Peter Dale Scott
Cărţile lui Scott au fost traduse în şapte limbi, inclusiv rusă şi indoneziană. Articolele şi poezia sa au fost traduse în 20 de limbi, inclusiv turcă, arabă, farsi, chineză şi japoneză. Cele mai recente cărţi politice ale sale sunt: The Road to 9/11: Wealth, Empire, and the Future of America (2007), American War Machine: Deep Politics, the CIA Global Drog Connection, and the Road to Afghanistan (2010), The War Conspiracy: JFK, 9/11 and the Deep Politics of War (2008, 2013), Statul profund în America. Wall Street, cartelul petrolier și atacul asupra democrației (2014, Anacronic 2017).
Ultimele postari ale lui Peter Dale Scott (vezi toate)
- Deep State/Statul profund. Războiul american al terorii CIA, 11 septembrie, Afganistan şi Asia Centrală - 10 septembrie 2018
- Trump versus „statul profund”? Pe acolo intră lumina - 24 martie 2017
Traducere după Trump vs. Deep State? Thats How Light Gets In, de Peter Dale Scott, autorul cărții “Statul profund în America. Wall Street, cartelul petrolier și atacul asupra democrației” apărută recent la Editura Anacronic.
Demisia din 13 februarie a lui Michael Flynn, consilierul lui Trump pe probleme de securitate națională, a fost însoțită de un val de speculații legate de un război între administrația Trump și „statul profund”, adică agențiile de informații. În toiul agitației, au apărut trei articole, remarcabil de similare în orientarea lor, în The New York Times, Los Angeles Times și Washington Post, toate sub titluri care vorbeau despre un „stat profund” american și toate făcând trimiteri la asemănări cu Turcia și Egipt.
Potrivit unui articol de pe prima pagină a The New York Times:
Un val de scurgeri de informații din partea unor oficiali ai guvernului a pus piedici administrației Trump, conducându-i pe unii să facă comparații cu țări precum Egipt, Turcia și Pakistan, unde rețele obscure din interiorul birocrației guvernamentale, numite adesea „state profunde”, subminează și constrâng guvernele alese.
Suntem oare martorii apariției unui stat profund în America?
Nu chiar, spun experții, dar semnele sunt reale — și tulburătoare.
Chiar dacă scurgerile de informații pot reprezenta controale normale și sănătoase ale puterii unui președinte, ceea ce se întâmplă acum merge mult mai departe […].[1]
Edward Curtin a vorbit pe un ton chiar și mai alarmant, acuzând Statul Profund de o „lovitură de stat de tip reality-show la ore de maximă audiență”:
În ziua de după alegerea surprinzătoare a lui [Trump], cercurile interconectate ale puterii care fac jocurile la vedere și din umbră — ceea ce C. Wright Mills a numit acum mult timp Elita Puterii — s-au adunat pentru a-l răsturna sau măcar pentru a-l face mai manevrabil. Aceste eforturi, generate de centre de putere interconectate, inclusiv de consiliile de administrație corporatiste liberale care i-au susținut pe Obama și Hillary Clinton, nu s-au sfiit să plănuiască răsturnarea unui președinte ales în mod legitim.[2]
Dar nu există niciun loc comun care ar putea acomoda vreodată „cercurile” amorfe ale puterii americane (mai mult conflictuale decât interconectate) și nicio politică comună n-ar putea rezulta vreodată dintr-o asemenea întâlnire imaginară.
După cum a scris Greg Grandin în The Nation:
Majoritatea comentariilor pun problema sub forma „Trump versus Statul Profund”, dar, chiar dacă considerăm „statul profund” un concept valid, cu siguranță nu este util să privim interesele concurente pe care le reprezintă ca fiind monolitice, așa cum sugerează David Martin într-un e-mail. Cartelul petrolier și Wall Street ar putea dori liberalizare și deschidere față de Rusia. Serviciile de informații vor intensificarea pregătirilor pentru război. Industria high-tech dorește sporirea schimburilor comerciale. Trump, care se prezintă drept instinct pur învăluit în ambiție și motivat de apetență, le vrea pe toate — ceea ce îl face atât potențial util, cât și inerent instabil, un produs și o țintă a statului profund în același timp. În 1956, C. Wright Mills a scris că „ideea de elită a puterii și a unității ei se bazează pe evoluții corespondente și pe convergența intereselor organizațiilor economice, politice și militare”. Formulările de tipul „Trump versus Statul Profund” ne arată cel puțin că unitatea a dispărut de mult.[3]
Urmând o utilizare mai uzuală, inclusiv studii ale fenomenului din Turcia și Egipt, Grandin nu limitează termenul „Stat Profund” la cea mai de bază, probabil, componentă a sa, serviciile de informații (așa cum o face The New York Times). Așa cum am încercat să arăt recent, statul profund nu se rezumă geografic la agențiile din jurul Washingtonului, ci se află peste tot, inclusiv în noua echipă a lui Trump.[4]
În schimb, articolele din Times, Post și Los Angeles Times caută să limiteze conflictul la cea mai evidentă trăsătură a sa: recentul val de scurgeri de informații despre Trump, Flynn, Paul Manafort, Roger Stone (și, mai nou, despre proaspătul nostru procuror general, Jeff Sessions) și Rusia. Și toate aceste publicații descriu scurgerile drept „contraatacuri” (termenul lui McManus din Los Angeles Times) clasice împotriva noilor politici periculoase ale lui Trump, venind din partea unor oficiali care au fost „forțați” (potrivit New York Times) „să întrebe cât de departe vor merge” în reacția față de un președinte care „joacă la limita puterilor lui”.
Mai mult, toate cele trei publicații sunt de acord că acest conflict slăbește America, „este dăunător pentru serviciile de informații, dăunător pentru Casa Albă și dăunător pentru siguranța națiunii” (The New York Times).
Washington Post a avertizat, de asemenea:
O situație precum aceasta este pur și simplu nesănătoasă pentru un sistem democratic care ar trebui să se bazeze pe controlul și echilibrul puterilor, deliberare și dezbatere. Polarizează conversația politică, creând tabere false între „oameni” — bineînțeles, numai aceia care au votat cu Trump — și mașinăria de la Washington. Și, în mod ironic, le poate da autoritariștilor aspiranți mână liberă pentru a submina și remodela acea mașinărie într-un stat profund mai pe placul lor.[5]
Fără îndoială, situația este deosebit de polarizată, până în punctul în care mare parte din discuția recentă a exprimat îngrijorare. Unii sunt de acord cu Patrick Buchanan, atacând demisia forțată a lui Flynn, că „statul profund urmărește o țintă mai mare decât generalul Flynn. Urmărește să-l doboare pe președintele Trump și să anuleze orice mișcare ce ar genera genul de apropiere față de Rusia pe care a reușit-o Ronald Reagan. Pentru că statul profund este profund dedicat celui de-al doilea Război Rece”.[6]
Pe de altă parte, există și cei precum Bill Kristol, care a scris pe Twitter: „Dacă se ajunge la asta, preferă statul profund în locul statului lui Trump.”[7]
Mulți americani văd răul în ambele părți, precum Glenn Greenwald, care a scris într-o postare pe Twitter: „Președinția Trump este periculoasă. CIA/abuzul statului profund de puterea serviciilor pentru a submina un guvern ales este periculos. Avem motive convingătoare să le credem pe amândouă.”[8] Cel mai periculos, după părerea mea, este riscul confruntării între puteri masive, care se poate să fi crescut odată cu planurile lui Trump de a mări bugetul apărării cu 54 de miliarde de dolari.
Așa-zisul conflict între Trump și statul profund, considerat periculos de Times, Post și Los Angeles Times, reprezintă pentru mine cea mai bună șansă de a limita puterea excesivă. Când scurgerile de informații ale FBI au ajutat la doborârea lui Richard Nixon în anii ’70, rezultatul final l-au constituit reformele post-Watergate, care au limitat excese precum spionajul intern al CIA.[9]
În 2003, pe când președintele George W. Bush și vicepreședintele Dick Cheney lansau războiul din Irak, autorul neoconservator Laurie Mylroie a scris o carte al cărei titlu, rezonant cu situația noastră curentă, era Bush versus Washington: cum au încercat CIA și Departamentul de Stat să oprească războiul împotriva terorismului.[10] Potrivit editorilor ei, Mylroie a descris „cum forțe din interiorul CIA și al Departamentului de Stat au conspirat pentru a discredita informații cruciale despre regimul lui Saddam Hussein, de la legăturile lui cu al-Qaeda până la dezvoltarea de armament chimic, biologic și nuclear și potențiala implicare a Irakului în atacurile cu anthrax din toamna lui 2001”. Și mai uluitoare era acuzația că Saddam s-a aflat atât în spatele atacului cu bombă de la World Trade Center din 1993, cât și în spatele celui din Oklahoma City din 1995.
Astăzi putem spune cu încredere că aceste acuzații (unele, se pare, servite autoarei de neoconi din cadrul administrației Bush) au fost false. Pe de altă parte, a avut dreptate în a susține că CIA a încercat să discrediteze afirmațiile lui Bush și Cheney potrivit cărora Saddam dezvolta arme nucleare.[11]
Tocmai datorită acestui conflict din 2002-2003 dintre președinție și CIA știm ceva mai mult atât despre președinție, cât și despre CIA. Conflictul nu a reușit să oprească războiul din Irak, dar dezvăluirile ce au decurs din el au contribuit într-un final la restrângerea lui odată cu ascensiunea la putere a lui Obama. Ar trebui să ne amintim de aceste lecții astăzi, când Flynn și alții din tabăra Trump promovează reescaladarea războiului din Irak (la fel cum o fac și alții din tabăra Hillary).[12]
Așa că, atunci când Times, Post și Los Angeles Times proclamă în cor că un asemenea conflict „este rău”, eu ajung la concluzia opusă: conflictul dintre forțele concurente, însetate după putere este cel mai sigur mod prin care controlul și echilibrul puterilor poate limita puterea excesivă și promova o politică mai deschisă. Cum a spus Leonard Cohen, „Există o fisură, o fisură în orice. Pe acolo intră lumina.”
Note:
[1] Amanda Taub și Max Fisher, „As Leaks Multiply, Fears of a ‘Deep State’ in America Increase,” New York Times, 16 februarie 2017, https://www.nytimes.com/2017/02/16/world/americas/deep-state-leaks-trump.html. Vezi și Doyle McManus, „Is the ‘deep state’ out to get Trump? We’re not there yet,” Los Angeles Times, 19 februarie 2017, http://www.latimes.com/opinion/op-ed/la-oe-mcmanus-deep-state-20170219-story.html; Ishaan Tharoor, „Is Trump fighting the ‘deep state’ or creating his own?” Washington Post, 1 februarie 2017, https://www.washingtonpost.com/news/worldviews/wp/2017/02/01/is-trump-fighting-the-deep-state-or-creating-his-own/?utm_term=.0b698a2c4ba3.
[2] Edward Curtin, „The Deep State Goes Shallow: A Reality-TV Coup d’etat in Prime Time,” OpEdNews, 24/02/2017, 14:03:50
[3] Greg Grandin, „What Is the Deep State?” Nation, 17 februarie 2017, https://www.thenation.com/article/what-is-the-deep-state/.
[4] Peter Dale Scott, „Donald J. Trump And The Deep State,” WhoWhatWhy, 6-7 februarie 2017, http://whowhatwhy.org/2017/02/06/donald-j-trump-deep-state-part-1/, http://whowhatwhy.org/2017/02/07/donald-j-trump-deep-state-part-2/.
[5] Ishaan Tharoor, „Is Trump fighting the ‘deep state’ or creating his own?” Washington Post, 1 februarie 2017, https://www.washingtonpost.com/news/worldviews/wp/2017/02/01/is-trump-fighting-the-deep-state-or-creating-his-own/?utm_term=.0b698a2c4ba3.
[6] Patrick Buchanan, „The Deep State Targets Trump,” RealClearPolitics, 17 februarie 2017, http://www.realclearpolitics.com/articles/2017/02/17/the_deep_state_targets_trump_133119.html.
[7] https://twitter.com/BillKristol/status/831497364661747712
[8] https://twitter.com/ggreenwald/status/831850140940005377
[9] Vezi Kathryn S. Olmsted, Challenging the Secret Government: The Post-Watergate Investigations of the CIA and FBI (Durham, NC, University of North Carolina Press, 1996).
[10] Laurie Mylroie, Bush vs. The Beltway: How the CIA and the State Department Tried to Stop the War on Terror (QQ, Regan Books, 2003).
[11] Jason Leopold, „The CIA Just Declassified the Document That Supposedly Justified the Iraq Invasion,” Vice News, 19 martie 2015, https://news.vice.com/article/the-cia-just-declassified-the-document-that-supposedly-justified-the-iraq-invasion:
Acum 13 ani, serviciile de informații au conchis, într-un document secretizat de 93 de pagini, folosit pentru a justifica invadarea Irakului, că lipsesc «informații specifice» despre «multe aspecte cheie» ale programelor de arme de distrugere în masă ale președintelui irakian Saddam Hussein.
Însă oficialii de rang înalt ai administrației Bush nu au menționat acest lucru publicului american în campania lor de vânzare a războiului. Acei oficiali, citând același document secretizat, au susținut fără urmă de îndoială că Irak este implicat în mod activ în dezvoltarea de arme nucleare, ascunzând un arsenal vast de arme chimice și biologice și reprezentând un pericol serios și imediat la adresa siguranței naționale a Statelor Unite.
Congresul a conchis, într-un final, că administrația Bush a «exagerat» în avertizările sumbre legate de amenințarea reprezentată de Irak și că afirmațiile administrației în legătură cu programele nucleare ale Irakului «nu au fost susținute de rapoartele informative». Însă acele rapoarte informative – conținute în așa-numita Estimare a Serviciilor Naționale de Informații (NIE), care a fost folosită pentru a justifica invazia – rămân învăluite în mister până astăzi.”
[12] Dacă Flynn a fost un susținător sau un opozant al agresivității militare în Casa Albă este o chestiune complexă, aflată încă în dezbatere. Vezi Dana Priest, „The Disruptive Career of Michael Flynn, Trump’s National-Security Adviser, New Yorker, 23 noiembrie 2016, http://www.newyorker.com/news/news-desk/the-disruptive-career-of-trumps-national-security-adviser.
FOTO: Derek Hatfield/Flickr
