Bogdan Glăvan
Ultimele postari ale lui Bogdan Glăvan (vezi toate)
- Liberalismul care îmi place. Educația - 22 mai 2018
- Dar fără stat, cine ar construi tramvaie? - 8 noiembrie 2017
- De ce cresc dobânzile, Mitică? - 11 octombrie 2017
Vă prezentăm capitolul despre educație din volumul Liberalismul care îmi place de Bogdan Glăvan, proaspăt apărut la Anacronic. Îl puteți comanda aici.
Trebuie precizat, în aceste vremuri în care termenii își schimbă sensurile, ca volumul se referă la liberalismul clasic, iar nu la liberalismul contemporan american care este, de fapt, socialism.
La începutul secolului XX, Argentina era una din cele mai bogate țări din lume, cu un PIB/locuitor peste cel al Germaniei, Suediei, Italiei sau Japoniei. Ca rată a școlarizării însă, ea se situa mai aproape de România decât de țările vest-europene sau de Japonia. Un secol mai târziu, bunăstarea argentinienilor este mult mai mică decât cea a olandezilor, nemților sau japonezilor și puțin peste nivelul de trai al românilor. Este remarcabil cum diferențele de educație se corelează cu diferențele de nivel de trai, atât în interiorul națiunilor, cât și la nivel internațional. Utilizarea resurselor pentru educație în contextul unei culturi morale solide este esențială pentru prevenirea guvernărilor despotice, pentru păstrarea libertății și a dezvoltării economice.
De ce avem totuși atât de mulți oameni needucați? Nu e paradoxal să deplângem lipsa educației într-o epocă în care educația este gratuită și furnizată universal de stat?! Dacă e gratuită, ar trebui să nu se vaite nimeni că nu are educație! Dacă e furnizată obligatoriu, atunci nu ar trebui să existe diferențe între popoare sau, în cadrul aceleiași țări, între populația urbană și cea rurală. Ar fi trebuit să trăim cu toții, de multă vreme, într-o lume a civilizației și a libertății. De ce totuși observăm atâta înapoiere, menta-lități potrivnice bunăstării generale și – să punem degetul pe rană – un grad ridicat de analfabetism (funcțional)?
Două mari erori stau la baza acestei realități triste. Prima dintre ele se referă la presupoziția falsă cu care abordăm problema educației. Noi ne imaginăm că educația e un „livrabil”, o chestie pe care o trimiți în capul cuiva și gata. Dacă ne-am achitat de sarcina de a o trimite, adică de a o presta, atunci se cheamă că am făcut educație. Această concepție este total greșită. În realitate, educația, ca acumulare de capital uman, răspunde unei nevoi. Ca orice altă nevoie, ea se încadrează pe scara de preferințe a individu- lui; ea poate fi considerată mai importantă sau mai puțin importantă decât alte nevoi. Faptul că este oferită gratuit nu are legătură cu utilitatea ei, așa cum este percepută de copii și de părinți, și nici nu compensează costul de oportunitate asociat cu investiția în capital uman. Educația poate fi gratuită într-un sens contabil. În sens economic, ea nu este obținută niciodată gratis: trimiterea copiilor la școală este un efort pentru multe familii sărace, chiar și din simplul motiv că asta înseamnă mai puține brațe de muncă în gospodărie. În zonele unde oamenii sunt prea săraci, ei au nevoie de copii ca forță de muncă, iar cartea trece pe planul doi. Mulți tineri abandonează școala devreme, pentru a-și putea asigura un trai sau pentru a emigra în căutarea unei vieți mai bune. Și foarte mulți copii urăsc școala (li se pare copleșitoare), pentru că randamentul educației făcută printre străini și fără dragoste, pe bandă rulantă, este extrem de scăzut. Educația reprezintă de fapt o povară pentru mulți oameni.
Ne-am obișnuit să privim educația în mod mecanic, să considerăm școala ca pe o fabrică, să ne uităm la procesul de învățare ca la banda de îmbuteliat sticle de bere, unde copiii sunt precum sticlele, iar educația e precum berea care curge în ele. Fiecare copil e luat, amprentat, manevrat, etichetat și… umplut cu educație. Gratis. Așa stând lucrurile, ne mirăm degeaba de eșecul sistemului de învățământ, de procentul uriaș al analfabeților funcționali. Copiii nu sunt niște sticle, iar educația nu e o chestie pe care o îndeși în mințile lor.
Ca și în alte domenii, statul și măreții lui filosofi ignoră un lucru elementar: acțiunea umană. Oamenii nu sunt niște pioni, să-i tratezi mecanic, ca pe piesele de șah sau ca pe sticlele de bere. Acumularea de capital uman nu are sens și nu poate fi imaginată în afara sistemului de valori al ființei umane; ea este rezultatul unei preferințe, al unei decizii personale. Chiar dacă vorbim de copii, adică de persoane care încă nu au discernământul bine format, sistemul de valori este cultivat în mod natural în cadrul familiei. Copilul trebuie să fie interesat de educație, altminteri el nu o va dobândi, indiferent cât ne scremem noi „să facem” educație și indiferent ce preț monetar are educația. Ne putem închipui chiar un preț negativ pentru serviciile educaționale, adică putem oferi bani celor care vin la școală; degeaba, tot nu vor învăța nimic, s-au făcut destule experimente în acest sens. Procedând așa vom reuși cel mult să stimulăm învățarea mecanică a unor informații, dar vom eșua în dezvoltarea abilităților cognitive superioare, în șlefuirea caracterului și fortificarea minții astfel încât beneficiarul educației să ajungă o persoană matură și înțeleaptă, capabilă să ia decizii pentru ea și pentru interesul public.
Copiii învață cel mai bine de la profesorii de care se simt atrași. Iar persoanele pe care le iubesc cel mai mult copiii sunt părinții. De asta este o crimă să-i îndepărtezi pe părinți de educația copiilor, să separi educația de familie și s-o încredințezi unui grup de „specialiști”. Diviziunea muncii are rostul ei, nu trebuie văzută mecanicist. Educația necesită nu o separație, ci, în primul rând, o simbioză, o unitate de sentimente, valori și interese – și ea nu poate fi concepută în absența familiei. În acest context merită să subliniem meritele educației acasă (homeschooling). În general, nimeni nu manifestă un interes mai mare față de buna dezvoltare a copilului decât părinții săi, iar învățarea alături de aceștia, în familia extinsă sau cu ajutorul dascălilor selectați de părinți este extrem de avantajoasă.
Nu putem nega că înregimentarea copiilor în școli și tratarea lor într-un mod unitar, prin aplicarea unui plan de învățământ stabilit de stat, susține diseminarea unor informații pe scară largă cu un oarecare succes. Dar „fabricile de educație” au produs cel mult buni executanți; în România, ele nici măcar această misiune nu și-o mai îndeplinesc. Vremurile pe care le trăim sunt speciale: progresul material datorat acumulării continue de capital, utilizarea pe scară largă a roboților și a circuitelor automate de transfer a informației fac ca învățământul așa cum îl știm să fie complet depășit și inutil. Astăzi, mai mult ca oricând, dacă ne pasă de viitorul copiilor noștri, trebuie să încetăm în a mai confunda educația cu școala.
Așadar, prima mare eroare a planificatorilor educației se vede în modul în care ea este receptată – sau ar trebui să spunem „respinsă” – de copii. A doua mare greșeală intelectuală responsabilă pentru proasta educație de astăzi se referă la maniera de organizare și administrare a procesului de instruire. Este ideea socialistă conform căreia statul – nu părinții sau organizațiile private – trebuie să se ocupe de învățământ. Sistemul de învățământ este un CAP educațional și, la fel ca veritabilul CAP (cooperativa agricolă de producție) din regimul comunist, nu are cum să funcționeze bine. Nimic nu justifică proprietatea statului asupra școlilor, nici chiar „nobilele idealuri” ale socialismului educațional. Chiar și într-un univers în care educația este finanțată în întregime prin taxe, iar curri- culumul este stabilit în detaliu de planificatorii centrali, proprietatea publică este un balast ce trage în jos sistemul. Proprietatea publică înseamnă că resursele educaționale sunt gospodărite tovărășește de o clică birocratică, în loc să aparțină profesorilor, părinților sau unor antreprenori interesați să investească. În această colectivă educațională, nimeni nu are interes să își dea silința pentru educație. La toate nivelurile se aplică principiul „timpul trece, leafa merge, noi muncim cu spor!”. Profesorii nu își dau silința – de ce ar face-o, câtă vreme salariul lor este insensibil la performanță?!; de ce ar face-o, câtă vreme profesorii sunt practic angajați pe viață și falșii dascăli nu pot fi expulzați din sistem? La rândul lor, directorii de școli sunt interesați să servească clientela politică a șefilor de la centru care i-au numit pe post. De ce să se străduiască ei pentru binele elevilor și prestigiul școlii? Are școala (și au ei, personal) ceva de câștigat dacă își demonstrează performanța? Nu – elevii vor continua să curgă înspre școală și anul viitor, așa cum sunt ei arondați; câtă vreme părinții nu sunt liberi să aleagă școala la care să își trimită copilul, școlile nu au cum să concureze între ele și, în consecință, se vor scufunda împreună în mediocritate. De asemenea, ce motiv au inspectorii și miniștrii să facă o reformă sănătoasă? Să-și pună în cap sindicatele? Să-și riște fotoliul călduț câștigat după o lungă luptă de gherilă în partid?
Cum ar trebui să arate sistemul de educație din perspectivă liberală? Cât mai diferit de modelul unui sistem concentraționar, înțelegând prin asta că nu ar trebui să fie deținut sau operat de stat; sub controlul managementului birocratic guvernamental, învățământul nu poate funcționa altfel decât semi-militarizat, precum o închisoare sau un azil. O persoană educată este o persoană autonomă, capabilă să gândească independent, să-și descopere potențialul și să se perfecționeze conform propriilor dorințe. Sistemul militarizat de învățământ este, prin natura lui, complet opus realizării acestui scop: „populația școlară” pe care o instruiește prin șabloane prăfuite nu poate fi decât obedientă și imatură. Învățământul de stat nivelează în jos. El nu poate ține cont de trăsăturile diferite ale tinerilor, nu acceptă inovarea și promovează în mod inevitabil doar ideile corecte politic.
Într-o societate liberă, nu copilul este materia primă a sistemului de învățământ, ci acesta din urmă gravitează în jurul copilului. Familia ar căpăta importanța cuvenită și libertatea de a alege în interesul copilului. Liberalizarea învățământului presupune minimizarea proprietății de stat. Ar trebui să ne întrebăm: oare unde am fi ajuns astăzi dacă am mai fi avut CAP-uri sau Alimentare în loc de ferme private și de supermarketuri? În învățământ avem nevoie de privatizare și, pentru ca reforma să se facă rapid, școlile ar putea intra în proprietatea profesorilor. Dacă profesorii vor fi proprietarii școlii, iar părinții vor fi liberi să aleagă școala la care să-și ducă copilul, nu vom mai asista la circoteca corupției și a examenelor trucate. Apoi, statul ar trebui să acorde cu adevărat autonomie școlilor, fără să cultive capitalismul de cumetrie prin supra-reglementarea învățării. Ar trebui să lase școlilor libertatea programului de învățământ, libertatea de a angaja pe cine vor și de a concedia pe cine vor – pentru ca școlile să ofere publicului servicii de calitate. Inspectoratele ar trebui desființate cu totul; nu are sens să inspectezi școala privată concurențială. La o fermă de cartofi sau la o firmă de software nu vine nimeni să verifice dacă producția merge bine – și nu există motive pentru care să bănuim că în învățământ lucrurile ar sta altfel. Inspectoratele și agențiile de certificare/reglementare reprezintă de fapt un focar de corupție. Dacă persoanele care le populează sunt așa de „experte” și de talentate, atunci ar putea să își deschidă propria școală și să demonstreze, pe piață, că sunt în stare să presteze în folosul comunității – „ceva” mai bine decât o fac școlile celorlalți. Nivelul de cunoștințe poate fi testat periodic prin examene publice naționale, acolo unde sistemul de testare privat nu este deja consacrat pe plan internațional.
Având în vedere cele de mai sus, cum ar trebui finanțat învățământul în noile condiții? Cel mai bine ar fi lăsăm această opțiune integral la latitudinea părinților. Astăzi, peste tot în lume învățământul este obligatoriu și gratuit. În condițiile subvenționării de către stat, banii ar fi distribuiți către părinți sub formă de cupoane. Părinții vor folosi aceste cupoane pentru a plăti servicile școlii preferate și, eventual, le vor putea transforma în venituri dacă copilul lor va fi capabil să ardă etapele parcurgând doi ani de școală într-unul singur, de exemplu. Acest sistem ar asigura în sfârșit recompensarea elevilor buni și a părinților care își dau silința – un element de care educația românească duce mare lipsă.
Nenumărați tehnocrați nu încetează să deplângă calitatea învățământului – și pe bună dreptate. Doar când vine vorba de soluții greșesc. Și asta pentru că refuză să apuce taurul de coarne și să admită că problema educației este în primul rând o problemă de proprietate, nu de management. Socialismul a eșuat din cauza absenței proprietății private, nu fiindcă la conducere s-au aflat niște necalificați. Acest lucru este unanim constatat istoric și demonstrat teoretic. Însă „specialiștii” noștri ce zic? Că în învățământ ne trebuie o reformă curriculară, o nouă lege, mai multă cercetare, „clustere integrate” și fel și fel de alte născociri. Nu veți auzi de la ei cuvântul „privatizare”. Sau „proprietate”. De ce? Fiindcă „experții” sunt oamenii sistemului; având mult de câștigat de pe urma lui, ei au cele mai mici motive să propună schimbări radicale.
Poate cea mai cunoscută propunere de „reformă”, doleanța colectivă a profesorilor și a directorilor, a miniștrilor și a sindicaliștilor, este mărirea salariilor. Creșterea remunerării angajaților este considerată măsura cu cel mai mare impact asupra îmbunătățirii calității educației; ar trebui luată imediat, fără alte comentarii. Această idee este firească, în logica birocrației și a intervenționismului.
Susținătorii creșterii salariilor nu au nicio dovadă că, dacă planul lor ar fi pus în aplicare, atunci școlile vor fi mai bune. În Indonezia s-a dublat salariul de bază al profesorilor, în perioada 2006-2015, ca element al unei noi viziuni care a mărit cheltuielile publice în educație la 20% din bugetul țării și care a reatestat competențele profesorilor. Banca Mondială constată acum că, ei bine, nu s-a înregistrat niciun efect asupra performanței elevilor în literatură, matematică sau științe. Zero diferență între școlile unde s-a aplicat mai devreme mărirea de salariu și celelalte. Nicio deosebire între performanțele elevilor acelor profesori care au primit mărirea de salariu de la bun început și cele ale elevilor ai căror profesori au fost certificați și salarizați ulterior. Nimic.
Creșterea salariilor profesorilor este, în cel mai bun caz, precum creșterea rației pentru sclavii care trag la galere. Își imaginează cineva că azi am fi avut galere dacă porțiile de hrană ar fi fost mai mari, vâslașii mai sănătoși și mai eficienți? Își imaginează cineva că sclavia ar fi rezistat dacă stăpânii de sclavi ar fi lăsat jos biciul din când în când și ar fi împărțit prăjiturele?
Eu nu contest că sporirea rației putea fi o măsură urgentă și vitală (deci, morală) în unele situații pe vechile galere; la fel și în sistemul nostru bugetar. Dar munca liberă este mai eficientă decât robia. Libertatea, posibilitatea de a inova și de a coopera voluntar prin diviziunea muncii a dus la perfecționarea navigației. Noi suntem încremeniți în galere, încă sperăm că regimul centralizat-militarizat din învățământ poate să funcționeze. În loc să-i lăsăm pe oameni liberi să-și construiască școli și să ofere servicii educaționale, le mai aruncăm o coajă de pâine, să tragă mai tare, poate-poate nu ne scufundăm.
În mod ironic, atât de invocata creștere a salariilor deconspiră un fapt a cărui însemnătate este de obicei uitată în dezbaterile publice: importanța stimulentelor. Cei care militează neîncetat pentru creșterea salariilor afirmă, implicit, că între calitatea muncii și recompensă există o legătură naturală. Dar ei nu recunosc acest lucru explicit. Dacă ar face-o, atunci ar fi nevoiți să admită că sistemul de servitute pe baza căruia funcționează în prezent învățământul nu oferă stimulentele necesare unei educații de calitate. Cum să clamezi neîncetat creșterea salariilor susținând că astfel profesorii își vor face meseria mai bine, dar în același timp să ignori efectul depresiv asupra calității pe care îl are proprietatea de stat asupra școlilor?!
Nu există vreo metodă prin care să sporești eficiența școlilor, câtă vreme acestea oricum pun mâna pe elevii arondați lor. Nu există nicio metodă prin care să-l stimulezi pe profesor, atât timp cât salariul lui este stabilit de Comitetul Planificării (chiar dacă nu se cheamă exact așa). Nu există posibilitatea de a adapta educația în funcție de particularitățile elevilor – părinții din SUA, nu din România, se plâng că învățătorii nu-și adaptează stilul astfel încât să-i motiveze pe copii să frecventeze cu plăcere școala. Dar, ceea ce pune capac la toate, nu există nicio modalitate prin care să compari productivitatea diverșilor profesori sau rentabilitatea diverselor programe educaționale/școli, astfel încât să știi în ce direcție merită să investești și cine este cu adevărat potrivit pentru meseria de profesor.
Sigur, unii se chinuie să opereze mici ajustări, alții fac muncă voluntară din dragoste pentru copii, există chiar o economie de piață subterană (meditațiile). Dar toate acestea sunt tentative firave de cârpire a sistemului. Problema fundamentală rămâne: nu avem un sistem capitalist în învățământ.
Cum se poate trece de la organizarea socialistă a învățământului la un sistem liberal? Un lucru trebuie spus răspicat: grupurile de presiune din învățământ (sindicatele profesorilor, conducerea școlilor, reprezentanții ministerului) nu sunt interesate de însănătoșirea acestuia. Degeaba sunt invitați să își spună părerea, degeaba le cer jurnaliștii explicații; aceste grupuri nu vor mărturisi niciodată adevărul, deoarece menirea lor este tocmai aceea de a căpușa sistemul. Cum să-și dorească un sistem performant? Un sistem performant nu are nevoie de comitete de instrucție pe la minister, nici de supraveghere în stil polițienesc, nici de oameni care să vâneze posturi sau privi-legii. Ce nu vor mărturisi niciodată sindicatele, directorii și guvernanții este faptul următor. După Revoluția din 1989, grupurile de interese din CAP-uri, fabrici și uzine s-au opus reformei: vechii ingineri agronomi, directorii fermelor și uzinelor, sindicatele doreau un singur lucru: păstrarea status-quo-ului și salarii mai mari; aproape nimeni nu dorea privatizarea și eficientizarea întreprinde- rilor, fiindcă asta presupunea restructurare, renunțarea la muncile și activitățile inutile. În țările unde nivelul de educație a fost mai ridicat și filosofia liberală a câștigat mințile și inimile oamenilor, reforma s-a făcut rapid și progresele nu au întârziat să apară. Spre deosebire, în România, vechii nomenclaturiști de partid au fost capabili să întârzie această profundă transformare. Presiunea celor care doreau limitarea puterii vechilor elite nu a fost suficient de mare și, în consecință, România a băltit într-o tranziție îndelungată. Așadar, doar o nevoie socială intensă poate duce la reformă în educație. Și doar mărtu- risirea consecventă a adevărului, de către cei care îl con- știentizează, poate trezi într-un număr suficient de mare de oameni dorința de de schimbare.
Reforma educației reprezintă probabil cel mai ambițios și important obiectiv în sarcina unui program liberal. Liberalismul nu poate supraviețui fără educație. De exemplu, câtă vreme oamenilor le lipsește educația economică, atât timp cât ei cad pradă iluziei că statul poate face și altceva decât să redistribuie avuția creată deja, cu efecte nocive asupra acumulării viitoare de capital, atât timp cât ei cred că dobândirea de resurse prin exercitarea violenței sau prin păcălirea semenilor este o metodă eficientă de înavuțire, liberalismul nu are șanse. Nu întâmplător John Stuart Mill spunea că „cel mai important atribut al unui guvern este promovarea virtuților și inteligenței poporului”. Obiectivul primordial al politicii liberale trebuie deci să fie cultivarea acestor calități umane; instituțiile politice trebuie judecate în funcție de capacitatea lor de a cultiva moralitatea și inteligența oamenilor.
Anacronic.ro este doar un reper, o mică redută care încearcă să conserve firea lucrurilor din calea asaltului progresist. Prin natura ideilor pe care le profesează, anacronic.ro nu este „eligibil” pentru banii corporațiilor economice, politice sau geopolitice. Credem că există și altfel de filantropi și vă îndemnăm să aveți în vedere posibilitatea de a face o donație pentru sprijinirea proiectului.
Cumpără cărțile Anacronic:
