Casa țăranului român. De ce nu-şi dau oamenii noştri copiii la măiestrii? (III)

Anacronic

Anacronic

Redacţia
Anacronic

Ultimele postari ale lui Anacronic (vezi toate)

Publicăm astăzi partea a III-a din lucrarea lui Ioan Pop-Reteganul publicată în 1927 la Editura Asociaţiunii Sibiu. Un text despre viaţa, casa și valorile ţăranului român acum o sută de ani. O ocazie excelentă de a observa ce s-a întâmplat cu omul în cel mai dezastruos secol din istorie. Partea I aici,  partea a II-a aici

O temă foarte serioasă acum o sută de ani, pe cale de dispariție astăzi. O contabilitate creștinească și țărănească în care apărarea virtuților, a rădăcinilor și a libertății au un loc decisiv în fața contabilității progresului cu care deja venea lumea nouă. Pentru cei care au copii și caută literatură, modele, povești în care viața este formată din bucurii și greutăți, iar copilăria din joacă și responsabilități, vă recomandăm seria Căsuța din prerie (9 volume) din care a apărut deja al doilea volum din care aveți aici o legătura către ultimul capitol cu o dezbatere similară cu cea din articolul de față în familia Laurei , Să-și trimită sau nu copilul la măiestrii?


Cu întrebarea asta mi’am sfărmat mult capul. Nu mă puteam nici-decum împăca cu încăpăţînarea oamenilor noştri, cu răspunsul ce mi-l dădeau când îi povăţuiam să-şi deie copiii la măiestrii. Unul îmi răspundea: d’apoi cum a trăit tata şi el a trăi; altul zicea: scurme şi el pământul ca mine, de vrea să trăiască; altul zâmbea: doară m’a ferit Dzeu, să nu-mi văd copilul potlogar; un altul se scărpina după ureche : poate că n’ar fi rău, dar vezi dta, aşa ne-am pomenit… Scurt: Pe câţi îi povăţuiam, toţi îmi răspundeau ba şi iară ba.

Fiind lucrul aşa, iar eu voind să-mi fac merite patriotice-naţionale, că am dat naţiei câţiva măiestri harnici, după cari apoi vor urma alţii şi alţii, până să avem o puternică clasă de mijloc; îndemnat fiind şi de ziaristica, care mereu ne îmbărbăta şi spunea că datoria inteligenţei dela sate, a preoţilor şi învăţătorilor este, ca să facă să înţeleagă pe oamenii noştri a-şi da copiii la măestrii, voind să urmez prescriselor gazetarilor noştri, mă pun într’o sărbătoare de iarnă şi adun poporul la şcoală. Şi ne punem, eu cu preotul, mai întâi el din scriptură, apoi eu din viața practică, a cetera poporului câte toate despre bunătatea măestriilor, despre datorinţa noastră de a ne face copiii măestri, despre traiul cel cu ticneală al măestriilor, despre cinstea ce o au în societate măestrii harnici, în fine despre tot ce poate spune un om, care vrea să-şi desfăşure ideile sale. Şi au ascultat oamenii noştri cu cea mai mare băgare de seamă, deşi i-am ţinut doară două ceasuri. Iar dupăce am gătat eu, a mai recapitulat preotul spusele mele şi i-a provocat ca să-şi deie pe faţă părerea despre cele ce le-am vorbit noi în mod atât de convingător.

Mai întâi — par’că şi acum văd — a înaintat spre noi un moşneag cărunt, care a zis cam în modul următor:

„După cât înţeleg eu, părintele şi cu învăţătorul ne povăţuiesc că, acei cari avem copii mulţi şi moşii micuţe, să mai dăm copiii şi pe la meşterii din oraşe, ucenici, ca să înveţe măestriile. Eu, ce să zic, sunt om bătrân, poate nu pricep bine, dar paremi-se că înzădar e osteneala părintelui şi a învăţătorului. Şi iată de ce:

Noi ne avem obiceiurile noastre, cari se deosebesc de ale orăşenilor; ne avem portul nostru, năcazurile, dar şi bucuriile noastre, cari nu se unesc cu ale orăşenilor şi de cari nu ne desparte, numai sapa şi lopata. Apoi, că unii creştini au copii mulţi şi moşii mici, aşa a vrut Dzeu. Cei cu copiii mulţi se vor băga gineri şi nurori la cei cu moşii mari şi toti s’or întrunchia. Vai, mare-i pământul, toţi putem scurma în el, unul ici, unul colo, vor scurma şi copiii noştri ca noi, şi vor merge trăind în lume, dar vor trăi în legea lor, în limba lor, în portul lor, în obiceiurile lor, în satul lor, unde şi cânii îi cunosc; nu vor mai lua lumea’n cap ca ciflindarii, cari n’au căpătâi…. De nu va fi o poruncă aspră de sus, bunăoară cum e porunca pentru cătunie, din satul nostru nu cred să meargă nimenea la oraş la meşteşug.

Că meşteşug e plugul, drăguţul de el, mai bun meşteşug nu cer dela Dzeu sfântul pentru tot neamul meu. Apoi, de se strică o roată la car, aci e crâsnicul, o încalţă mai pe pont decât petecoşii cei din oraş. Raful îl trage ţiganul pe ea. De alţi meşteşugari nu are lipsă satul nostru.

Apoi ştiu că feciorul crâsnicului, numai să vină din cătane, ne-a face carăle şi din nou, că doară vede lume, iar ţiganul cu copiii lui ar putea înfereca carăle şi dela 3 sate şi-ar putea potcovi vitele la tot ţinutul acesta, da-i năcazul că nu au ce lucra tot mereu, că uite la noi în sat, drept că e numai un ţigan, dar în satele vecine sunt şi câte 2—3 ţigani într’un sat, şi toţi ar trăi, cât se bat care de care să lucre mai ieftin. Apoi doară numai nu vom lua bruşul de mămăligă din mâna ţiganului, să-l dăm la copiii noştri, câtă vreme ei îşi pot câştiga traiul ca plugari…“

După moşneag se apropie primarul satului, un om tinăr. om aşezat, cu stare bună, cunoscător de niţică carte. El începu cam în modul următor: „Moş Ştefan — că aşa se chiema moşneagul, care vorbise mai înainte, — Moş Ştefan a spus drept, când a zis că copiii noştri nu vor merge la oraş la meşteşuguri; asta şi eu o întăresc.

Numai cât eu am altă pricină din care a-şi dori ca neam de neamul meu să nu meargă la oraş ca ucenic la meşteşug. Am un prietin la oraş, ne cunoaştem din cătunie. El e ciobotar. Merg, mai ales iarna, când e frig, merg câte pe un ceas-două la el de mă desmorţesc. Are curte largă, de multeori trag şi eu carul la el în curte. Scurt: ne avem bine; îl cerc şi mă cearcă. Când e acasă, aşa pace şi rânduială bună-i în căsoaia unde lucră cu ucenicii şi cu calfele.

Dar cum iasă el dintre ei, apoi ţigănia-i nimica pe lângă ce-i acolo. Cei mai mari înjură şi ceartă pe cei mai mici; cei mai mici dau să plângă şi să ameninţe că vor spune la stăpân; atunci cei mai mari se hâlbăresc, dau după cei mici cu ce le cade-’n mână, apoi iar se împacă, că dau bani de aduc cei mici tăbac şi vinars şi le dau şi lor. Am văzut într’o dup’ameazăzi de iarnă, când am stat tot cu ei în căsoaie, că stăpânul lor era la târg cu marfă de vânzare. Atunci mi-am zis: Vai, că slabă şcoală învaţă pruncii aceştia! Şi par’că mai pe tot locul de aşa şcoală dau bieţii ucenici. Ii trimit bieţii părinţi de acasă ca pe nişte floricele nevinovate şi îi strică cu desâvârşire ştrengarii din oraşe. Drept aceea, mai bine rămână prost în satul lui, decât să se facă orăşan derbereu şi om stricat. Deci, părintele şi domnul învăţător facă bine şi ierte, dar eu din a mea minte zic, că mai bine rămână fiecare ’n satul lui, deocamdată.

 

De va cere trebuinţa ca în satul nostru să fie măestri, vor veni ei din oraş, că acolo-i greu locul de ei, n’au unii nici ce lucra, nici ce mânca. La care va veni apoi la noi în sat să şeadă, la acela nu zic că nu voiu îndemna pe câte un om mai sărac să-şi deie copiii; dar până atunci ba“.

Eu priveam la preotul şi preotul la mine; apoi zise unul din noi: „Auziţi oameni buni, ce au spus moş Ştefan şi primarul? Cine mai are gust să spună vreo vorbă, că noi de aceea ne-am adunat să ne sfătuim. Spună fără frică tot ce are la inimă, apoi vom spune și noi ce mai avem de spus“.

Atunci se apropie diacul, un om bătrân şi păţit, om cu mare trecere la poporul din sat şi din satele vecine. El zise numai atâta:

„Cinstiţi oameni de omeniei !

Vorbe bune ne-au spus părintele şi învăţătorul nostru; rău e că ne aşezăm toţi claie pe grămadă câte pe o moşioară de n’ai ce spune de ea. Bine ar fi ca din copii de ai noştri să înveţe tot felul de meşteşuguri şi pe lângă moşioara ce biată au, să mai poarte şi meşteşugul. Unul să facă care, altul să le inferece, altul să facă ciobote, altul buţi, altul să facă pieptare şi alte lucruri. Bine ar fi, dar vezi că-i năcazul că nu afli în oraş meşteri de legea noastră şi de limba noastră.[1] Apoi, de-i dai la meşteri de neam străin, ei încă se înstrăinează de neam. Şi decât să se înstrăineze de neam — de le-ar umbla cât de bine — mai bine rămână în neamul lor şi-’n legea lor şi de vor mânca numai odată în zi. Asta-i părerea mea. Cine are altă părere mai bună, spună-o, că domnii nu ne taie-’n cap pentru aceea“.

— „Mai are gând să spună careva ceva?” întrebă preotul; iar unul din mulţime se apropie de noi şi începu aşa:

„Am eu de zis câteva vorbe. Ştiţi că eu sunt om sărac şi am o gloată de copii. M’au fost sfătuit părintele şi învăţătorul încă astă toamnă să duc pe Pătruţ la oraş, să-l dau ucenic la un meşter bun. N’am făgăduit nici cea, nici hois. Le-am mulţămit de sfat şi le-am spus că m’oi mai gândi. Şi m’am gândit aşa de bine că m’am dus la oraş. Acolo un orăşan, la care mai în tot anu-i vând câte vreo două poame, m’a îndreptat la unul ce face mese şi paturi şi scaune; ci că-i fecior de popă românesc. Bucuria mea, că fecioraşul meu o să înveţe un meşteşug, de care nu i-o fost ruşine nici la un copil de popă. Şi merg înlăuntru. Adecă acolo ceva jupâneasă ştroncănia bagseama ungureşte ori nemţeşte cu nişte copii mici, iar un bărbat, ceva jupân şi el, jâluia o scândură. Eu dau bună ziua, ca omul. Dar credeţi că jupâneasa doară a zis „sănătate bună“? Feri Doamne ! A zis el: Da ce veste ne aduci bade? D’apoi uite, dta eşti feciorul popii din satul cutare ?

— „Eu.

— „Da m’o trimis un om dela noi că nu i-ai lua copilul de ucenic, să-l înveţi meşteşugul dtale?

— „Ba l’oi lua, de-i trecut de 13 ani şi să ştie bine ceti şi scrie, atunci îl iau şi în 5 ani de zile îl dau învăţat gata şi-i dau şi de mâncare, el numai haine are să-i deie; ori că de vrea să-l învăţ în 4 ani, mi-a da 100 fl. pentru învăţătură, ori că de vrea să-l învăţ în 3 ani, îmi va da 200 fl.

„l-am mulţămit şi m’am dus făgăduindu-i că o să spun cui m’o trimis. Iar pe cale m’am gândit aşa: Dacă ăsta-i fecior de popă, de ce a luat el pe jupâneasa aceea de muiere, care bagseamă nici nu ştie româneşte, că altcum n’ar trudi pe nişte amărîţi de copii mici cu ştroncănituri de acele?

„Nu dau pe Pătruţ la nici un meşter, că şi el s’a însura ca feciorul acel de popă, de eu nu m’oi putea înţelege cu noru-mea şi cu nepoţii mei. Mai bine rămână sărac în satul lui, în legea lui şi între oamenii lui…”

Acum eram lămuriţi.

Poporul nu vrea să-şi deie copiii la măestrii ca să nu-şi piardă legea şi limba şi să nu nu se înstrăineze de obiceiurile şi de moravurile cele bune ţărăneşti. Şi drept are. Dar dacă căpătăm măestri morali, de legea şi limba lui, atunci nu mai fuge el de bine, că cunoaşte el că maestria-i plug de aur în vremea de azi, dar pentru plugul cel de aur nu-şi părăseşte el limba şi legea; mai bine ară cu plug de lemn, fie chiar şi în brazdă străină. Deci, cine îndeamnă pe popor a-şi da copiii la măestrii, să se informeze mai întâi unde sunt măestri harnici, de omenie, creştini buni, nededați beţiei, oameni cu stare şi cu socoteală, oameni cucernici, de legea şi limba noastră, şi acolo să-i îndrepte.

Că, drept şi mai drept, decât să-l ducă la un meşter rău, bețiv ori plin de alte păcate, mai bine-l bage slugă la un om de omenie, că mai multă bucurie va avea după el.

[1] Acum au sosit alte timpuri. 1927!


Anacronic.ro este doar un reper, o mică redută care încearcă să conserve firea lucrurilor din calea asaltului progresist. Prin natura ideilor pe care le profesează, anacronic.ro nu este „eligibil” pentru banii corporațiilor economice, politice sau geopolitice. Credem că există și altfel de filantropi și vă îndemnăm să aveți în vedere posibilitatea de a face o donație pentru sprijinirea proiectului.

Cumpără cărțile Anacronic:

Procesul lui Darwin
Distracția care ne omoară. Discursul public în epoca televizorului
Cum suntem imbecilizați. Curriculumul ascuns al învățământului obligatoriu
Educația creștin-ortodoxă a copiilor în zilele noastre
Statul profund în America. Wall Street, cartelul petrolier și atacul asupra democrației
Siluirea maeștrilor. Cum este sabotată arta de corectitudinea politică
Wall Street și Revoluția Bolșevică
Liberalismul care îmi place
Chiuind în fântână
Arme de instrucție în masă. Călătoria unui profesor prin lumea întunecată a școlarizării obligatorii

Articole similare

Top