De ceva vreme această memă circulă prin rețelele de socializare aproape invariabil cu implicația nu doar că tot ce stă scris în ea este adevărat, dar și că este dezirabil, minunat și că e un model ce trebuie numaidecât adoptat și de către alte națiuni.

 Dar dacă nu este așa?

Dacă afirmațiile din această memă sunt în cel mai bun caz derutante și în genere false de-a dreptul?

În primul rând, trebuie spus că Finlanda nu are cea mai mică rată a sărăciei în rândul copiilor din lume. Acest titlu aparține Norvegiei cu o rată a sărăciei în rândul copiilor cifrată la 5,3% conform unui raport publicat în octombrie 2014. Mai trebuie menționat că „rata sărăciei” diferă în funcție de cine o calculează și la ce se raportează. Nu trebuie să fii economist ca să realizezi că un copil sărac din Finlanda este de fapt mult mai bogat decât un copil sărac din Republica Democrată Congo.

De fapt, percepția sărăciei diferă atât de mult încât avem „săraci” din SUA care-s de fapt mai bogați decât 90% dintre români și mai bogați chiar și decât clasa de mijloc din multe state vest-europene fapt ce totuși nu-i oprește pe progresiști să pretindă tot felul de aberații. De pildă, cei mai săraci dintre săraci din SUA au ca medie un spațiu de locuit de 47,8 m² per persoană – în vreme ce media spațiului de locuit a finlandezilor este de 38,9 m² per persoană ceea ce înseamnă că cei mai mulți dintre finlandezi îs crâncen de săraci prin comparație cu săracii Statelor Unite. De-aia spunem că e important cine calculează „rata sărăciei” și la ce se raportează.

Așadar, să comparăm afirmațiile din această memă cu realitatea finlandeză. Vom folosi surse în limba suedeză (a doua limbă oficială a Finlandei) întrucât autorul nu cunoaște limba finlandeză.

1. Mit: Concediu parental plătit vreme de un an de zile

În primul rând, legea finlandeză are trei categorii diferite de beneficii pentru părinți: moderskapspenning (concediul maternal plătit), föräldraledigheten (concediul parental generic plătit) și faderskapspenning (concediul paternal plătit). În ciuda impresiei progresiste din afara țărilor nordice, Finlanda nu este un paradis egalitar și beneficiile părinților diferă nu doar în funcție de sex ci și în funcție de locul în care au fost născuți. Să le luăm pe rând.

Concediul maternal este primul luat în considerare atunci când se pune problema plătirii de beneficii de către Stat pentru părinți. Concediul maternal plătit durează 105 zile – adică aproape patru luni și nu depinde de venitul mamei. Pentru a se califica pentru acest ajutor, mama trebuie să fi locuit în Finlanda vreme de cel puțin 180 de zile înainte de data preconizată a nașterii copilului și plățile pot începe cel târziu cu 30 de zile înainte de data preconizată a nașterii.

Concediul paternal plătit durează cel mult 54 de zile lucrătoare, depinde de venitul taților și se acordă doar taților care au contribuit la CAS-ul finlandez (Socialförsäkringssystemet) vreme de cel puțin 180 de zile înainte de data preconizată a nașterii copilului și nu se poate suprapune cu concediul maternal decât cel mult 12 zile lucrătoare. Altfel spus, nu e suficient ca tații să fi respirat aer finlandez (așa cum e cazul mamelor) iar birocrația aferentă pentru a obține ajutorul e suficient de stufoasă încât majoritatea taților renunță la ea.

Concediul parental generic plătit poate începe numai după încheierea concediului maternal și durează 158 de zile, adică 6 luni și i se aplică, în principiu, aceleași condiții precum cele cerute concediului maternal.

Așadar, în cel mai bun caz cu putință, unul din părinți (a se citi mama) are parte de maximum 263 de zile de concediu plătit – nicidecum un an cum este pretins în memă – însă birocrația necesară pentru a obține celelalte beneficii pe lângă concediul maternal e atât de stufoasă încât majoritatea părinților renunță. În realitate, în doar 6% din cazuri părinții folosesc toate cele 263 de zile – mai ales că reglementările orientate spre forțarea egalității de rezultat fac imposibilă folosirea beneficiilor integral de către unul din părinți.

2. Îngrijire „gratuită” pentru copii

Această afirmație este în primul rând derutantă, înainte de-a fi în general falsă, întrucât nu menționează în clar la care tip de îngrijire se referă și la ce se raportează.

În contextul finlandez, îngrijire (child care) poate să însemne fie grădiniță (cu program normal sau prelungit), fie, mai nou, îngrijire la domiciliu (încă la stadiul de proiect pilot).

Da, în teorie, există astfel de îngrijire „gratuită” în Finlanda însă, conform legii, aceasta este asigurată de municipalități și autorități locale doar dacă acestea își permit. Din nou în teorie, dacă localitatea unde se află copilul nu dispune de-o grădiniță de Stat, copilul poate fi dus la o grădiniță privată și autoritățile locale ar trebui să ramburseze cheltuielile suportate inițial de părinți.

În practică, asta înseamnă că dacă nu locuiești în Lahti sau Helsinki (singurele zone cu-adevărat prospere în Finlanda) – acest „beneficiu” e completamente inutil întrucât majoritatea municipalităților nu-și permit să ramburseze cheltuielile cu grădinițele private.

Ba mai mult, unul din criteriile de eligibilitate pentru acest program este ca unul din părinți trebuie să aibă cetățenie finlandeză dobândită prin naștere, ceea ce scade și mai mult numărul de potențiali beneficiari.

Mai apoi, programul se aplică pentru maximum 200 de zile școlare (deci cam doi ani cu tot cu vacanțe, week-end-uri școlare ș.cl.).

Ce m-a distrat teribil a fost să aflu că părinții care se interesează de acest program sau de alte programe școlare (precum clasa 0 care este opțională în Finlanda) pot primi informații în finlandeză și suedeză (cele două limbi oficiale) dar și în sámi(laponă), limbajul semnelor și romani (țigănește). Fabulos progresism!

Spuneam că a doua alternativă este îngrijirea la domiciliu (Hemvårdsstöd) pentru situațiile (deloc puține) în care autoritățile municipale nu pot asigura un sistem instituțional de îngrijire a copiilor. Acest program constă într-o sumă de bani prin care unul din părinți este plătit să stea acasă până ce copilul împlinește 3 ani – sau cu care părinții să plătească o bonă sau altă formă de aranjament privat.

Condițiile pentru acest program sunt simple: unul din părinți să fie născut în Finlanda și cetățean finlandez (cele două nu sunt mutual inclusive, dar asta lăsăm pe altă dată) și ambii părinți să fie plătitori la Socialförsäkringssystemet (CAS-ul finlandez).

În plus, statutul de beneficiar al Hemvårdsstöd nu obligă angajatorul să te păstreze ca angajat(ă). Altfel spus, trebuie ca angajatorul să fie de acord ca tu ca părinte să decizi să te plătești singur(ă) din banii Statului să ai grijă de copil. Dacă angajatorul nu e de acord, îți pierzi statutul de plătitor de CAS (asta dacă nu ești și liber-profesionist sau ai vreun venit pasiv) și cu asta se duce și plata de Hemvårdsstöd.

Altfel spus, Hemvårdsstöd este o schemă prin care tu ca părinte dai bani la Stat pentru ca mai apoi Statul să-ți pună o sumedenie de condiții ca să-ți dea înapoi o parte din ei. Greu de găsit un exemplu mai bun de ineficiență nordică!

3. Mit: Venit minim garantat pentru minori

Această afirmație este de departe cea mai gogonată dintre toate cele spuse în această memă.

Cel mai aproape de conceptul de venit oferit minorilor pentru că sunt minori este programul descris în pagina 14 a acestui PDF prin care minorii cu vârsta de peste 13 ani (dar nu mai în vârstă de 17) pot beneficia de o alocație lunară substanțială doar în condițiile în care niciunul dintre părinți nu are niciun venit sau părinții sunt morți și minorul locuiește cu o rudă sau alt adult (dar nu în sistemul de orfelinate).

În rest, orice căutare legată de venitul minorilor ne duce la cu totul și cu totul altceva.

De pildă, căutând să confirmăm această afirmație am avut plăcerea să aflăm că în Finlanda copiii de peste 13 ani care realizează venit sunt obligați să plătească taxe și supuși legii penale dacă refuză. Situația e chiar mai rea decât în România unde minorii sunt scutiți de impozite până la vârsta de 15 ani.

Ba mai mult, toți minorii (indiferent de vârstă) care primesc cadouri în valoare de peste 4000€ într-un an sunt obligați să plătească gåvoskatt (impozitul pe cadouri) care se calculează progresist (cum altfel?), grila fiind disponibilă spre consultare aici.

Cu alte cuvinte, dacă-i cumpăr fiului de 10 ani două Alienware-uri, copilul poate fi căutat de Fisc acasă pentru plata a circa 100€ impozit pe cele două calculatoare – chiar dacă fiul le-a primit cadou de la taică-su și chiar dacă fiul nu realizează niciun venit și nici n-a realizat vreunul vreodată și chiar dacă taică-su a plătit deja impozit pe banii cu care a cumpărat calculatoarele. Legea e clară – cel care primește donația trebuie să plătească impozitul!

Nici măcar Ceaușescu nu s-a gândit la așa ceva!

4. Mit: Job-uri garantate pentru toți cei cu vârsta sub 25 de ani

Pe lângă faptul că nu este adevărat în prezent, acest mit riscă să fie crezut de cei care nu au răbdare să citească sute de pagini de reglementări în suedeză sau finlandeză pentru că la un moment dat acest lucru chiar a fost adevărat.

La sfârșitul anilor ’80 și începutul ’90 Finlanda s-a confruntat cu un crâncen deficit de forță de muncă. Ca răspuns la această criză, Statul finlandez a creat Ungdomsgarantin (Fondul de Garantare pentru Tineri) care, într-adevăr, garanta locuri de muncă pentru tinerii sub 25 de ani.

Măsura a fost una menită să încurajeze tinerii sub 25 de ani să intre mai repede pe piața muncii pentru a suplini deficitul și venea în contextul în care tinerii finlandezi erau ocupați cu studiul și/sau cu petrecutul și călătoritul mai mult decât cu munca la acea vreme.

Contrar trendului general prin care orice program guvernamental temporar se transformă într-un mamut permanent, programul Ungdomsgarantin chiar a fost unul temporar și a fost dezafectat în 1999 după un succes discutabil.

Ungdomsgarantin însă a continuat în formă privată (ca ONG) și s-a încercat reactivarea lui ca program guvernamental în 2011 – însă încercarea a eșuat neputând fi obținut nici pe departe suficient consens politic pentru el. Ba mai mult, șansa să se obțină consens politic pentru el în viitorul apropiat este minimă, mai ales că între timp Perusuomalaiset (un fel de UKIP al Finlandei) a devenit o forță relevantă în politica locală – și este o forță care se opune vehement oricărei încercări de creștere a statului asistențial.

Ba mai mult, pe pagina oficială a programului Ungdomsgarantin apare o declarație de acum fix o lună, de pe 27 octombrie 2014, în care este spus fără echivoc că programul este în sine inutil precum și că nu este dorit de tinerii finlandezi.

Nu știm de ce cei de la Ungdomsgarantin își toarnă cenușă în cap dar observăm că rata șomajului în rândul tinerilor este într-adevăr în scădere în Finlanda după cum ne arată acest grafic, chiar și fără ajutorul neprețuit al unui fost program de Stat care caută să (re)obțină finanțare din bani publici:

Este de notorietate în Finlanda faptul că tinerii caută de lucru în Suedia sau chiar în afara spațiului scandinav iar cei mai productivi dintre ei caută să îmbine studiul cu lucrul în afara Finlandei, sătui fiind de mediocritatea crâncenă dar obligatorie promovată de mult-lăudatul-degeaba sistem educațional finlandez. Dar despre sistemul educațional finlandez altădată.

5. Parlamentul Tinerilor

Existența acestui parlament nu e în sine nici un lucru bun dar nici un lucru rău. El există și-atât.

Ungdomsparlamentet (Parlamentul Tinerilor) nu este cu mare lucru diferit de Consiliul Național al Elevilor din România având atribuțiuni foarte similare și este structurat aproape identic cu Consiliul Elevilor de la noi (cu filiale în fiecare școală, cu reprezentare județeană, ș.a.m.d).

Ceea ce face ca Parlamentul Tinerilor din Finlanda să fie un pic mai special este că de jure ei pot cere Parlamentului Finlandei ca speaker-ul Parlamentului Tinerilor să se adreseze legislaturii finlandeze. Parlamentul Tinerilor pot solicita acest lucru o dată pe an sau o dată la 18 luni (depinde de-o serie de factori printre care intercalările vacanțelor parlamentare sau programele sesiunilor).

La schimb, membrii Parlamentului Finlandei sunt obligați să ia act de prezența speaker-ului Ungdomsparlamentet și… cam atât. Legiuitorii nu sunt obligați nici măcar să ia considerare în raportul legislativ final opinia Parlamentului Tinerilor, nu-s obligați s-o discute și în genere nu-s obligați să le pese în niciun fel de însăși existența Ungdomsparlamentet. Altfel spus, impactul real și utilitatea finală a Parlamentului Tinerilor este cel puțin discutabilă.

Ultima dată când un membru al acestui parlament al tineretului a pus piciorul în Parlamentul Finlandei a fost acum vreo 15 ani.

Am putea spune că Ungdomsparlamentet simulează lucrările unui parlament un pic mai bine decât Adunarea Generală a Consiliului Național al Elevilor din România însă nu văd cum existența acestei structuri contribuie la susținerea tezei inițiale a memei – aceea potrivit căreia Finlanda are o rată mică a sărăciei în rândul copiilor grație existenței acestui parlament al tineretului.

„Legislatura” parlamentului tineretului se întrunește o dată la doi ani și puteți citi (în limba suedeză) raportul sesiunii din 2012 aici.

Concluzii

Principala concluzie pe care cititorii ar face bine s-o tragă este aceea că memele de pe Internet și în genere laudele asupra sistemelor din țările nordice sunt de regulă derutante și în multe din cazuri de-a dreptul false.

Dacă Finlanda ar fi într-adevăr un paradis al fericirii și bunăstării n-ar fi una din țările cele mai afectate de depresie din lume și nici țara cu una dintre cele mai mari rate ale sinuciderilor din lume depășind lejer cam toate țările din Europa.

Când în Grecia a crescut un pic rata sinuciderilor ca urmare a crizei economice, toți progresiștii au sărit în sus să arate spre „victimele capitalismului și austerității” – însă prea puțini observă că și-n mijlocul crizei rata sinuciderilor în Grecia rămâne pe la 3,5 la suta de mii de locuitori în vreme ce în paradisul finlandez e cifrată pe la 16 la suta de mii de locuitori – a 21-a cea mai mare din lume și de peste 4 ori mai mare decât în Grecia.

Motivele pentru care Finlanda are o rată mică a sărăciei în rândul copiilor (dar nu cea mai mică, după cum am arătat deja) sunt altele și sunt destul de diverse. În principiu, motivele pentru această stare de fapt au mult de-a face cu faptul că investițiile private sunt încurajate și sunt mult mai puțin taxate decât în alte părți.

De pildă în Finlanda afacerile foarte mici (cu cifră de afaceri sub 8500€) nu sunt plătitoare de TVA – ceea ce le oferă o posibilitate reală de-a concura cu afacerile mari. În Finlanda, taxele pe firme (corporate tax) nu depășesc 20% – față de România unde 32% e norma (16% „cota unică” plus 16% impozit pe dividende). În Finlanda, investițiile sunt tratate egal – față de România unde investițiile olandeze nu sunt taxate deloc iar investițiile românilor în România sunt îndoite cu impozitele. Lista e lungă – dar statul asistențial e cel mai puțin relevant în toată ecuația căci pentru a avea stat asistențial trebuie întâi de toate să ai pe cine să taxezi, iar Finlanda are pe cine taxa pentru că a înțeles câteva adevăruri fundamentale (deși nu pe toate – căci încă nu s-au prins că supraimpozitarea muncii nu-i chiar cea mai bună idee).

Într-un articol viitor vom aborda vecina Finlandei, Suedia, o țară despre care circulă chiar mai multe mituri. Dar până atunci, rămâneți sceptici – paradisurile nordice nu-s ceea ce par. Nici pe departe.

Articol publicat inițal pe Solib