. 108.

[95] Fenton, Disconnecting the Dots, pp. 110-114.

[96] George Tenet, At the Center of the Storm: My Years at the CIA (New York, HarperCollins, 2007), p. 255.

[97] Jeremy Scahill, „Shhhhhh! JSOC is Hiring Interrogators and Covert Operatives for «Special Access Programs»”, Nation, 25 august, 2010, http://thenation.com/blog/154133/shhhhhh-jsoc-hiring-interrogators-and-covert-operatives-special-access-programs.

[98] Summers și Swan, Eleventh Day, pp. 387-388; vezi și Fenton, Disconnecting the Dots, pp. 127-130.

[99] Jason Vest, „Implausible Denial II”, Nation, 31 mai 2004, http://www.thenation.com/article/implausible-denial-ii.

[100] Scott, Road to 9/11, pp. 216-218.

[101] Şefii Statului Major Reunit, „Courses of Action Related to Cuba (Case II)”, p. 21, http://www.maryferrell.org/mffweb/archive/viewer/showDoc.do?docId=167&relPa geId=21; Scott, America War Machine, pp. 193, 196.

[102] Scott, American War Machine, pp. 195-205; documentul Northwoods, Șefii Statului Major, JCS 1969/303 despre Northwoods, NARA Record #202-10002-10104, http://www.maryferrell.org/mffweb/archive/viewer/showDoc.do?docId=1244&rel PageId=178, p. 178ss.

[103] Peter Dale Scott, The War Conspiracy: JFK, 9/11, and the Deep Politics of War (New York, Skyhorse Publishing, 2013), pp. 387-389.

[104] Fenton, Disconnecting the Dots, pp. 283-355; Peter Dale Scott, War Conspiracy: JFK, 9/11, and the Deep Politics of War (New York, Skyhorse, 2013), pp. 341-396.

 

FOTO: Anacronic

Articole similare

Top