Proiect Avdhela
Ultimele postari ale lui Proiect Avdhela (vezi toate)
- Haide, bre! - 7 noiembrie 2017
Sprijinim Proiectul Avdhela al Asociației Predania de scoatere la lumină a patrimoniului culturii aromâne. Publicăm astăzi un fragment consistent din savuroasa “Haide, bre!” a Irinei Nicolau (1946 — 2002), folcloristă, eseistă, directoare a Muzeului Țăranului Român.
Ai auzit cum spune grecul? Zice că opios viazete scondafti, adică: cine se grăbeşte păţeşte nu ştiu ce. Şi, pentru că nu am aflat niciodată sensul cuvîntului scondafti, am putut să-mi închipui că omului grăbit i se poate întîmpla orice. Numai aşa am descoperit preţul lucrurilor spuse fără grabă, valoarea formulelor ocolite care fac din drumul spre ţintă o plimbare.
Să stai aici, am nevoie să te simt lîngă mine. Reîncep după cincisprezece ani cartea mea despre aromâni. Îmi vine greu pentru că am uitat o mulţime de lucruri, iar din obsesiile de altădată au rămas fărîmituri. Nu mai văd aromâni peste tot şi îmi vine mai greu să răstorn cu susul în jos adevăruri stabilite într-un secol şi jumătate de studii. Atunci era altfel, parcă eram nebună. Aveam viziuni.
Din cînd în cînd, nu ştiam cînd dinainte, simţeam cum se scurge prin mine un mileniu de istorie. Mai precis, simţeam cum cade ca printr-o pungă ruptă un măr. Zeci de milioane de oameni, cu oile, cu aurul, cu vorbele şi cu gîndurile lor se înfăţişau privirilor mele, aromânii tuturor timpurilor deveneau prezenţi şi inteligibili, iar mie îmi revenea rolul să le pun întrebări. Experienţa era devastatoare. Mă simţeam răspunzătoare de orice omisiune. Încercam să formulez toate întrebările dintr-o dată . Mai repede, acum… Nu puteam. În ultima clipă mă decideam să pun o singură întrebare unui singur ins. Dar pînă s-o aleg pe cea mai bună, şi pînă să hotărăsc cine va fi interlocutorul, imaginea se stingea dureros. Mă apucam imediat să scriu. Visam să scriu o carte cu buzunare şi mustăţi… Trăiam o experienţă specială, aveam sufletul tulburat.
Întorcîndu-mă în trecut, însă, descopăr că rădăcina tulburării mele este veche. Aveam patru ani cînd mă duceam cu tata la cafeneaua lui Bardaca din spatele Băncii Naţionale. Acolo treceam amîndoi printre mese, tata mă ţinea de mînă şi spunea tuturor: Uite, e fata mea, Miss Aromânia. Cei de faţă erau numai aromâni şi ştiau că tata se însurase cu o grecoaică. Ca să-mi testeze sentimentele, îmi puneau inevitabil întrebarea: ţe hi tini? Adică: ce eşti tu? Şi eu le răspundeam în greceşte că sînt grecoaică. Ce oroare! Toţi înnebuneau şi tata zicea că e foarte bine.
Mult mai tîrziu, pe la vîrsta majoratului, am sesizat cît de singur se simţea tata într-o casă cu trei grecoaice şi am decis să trec de partea lui. Mă pomeneam repetînd în gînd: sînt aromâncă, sînt aromâncă, de dragul lui tata sînt aromâncă. Puseul de solidaritate a trecut aşa cum a venit. Dar iată că într-o iarnă, la opt dimineaţa, Sfîntul Nicolae ne-a umplut ghetele cu lacrimi şi bomboane de colivă. Tata a murit. În urma lui, Pavel Șafarica a lăsat o lume. Nu prea ştiam ce o să fac cu ea. Cu moştenirile aşa stau lucrurile: le accepţi sau nu. Dacă le accepţi, răspunzi de ce se întîmplă cu ele, dacă nu le accepţi, ai trădat. M-a scos din încurcătură o temă de cercetare, datorită ei am descoperit că lumea tatălui meu este şi a mea.
De cîte ori mă apuc să scriu despre aromâni, simt cum vine tata să ierneze în sufletul meu. Haide tată, stai jos! Am adus ligheanul să-ţi spăl picioarele. Aici ai carne şi acolo apă rece. Iar e bine… Am început să-ţi scriu şi cartea. Şi oare n-ai putea să rămîi, pentru toată viaţa şi pentru toată moartea?
Cititorule, mi se pare cinstit să-ţi spun ce te aşteaptă. Pregăteşte-te să te confrunţi cu o lume de frînturi. Încearcă să-ţi închipui că am fost cîndva scafandru şi că am descoperit Atlantida într-un fund de mare de unde m-am întors uitînd ce am văzut. Tot ce pot să-ţi arăt este noroiul de sub unghii. Am rîcîit pe Atlantida. Atît! Sau închipuie-ţi că sînt Semiramida şi eşti oaspetele meu pentru cîteva ceasuri. Tu te aştepţi să-ţi arăt grădinile suspendate şi eu îşi pun în faţă o oală cu ghiveci. Mănîncă! Acum la noi cresc legume în loc de flori. În fiecare îmbucătură vei descoperi o grădină. Mai ia ghiveci, dacă mă iubeşti, e bun…
Grecoaicele din neamul meu nu se fardau deloc, făceau din spălăceală o virtute. O singură mătuşă ştia să-ţi folosească rujul, ea se farda oriunde şi oricînd. Absenţa oglinzii nu constituia o piedică pentru Pepo. Ţinînd în mîna dreaptă rujul, îşi privea chipul în palma stîngă şi trasa cu precizia visului două paranteze orizontale de culoarea ciclamei. Eram copil şi trăgeam cu ochiul în „oglinda” din palma goală, dar nu vedeam decît linia scurtă a vieţii ei. Toată povestea era din cale-afară de tulburătoare. Mergi mai departe, îi strigam, să încercăm şi fără palmă, hai! Ca s-o conving, îi apucam mîna stîngă şi i-o strîngeam la piept. Nu pot, se împotrivea mătuşa mea. Ba da! Atunci rujul depăşea hotarul vechi al buzelor şi desena cu pastă grasă o gură caraghioasă de paiaţă.
Multă vreme am crezut că oglinda dreptunghiulară, pe care o scotea rar din poşetă, îi întipărise o parte din puterea ei de oglindire. Apoi mi-a năzărit că palma era locul unde ea îşi sprijinea ochii şi că, de fapt, privind nicăieri, ea trasa un contur mental pe care memoria îl furase cîndva din oglindă.
S-ar putea să nu înţelegi ce caută Pepo într-o carte despre aromâni. Am să-ţi explic: a ţîşnit pur şi simplu din mine. Cînd trăia, îi plăcea să fie văzută. Mi-am zis, tot n-are copii s-o pomenească, las-o. Mi-ar fi fost uşor să-i găsesc în carte un loc legitim, să nu poată zice nimeni: ce caută grecoaica asta aici? La urma urmei, era căsătorită cu un aromân. Înalt ca un albanez, lui Nacu, bărbată-su, îi plăcea să cînte fărşeroteşte. La sărbători, cînd se strîngea toată familia, ne spunea, mie şi lui Gheorghe: Voi să cîntaţi numai aşa: iiiiiiii…şi pe isonul nostru începea să cînte:
„Hai, moi, ş-d-iu ştia a greţli
S-bea, moi, ap-araţi?”
Adică, de unde ştiau grecii să bea apă rece? În versurile care urmau grecii nu ştiau să bea vin, nici să mănînce pîine şi carne, pe toate le învăţaseră de la noi, de la aromâni. Mama se supăra cu măsură, invocînd comerţul de vin al grecilor în Antichitate şi Pepo plîngea zgomotos.
Ţi-am promis să te duc pe un drum unde vei vedea aromâni, dar nici o clipă să nu uiţi că am ieşit la plimbare. În mod deliberat nu i-am atribuit un rol lui Pepo. Prezenţa ei vreau să nu aibă nici o noimă. Înţelegi? O nouă nebunie mă face să cred că şansele mele de-a scrie despre aromâni sînt aceleaşi, de oriunde aş începe şi oricum aş sfîrşi.
Întîmplarea petrecută în iarna lui 1831 merită să fie consemnată, nu atît ca fapt în sine, ci pentru pilda care poate să fie purtarea unui bărbat adevărat.
Ca un bimbaşa trăia Alexis Barda. Cuvîntul lui făcea cît clopotul berbecului la oi. În toamna aceea hotărîse: iernăm în Casandra! Şi nimeni nu a îndrăznit să-i taie vorba. La drum supunerea trebuie să fie oarbă şi mută, democraţia-i pentru sedentari.
De două ori pe an berzele şi aromânii stîrneau în Casandra strigăte de bucurie şi speranţă. Casele albe ale grecilor absorbeau mirosul de oaie şi lădiţele lor de lemn uscat înghiţeau pe nemestecate bănuţii de argint ai chiriaşilor. Calimera, calispera şi comunicarea nu se limita la atît. Cînd oamenii se amestecă, li se amestecă şi sufletele.
Zilele treceau. Femeile, copiii şi bătrînii locuiau în sat. Bărbaţii erau la oi sau plecaţi departe, la treabă. Într-o noapte, lemnele şi vasele proptite în dreptul uşilor au zburat ca fulgii în toate părţile. Hoţii lui Caramiciu au năvălit peste casele închiriate de aromâni. Dintr-o mişcare au adunat aurul şi argintul şi au luat zălog şase femei măritate, lăsînd vorbă că pretind pentru ele o despăgubire de 80 000 de groşi.
Este neînsemnat cum a primit vestea bătrînul Barda. Şi-a luat cîţiva oameni şi a plecat după tîlhari. Mi-l închipui la peştera lui Caramiciu coborînd de pe cal şi rînjind ca un samurai. Maimuţă hoaţă, a răcnit cu voce de împărat, nu făcea să-mi iei ce mi-ai luat şi să-mi spargi şase case.Ţi-am dat oi cînd le-a fost foame la ai tăi, ţi-am dat bani pentru haine şi arme şi tu, şarpe puturos, mă furi? Ruşine pentru tac-tu care te-a făcut!
Cu un gest nepregătit de alt semn, celnicul Barda i-a dat două palme şi încă două. Pe urmă, i-a deşertat la picioare o pungă de lire. Dacă vroiai bani, de ce nu mi-ai cerut?
Considerînd treaba încheiată, a privit spre cele şase femei care stăteau mai la o parte cu ochii în pămînt. Hai! Desagii cu aur şi argint împreună cu femeile au luat înapoi drumul spre Casandra. Mai tîrziu, Alexis Barda a murit otrăvit de unul care nu a avut curajul să-l ucidă din faţă. Era vremea cînd ai noştri începuseră să renunţe la viaţa pe cal.
Am cunoscut direct pe cîțiva dintre descendenții lui Alexis Barda, într-o vreme cînd purtau deja numele de Badralexi. La prima vedere puteai să te înşeli şi să-i consideri nişte domni. Cu mintea de acuma îmi dau seama că nu erau. Sub hainele bine croite trupurile lor erau prea vii, vocile le erau prea puternice. Gîndindu-mă la ei, am înţeles că domnia este recompensa celui care se întoarce după un drum lung, un drum care rafinează sufletul şi subţiază trupul. Dar cînd spun că nu erau domni înţeleg că erau altceva la fel de bun.
Naşul nostru, de pildă, arbora superbia calului pur sînge. Mulţi îl considerau înfumurat. De fapt, la toţi badralexaţii am observat o anumită rezervă naturală, mişcări lente, ceva din relaxarea animalelor mari faţă de care agitaţia vieţuitoarelor mici devine cu atît mai ridicolă. Cînd a cunoscut-o pe mama la nuntă, la Galaţi, naşul Paul i-a zis: să nu te superi pe noi, Angela, sîntem prima generaţie încălţătă… şi a adăugat amuzat: în fond, voi sînteţi a doua.
Dacă să fii încălţată înseamnă să-ţi fi purtat papucii prin şcoli, naşul Paul avea dreptate. Cine numără însă şi încălţările de celnici descoperă că badralexaţii fuseseră încălţaţi demult. Ca să-şi mărite fetele, pe Sirma şi pe Tasa, Alexis Barda şi-a căutat gineri pînă în Avdela şi Băiasa şi ar fi ajuns pînă la Ecuator dacă n-ar fi găsit mai aproape oameni pe măsura lui.
De aceea îmi vine greu să înţeleg gestul lui Caramiciu, hoţul, cel care a dat lovitura din Casandra. Încerc să mi-l închipui: scund, repezit, nesăbuit chiar, cu trăsăturile feţei puţin asimetrice, cu sprîncenele îmbinate şi privire şireată… Cum a fost cu putinţă să primească palmele lui Barda chiar la el „acasă,” în peştera lor de tîlhari. Poate că hotărîrea şi calmul celnicului, descătuşarea de-o clipă şi revenirea în rolul de stăpîn au fost arme pe care el nu ştia să le mînuiască. Şi atunci devine cu atît mai puţin de înţeles, în ce fel s-a gîndit de a putut să se atingă de fălcarea lui Barda? Barda, de la care primise mîncare şi bani? Îmi vine să cred în clipa asta că hoţul a făcut o prostie. Pur şi simplu a greşit.
Situaţia este cu atît mai neclară cu cît în listele de căpitani aromâni întocmite de Ioan Caragiani numele de Caramiciu figurează de două ori. Cine poate şti dacă personajul nostru nu era fiul unuia dintre ei?! Poate că hoţia din poveste a fost unică în viaţa lui, poate că era îndrăgostit de una dintre femeile furate, sau unul dintre oamenii lui Barda îl jignise pe tatăl lui? Greu de reconstituit. Oricum, eu mă declar de partea lui Barda, care la începutul secolului trecut, de fapt după 1831, a pus parul şi a întemeiat Călivele lui Badralexi, un cătun în apropierea satului unde tata s-a născut.
Revin la Caramiciu şi spun că un găinar nătîng nu poate să umbrească imaginea luptătorului aromân din munţi. La un moment dat, termenii de armatol, cleft, palicar, comitagiu erau sinonimi şi îi numeau pe bărbaţii războinici şi răzvrătiţi. Cum ajungeau ei în munte e poveste cu cîntec. Pouqueville pretinde că se adunau graţie unor foarte vechi structuri militare care purtau numele de căpitănate. Turcii, care aveau tot interesul să menţină ordinea în regiune, nu le-au desfiinţat. Căpitănatul era ereditar. Precizează Caragiani că putea fi dat prin zestre. La un moment dat au existat şi 180 de căpitănate. Sultanul le recunoştea şi turcii se adresau căpitanilor cu titlul de bei şi paşă. Cînd turcii au început să-i înlocuiască pe căpitanii aromâni cu greci şi albanezi, ofensaţi de moarte, o parte dintre ai noştri s-au retras în munţi. Celnicii îi susţineau cu bani şi mîncare. Le dădeau puţin ca să nu-şi ia ei mai mult. Calendarul clefţilor şi calendarul aromânilor crescători de oi număra două sezoane: văratecul, între Sfîntul Gheorghe şi Sfîntul Dumitru, şi iernaticul, de la Sfîntul Dumitru înapoi. Iarna la şes, vara la munte.
Datorez lui Fauriel o descriere amănunţită a acestor personaje controversate. Căpitanii şi clefţii se amestecă în scrierile lui. Fauriel pretinde că un ins îşi putea schimba statutul de căpitan în cleft şi invers, de la un an la altul, căci, notează el, cei trecuţi în rezistenţă rămîneau să graviteze în jurul armatolîcului din care proveneau. Dornici să apere teritoriul de hoţii mai păgubitori, turcii încercau să-i recîştige de partea lor oferindu-le paza dervenelor (trecătorilor). Funcţia era bine plătită. Aşa s-a creat distincţia dintre armatoli sălbatici şi armatoli îmblînziţi. Cei sălbatici se deosebeau de ceilalţi printr-un brîu roşu de lînă cu care îşi imobilizau prizonierii. În rest, Fauriel arată că şi unii şi ceilalţi aveau puşcă, sabie, cuţit şi armură redusă la o cuirasă care le acoperea toracele şi capace de argint prinse cu curele de genunchi. Francezul deplîngea lipsa oricărei tactici militare, pretindea că luptătorii cei mai vestiţi trăgeau cu pistoalele şi puştile alandala din picioare, din genunchi şi întinşi pe pămînt; că se ascundeau copilăreşte după pomi şi grămezi de cadavre, că mizau mult pe surpriză, ieşind din blocadă prin luptă corp la corp. Tot el însă observă cu admiraţie că Nico Ceara executa sărituri peste şapte cai, că unii erau capabili să sară peste trei şarete încărcate cu spini şi că alţii întreceau în fugă caii. Şi mai spune că toţi suportau cu uşurinţă foamea, setea, durerea şi nesomnul, că preferau să moară decît să fie prinşi şi nu cunoşteau ruşine mai mare decît aceea de-a le fi capturat căpitanul.
Pentru cine nu ştie, cartea lui Fauriel este o antologie de cîntece. Albanezii numeau aceste cîntece bucovale, Bucovală fiind un armatol aromân care, după multe lupte în Balcani, a trecut în serviciul militar al ruşilor şi a murit, nu se ştie cum şi de ce, la Ierusalim.
De la căpitanul Spiru, bunicul meu grec dinspre mamă, am moştenit următoarea istorie. Zice că s-au strîns armatolii aromâni, cei care se remarcaseră în lupte la Misolonghi, ca să decidă care dintre ei va pleca în Anglia; Lord Byron îi lăudase, îi credea greci şi Regele sau Regina, ce o fi fost pe vremea aceea, îi poftise la Londra. Spune unul una, spune altul alta, pînă cînd şeful lor, plictisit zice: Da’ mai terminaţi cu prostiile, domnule, Anglia vă lipseşte!? Mai bine uitaţi-vă la voi… Şi le-a pironit cu priviri critice unghiile netăiate, obrajii scofîlciţi, hainele scumpe şi nespălate, opincile pline de noroi. Uitaţi-vă la voi, a repetat şi rămîneţi fiecare la locul vostru. Despre noi este mai bine să se-audă, n-avem nimic de arătat.
De aceea cred că acte nevrednice cum a fost cel comis de Caramiciu nu pot să întunece imaginea acelor palicari mustăcioşi, îmbrăcaţi în haine strălucind de aur şi argint, care stau nemişcaţi în portretele Muzeului de Istorie din Atena. Or fi fost ei şi hoţi, dar au intrat în istorie prin uşa din faţă, purtînd după ei o bucată zdrenţuită de pămînt din care s-a făcut noua Heladă. Dar nu pentru Regatul helen luptaseră aromânii mei. Bătrîni şi dezamăgiţi, aveau să explice mai tîrziu prin cafenele: Noi am vrut să aducem rumeicul, adică un stat multinaţional după modelul Bizanţului. Asta am vrut şi ne-am nenorocit neamul!
Dacă îi cauţi, îi găseşti peste tot! Am întîlnit armatoli aromâni, cînd şi unde nu mă aşteptam. Ca urmare, a trebuit să renunţ la imaginea patriarhală a războinicului care miroase a oaie. Frecvent, aripi de vulturi i-au dus pînă departe. Iată un exemplu: şambelanul împărătesei Ecaterina a II-a a Rusiei era un aromân din Seatiştea pe nume George Papazoglu. Îţi dai seama ce rol important avea de vreme ce a convins-o pe Împărăteasă să-l trimită pe amiralul Orlov în Grecia cu ordin să ridice populaţia împotriva turcilor. Totul se petrecea în 1765, adică 56 de ani înainte de Eterie. Or, dacă Papazoglu a anticipat Eteria cu o jumătate de secol, iar Rigas – aromânul din Velestin – i-a formulat manifestul, în fine, dacă armele şi braţele armatolilor aromâni au luptat pentru eliberarea Eladei şi au învins, îţi dai seama cît de mare ar fi trebuit să fie bucata din pepenele istoriei care ni se cuvenea? Ei bine, află că n-am căpătat nimic. Nici sîmburii!
William Martin Leacke a avut prilejul, cît de mult aş fi voit să trăiesc eu clipa aceea, să asiste, fiind el însuşi oaspetele unui vizir, la primirea unor celnici aromâni veniţi să aducă tributul, mai precis plata capitaţiei pentru oi, ca în vremurile lui Solomon, dreptul să facă cherestea, să pescuiască şi aşa mai departe. În plus, o nimica toată pentru caseta Sultanei Validé, femeia din harem care avea cinstea să fie mama sultanului.
Banii trebuiau să ajungă la timp, celnicii coborau din munte special. Iată, acum ce cred că a văzut englezul, pentru că despre asta este vorba. La curtea vizirului, în încăperile parfumate şi căptuşite cu covoare, vizitatorii se perindau în vîrful picioarelor făcînd temenele, sărutînd poala hainelor sau inelul cuiva, strecurînd o vorbă, aruncînd o privire. Au venit aromânii, a anunţat cel care avea rolul să-i anunţe pe nou-veniţi. Cu gîndul la acei bărbaţi brutali, cu priviri fioroase şi mirosind a cal şi oaie, vizirul a zis: Să nu intre toţi, să vină doar şeful, ajunge! Să intre numai şeful! a comunicat turcul dar, după cîteva clipe, s-a întors şi a spus: Eu le-am zis ce mi-aţi zis şi ei au răspuns – notează englezul – „We are all equal.”
Cum s-ar zice, ciudată lume mai eram şi noi! Şeful decidea pentru toţi, cel bătrîn conducea pe cel tînăr şi, dintr-odată, we are all equal, ce pot să înţeleg? Ar mai fi de spus că în dialectul aromân lipsesc pronumele de politeţe şi faptul că pe la 1920 un bătrîn cioban oarecare îşi permitea să vorbească foarte liber învăţătorului Gheorghe Celea care în Gramaticova şi împrejurimi era considerat un fel de rege. Inteligenţa, instruirea, devotamentul faţă de comunitate făcuseră din Celea „un rege,” bătrîneţea ciobanului îl consacra însă ca împărat.
Comitagiii apar mai tîrziu în istorie jucînd rolul de îngeri căzuţi. Cu toate acestea, cariera lor inspiră uneori respect, dovadă că Sultanul nu ştiu care îl graţiază pe banditul Caiu, care tîlhărise douăzeci de ani în muntele Tomor, pentru meritul de a nu fi fost prins niciodată.
În anul 1879, şeful de bandă Vasile Jurcu împreună cu 25 de fărşeroţi au schingiuit şase persoane şi au furat de la ele 100 de lire. A doua zi, lîngă satul Comati, au ieşit doi bandiţi care au cerut cîte 50 de bani pentru fiecare cap de vită. Ciobanii s-au supărat pe ei şi i-au omorît.
Alt fapt divers. În ziua de 4 februarie a anului 1905, vreo două sute de indivizi au incendiat tîrlele lui Hagigogu aflate pe lîngă Caterina. Ofiţerul care-i conducea pe cei două sute de tîlhari purta un nume cu miros de floare, Amalia.
Dar exista şi un fel de cod al onoarei pe care îl respectau bandiţii. Ei nu omorau oameni decît atunci cînd nu aveau încotro. În mod obişnuit trăgeau în picioarele cailor. Trîntit de pe cal, omul înceta să mai fie periculos.
Un alt exemplu din care aflăm cum se murea în Balcani este consemnat de Burileanu. Omul care urmează să moară era aromân şi a fost atacat de patru albanezi musulmani. Pe unul l-a doborît, dar apoi a căzut el însuşi rănit de glonţul altuia. Cînd tîlharii s-au apropiat de el crezîndu-l mort, omul nostru a profitat şi şi-a descărcat pistolul în pieptul unuia dintre cei trei. Ceilalţi s-au înfuriat şi au băgat în el două gloanţe, cîte unul fiecare, şi din nou s-au apropiat, dar el, care nu era mort, şi-a apucat pistolul cu mîinile amîndouă şi l-a trăznit pe unul în cap. L-a omorît. Evident, tîlharul supravieţuitor l-a împuşcat de tot şi tot el o fi povestit istoria.
Fauriel şi alţii pretind că pistoalele în Balcani nimereau rareori ţinta. Tot ei spun însă că în exerciţiile de tragere o probă era să nimereşti un ban aruncat în sus. Concluzia nu poate fi decît că unii trăgeau bine şi alţii prost. De pildă, unul care trăgea bine a fost Mitru Vlahu, a cărui fotografie am văzut-o în cartea lui Burileanu. Mărunţel, cu plete şi barbă neagră, un Robinson cu hamaili – adică iconiţe de argint legate cu lanţuri pe piept –, trăgea al dracului de bine. Fiind înconjurat într-o casă din Kastoria, după ce a nimerit drept în frunte pe un turc care se apropiase, văzînd comandantul un alt turc, că pune la gură trompeta ca să comande un nou atac, l-a ochit aşa de bine că glonţul a trecut prin trompetă şi de acolo drept în gură. Chiar aşa!
La Sipisca era, cică, un cuib de bandiţi care ocupau o mahala întreagă. De Sfîntul Gheorghe se strîngeau toţi ca la Olimpiadă şi puneau la frigare un berbec de viu.
Alice, fina noastră, e din neamul lui Coconeş. Habar n-are ce strămoş fioros a lăsat în urmă. Grecoman, adică adversar al mişcării de apropiere de România, era un brigand cu mustaţă neagrăca o frigare. Protecţia lui valora cît cea a Sultanului. Preiau dialogul din cartea lui Burileanu: „Vezi puşca asta? Aici nimeni n-are voie s-o poarte, e puşcă de soldat. Eu am luat-o, ştiu numai eu cum şi, dacă vreau, mă plimb prin mijlocul Pogradeţului cu ea fără să dau socoteală. Tot neamul Coconeşesc este aşa. Nu plătim nici bir. Nimeni n-ar îndrăzni să ne pună bir. Dacă m-ar vătăma pe mine, îi trage fratele meu un glonte şi, dacă îl vatămă şi pe el, vine alt frate. Sîntem mulţi şi toţi făcuţi pe puşcă.” Stilul cărţii este modest, ceea ce mă face să cred că autorul a reprodus cu fidelitate ce i-a spus brigandul. L-a ascultat şi apoi i-a explicat ce mare ticăloşie este cea de-a fi grecoman că, uite, există neamul tău românesc pe care trebuie să-l aperi. Coconeş a reflectat cu voce tare – iar citez: „Vezi cum mi-ai umplut capul?! Ce să-ţi răspund? Eu de unde să ştiu? Eu ce pot să cred? Păi, dacă voi sînteţi fraţi cu noi şi România este mama noastră, unde aţi fost pînă acum, de ce ne-aţi lăsat pe mîinile turcilor şi ale grecilor? Noi, aromânii, sîntem viteji, dar sîntem orfani, n-avem tată. Dacă ştim că trăieşte tatăl nostru, atunci să vezi!” La despărţire Coconeş l-a pupat pe gură ca pe un frate şi „domnişoara” Burileanu, că altfel nu pot să-i spun, şi-a spălat buzele la primul izvor şi le-a şters apăsat cu batista, să se ducă urmele pe care le-a lăsat, pe gura lui, gura unui ucigaş.
Visam într-o noapte că dorm și visez. În vis se făcea că mă aflu pe o pajişte verde. Alături de mine, întins, era trupul meu pe care ceva mă împiedica să-l privesc. Şi trupul mi-a vorbit şi mi-a spus: hai să dormim şi să visăm împreună acelaşi vis! Dar nu se poate, i-am răspuns eu cu regret, uite, acolo unde voi visa un deal – şi deasupra noastră s-a desenat pe cer dealul – tu vei visa o vale. Aşa va fi mereu. Aromânii mei şi aromânii tăi, cei despre care eu vorbesc şi cei pe care tu ţi-i închipui s-ar putea să nu semene. Ţi-am povestit visul ca să te previn.
Ca să fii celnic trebuia să ai o fălcare: oameni, oi, capre, cai, măgari. Dacă oamenii se adunau prea mulţi, începeau să-şi dea cu stîngu-n dreptul. Atunci o parte dintre ei „o roiau”. În secolul al XI-lea, Kekaumenos consemnează cuvîntul celnic şi îl traduce prin stratygos, adică bărbatul care conduce soldaţii în luptă. Etimologia cuvîntului este slavă, celo înseamnă frunte, celnicul fiind mai mult decît un simplu fruntaş. Echivala şi cu scuteris (ecuyer), titlul desemnînd o autoritate militară. La grămosteni celnicul se numea chihăia. Pînă la sfîrşitul secolului al XIX-lea, au existat adevăraţi celnici. Rolul pretindea să fii pentru ai tăi conducător, judecător, vindecător, preot, translator… Cînd cineva vroia să ştie cît de important era un celnic întreba: are fălcare mare? Cum ai întreba astăzi un om: are mulţi subordonaţi?
Memoria familiei Celea păstrează următoarea istorioară. Lala Yioryi, Papu, cum i se spunea, a fost abordat de nişte inşi care făceau propagandă pro-germană, că Hitler e aşa, că e aşa şi pe dincolo. Şi Papu, ca să-i aducă la o altă măsură a lucrurilor, îi întreabă: Dar Hitler ăsta are cîte oi?
La un moment dat am făcut arborele genealogic al familiei Celea. Am lucrat cu Gina şi Nicolae un an întreg şi a rezultat un cearceaf. Opt generaţii, sute de inşi răspîndiţi în nenumărate ţări din trei continente… De fiecare nume atîrna un ciorchine de istorioare: cu cine s-a căsătorit, unde s-a dus, ce i s-a întîmplat. În locul de unde începea să funcţioneze memoria neamului, la rădăcina rădăcinilor, se afla un personaj cu rol fondator, o femeie. Prenumele i s-a pierdut, i se spunea ţal Celea, adică cea a lui Celea, apelativ de nevastă. A rămas doar o frîntură de poveste.
După moartea bărbatului ei a fost prima care a putut să spună „hai!”. Avea încăpăţînarea berbecului bătrîn şi un orgoliu de împărăteasă. Cei care nu au acceptat să se lase conduşi de o celnicoane au plecat. Ceilalţi au învăţat să păşească după o fustă: vara, sus în munte, iarna, pe cîmpiile de lîngă mare. Veniţi să vedeţi fălcarea celnicoanei, strigau locuitorii comunelor prin care treceau. Oamenii frumoşi în haine noi şi animalele multe dădeau un spectacol tulburător. Iar ea călca pintenog, înaintea lor, cu opincile roşii cu gurgui înalt. Repetînd an de an cuvintele şi gesturile bărbatului mort, întărindu-le chiar cu demenţa leoaicei lăuze, şi-a ridicat fălcarea deasupra tuturor. Două sute de cai şi tot atîţia măgari a trimis într-un an lui Ali Paşa din Ianina. Un dar regesc pe care a putut să-l facă, iar Paşa a înţeles mesajul ei: eu am să-ţi dau, aşa precum se vede, şi tu, în schimb, dă pace la ai mei.
Oamenii celnicoanei erau scutiţi de plata capitaţiei. Cînd drumul le trecea peste Vardar, animalele traversau podul fără nici o taxă, urmate de oameni şi de calabalîc. Ordinea o hotăra numai ea, celnicoanea, acum treci tu, şi tu, şi tu, şi tu… Iar capii familiilor încuviinţau şi ziceau: amin, moi, ţal Celea! Adică: aşa să fie, cum zici tu!
Ţal Celea a trîntit după ea poarta unei epoci de aur. Au urmat vremuri grele pentru ai săi. Fiii i-au fost măcelăriţi la moartea lui Ali Paşa. Doar unul a putut cu greu să scape. Sărac şi singur, călare pe un măgar şchiop, el a ajuns bogat şi renumit. I se spunea Celea Perifimos, adică Celea cel Mîndru. Se mai ştie despre el că îşi adăpa calul cu vin. Acum, după două sute de ani, formula de încuviinţare rostită la trecerea peste Vardar a devenit pentru urmaşii celnicoanei o glumă, un fel de „bine, bine, facem cum vrei tu.”
Am păcălit-o și în seara asta… Aşa obişnuia să zică bunica după masa de seară, în timp ce aduna farfuriile. Cea păcălită era burta care cerea mereu. Omul, însă, nu trebuia să-şi pună mintea cu ea. Lăcomia era un cusur mare. Mîncau cu mîna. Bunica folosea patru degete, cele două arătătoare şi cele două mari. Cînd termina de mîncat, le ştergea pe o batistă. Mînca mai curat decît o pisică, nu făcea firimituri. La masă se stătea pe jos, turceşte. Aromânii din sate aveau un fel de mese joase, cum sînt cele rudăreşti. Nomazii purtau cu ei nişte ţesături speciale care se numeau măsale. Faţa de masă nu este fudulie, omul se deosebeşte de animale pentru că mănîncă pe loc curat. Orăşenii mîncau ca orăşenii din Balcani. Am fost mari plăcintari. Aromânii au făcut multă mîncare pentru alţii.
În anul 1880, Chiriţa Roşca lasă prin testament 100 de florii pentru biserica din Bitolia, 100 de florii pentru Comitetul Macedoromân, 100 de florii pentru o pompă de incendiu care să fie cumpărată şcolii de Fete şi alte 100 de florii, monede solide de aur, pentru Fondul facerilor de bine, din care să fie înzestrată o fată săracă la fiecare şase ani.
În 1904, Ciumaga lasă bani pentru construirea unui azil de bătrîni cu o capacitate de 60-80 de paturi. Zega dă bani pentru biserică şi spital, Badralexi pentru farmacie, Celea pentru şcoală şi aşa mai departe. Sute şi mii de florii sînt lăsate pentru drumuri, poduri, cişmele, pentru oamenii săraci… Sina lasă, Dumba lasă, Toşiţa lasă, toţi lasă cîte ceva, chiar şi atunci cînd se află la Viena, la Budapesta, la Odessa sau la Bucureşti. Aşa se explică de ce cuvîntul lasă ajunge să însemne într-o vreme pe greceşte testament.
Ia-mă de mînă şi vino să-ţi arăt ce am făcut noi pentru Budapesta şi Atena. Uite ctitoriile lui Zappa, ale lui Toşiţa, ale lui Averoff. Sînt gigantice. Să le vezi pe ale lui Sina şi Dumba. Toate au fost plătite cu bani daţi, cum zicea tata, jancoté. Am fost mari evergheţi, astăzi nimeni nu ştie. Dania era pentru aromâni un fel de potlach. În sensul lui propriu, potlach-ul se referă la o practică răspîndită la primitivi, prin care se obţine prestigiul prin distrugere de bunuri. Să zicem că sîntem în Alaska şi eu îţi spun aşa: am 100 de cîini buni, antrenaţi pentru sanie, pe 80 dintre ei îi omor chiar acum. Şi mă apuc să spintec cîinii, unul după altul. Tu nu poţi să te faci că nu mă vezi ce fac, trebuie să accepţi provocarea şi să intri în competiţie. Ucizi tot atîţia cîini cîţi am omorît eu şi încă vreo zece dacă vrei să fii învingătorul. Totul se petrece sub ochii bulbucaţi de admiraţie ai celor care nu au cîini, sau au cîini puţini, iar noi, căţăraţi pe mormanul de cadavre, ruinaţi în cîteva ceasuri, ne lăsăm îmbătaţi de prestigiul pe care l-am dobîndit. Fiindcă numai cel care are îşi permite luxul să piardă, luxul fiind o dovadă de putere, înţelegi?
Acum, hai să ne închipuim să sîntem aromâni şi că tu eşti Zappa şi eu Averoff. Avem multe oi, cai şi mai ales, multe monede de aur. De mîncat, mîncăm cu plăcere tot pîine cu caş. Pîinea noastră este, poate, mai albă, dar cît de albă poate fi pîinea? Nevestele şi fetele nu ni le învelim în aur, ar fi ruşinos. Sîntem prea nobili ca să ridicăm pentru noi palate, şi atunci ce să inventăm ca să vorbească lumea despre noi? Eu zic, am să fac o bibliotecă în Atena! Tu zici: eu fac un parc!
Apoi eu ridic o bibliotecă la Mezzovo, pentru că sînt originar de acolo, ţie nu ştiu ce îţi mai căşună şi tot aşa… Iar splendoarea gestului nostru constă în faptul că niciodată nu vom vedea lucrările pe care le-am finanţat. Averoff cel adevărat a refuzat să meargă la Atena să privească minunile care au fost ridicate pe banii lui, iar Zappa a plătit costurile pentru parcul din Atena, care îi poartă numele prin testament, după moarte. De darurile noastre s-au bucurat alţii, noi n-am făcut decît să sfidăm limitele dărniciei.
El este cel din dreapta. Cel cu poalele cămăşii lungi. Vezi ce mustăţi avea? Îl chema Constantin Mergeani. Mare chihaia. Şi bogat, şi respectabil! Oamenii lui îl aveau ca pe un munte. Un lucru nu era bun la el, ambiţia. Avea ambiţie prea mare. Judecă şi tu. Eram la Silistra. Într-o noapte, paznicul pădurii i-a omorît un cîine. La turmă un cîine bun înseamnă ceva. Foc a luat bătrînul, ştii ce-i aia baruti? Dar nu de pagubă, de ambiţie. A tocmit un avocat, nu s-a uitat la bani, şi, Dumnezeu ştie cum, a reuşit să cîştige procesul, pentru că, a spus avocatul, dacă a murit cîinele, turma putea să se piardă şi atunci cine era vinovatul? Pădurarul! Paznicul pădurii să plătească turma. Judecătorul a tradus: eşti dator lui Mergeani suma de 20 000 de lei.
Văicăreli şi jale mare. Pot s-o povestesc pe lung, dar n-are rost. Paznicul a scos din buzunar cinci foi de o mie şi a zis că asta e tot ce are şi, din ce n-are, nu dă. Bunicul l-a lăsat să se facă de rîs, apoi i-a luat banii din mînă, s-a întors către sala plină şi a zis: n-am nevoie de atîţia bani de la tine. Pe astea ia-le înapoi! Şi i-a numărat în palmă patru mii. Cu mia de aici, şi-a fluturat-o deasupra capului, haideţi cu toţii să bem şi să mîncăm. Iar tu, a răcnit la paznic, tu, cînd o să mai vezi căcatul de la oile mele, să-l pupi!
Aşa era bunicul, ambiţios – a conchis Dinu Mergeani, care împlinise 80 de ani, în 7 ianuarie 1986. Mi-a povestit istoria în vara aceluiaşi an, la Tulcea, afară în curte, în timp ce nevastă-sa, Sultana, curăţa vinetele pentru salată.
Tot Mergeani mi-a povestit-o, în fond este o simplă relatare: Am fost acum cîteva veri în Bulgaria. M-am plimbat peste tot. Frumos! Şi, aşa, de curiozitate, m-am dus într-un sat prin care treceam spre iernatic. Acolo îşi lăsau ai noştri lucrurile pe care nu le puteau căra peste tot: haine bune, cuverturi, chiar bani. Şi în sat, un om pe care îl cunoşteam, un bulgar, m-a întrebat: ce face, măi, Iancu, ce face cu lucrurile pe care mi le-a lăsat? De două ori pe an le scot la aer şi le pun tutun ca să nu intre moliţa, sînt haine bune, e păcat. Iancu îi încredinţase lucrurile în urmă cu patruzeci de ani, cine ştie cum nu le luase, şi omul acela nu voia să spună că s-a săturat, că-i prea bătrîn ca să se ocupe de ele, că n-are loc şi aşa mai departe, pur şi simplu era mîncat de curiozitate, ce planuri are Iancu cu lucrurile pe care i le-a lăsat?
Proverbul Ce-i în ladă şi pe noi exprima pentru mine măsura unui trai sumar. Se poate o formulă şi mai sumară: fără ladă. Deşi hărările – sacii noştri de lînă – erau tot un fel de lăzi. Puneai în ei ce aveai şi îi urcai pe măgari. Pe măsură ce obiectele s-au înmulţit, oamenii au învăţat să le semene prin satele pe unde treceau. Le lăsau la prieteni de încredere şi ei, de departe, rămîneau proprietari. Lăsau şi bani. Şi nu vă era frică? l-am întrebat pe Mergeani. Frică să le laşi la prieteni? Păi cum?! Era mai sigur decît la bancă. Banca dă faliment, omul are cuvînt.
La noi era rușine:
să nu pupi mîna popii,
să nu-ţi respecţi părinţii destul,
să-i spui soţului pe nume de faţă cu oameni străini,
să înşeli în afaceri,
să te vadă neamurile logodnicului înainte de căsătorie,
să pronunţi măscări,
să treci peste cuvîntul bătrînilor,
să îl încalci pe al tău,
era ruşine să te căsătoreşti cu cineva din alt neam
şi să primeşti de zestre o oglindă prea mare sau prea mică,
să-ţi baţi nevasta,
să neglijezi copiii,
să nu asculţi de cuvîntul bărbatului tău.
Era ruşine să te vadă cineva gol,
să cerşeşti, să minţi,
să nu munceşti destul,
să mănînci prea gustos,
să-ţi taie duşmanul mustaţa,
să-ţi captureze căpitanul,
să taie coada calului tău.
Era ruşine să minţi,
să te cerţi cu vecinii,
să preacurveşti,
să dai semne de necumpătare
cînd bei, cînd joci cărţi sau cînd te îmbraci…
Dar mai presus de toate era ruşine să nu ai ruşine.
Cînd tata făcea, pe vremea comuniştilor, tot felul de munci, mama îl întreba: nu ţi-e ruşine, Pavele? Mi-e ruşine să am răcitorul gol, era răspunsul. Alte vremuri.
ANACRONIC și-a propus să reînvie misiunea de edificare a cărții. Însă această misiune ar fi de la bun început sortită eșecului, dacă nu am avea în vedere și rolul sanitar pe care trebuie să îl joace o carte în zilele noastre. Așa că întregul nostru proiect editorial țintește simultan restabilirea coordonatelor unei tradiții și demitizarea idolilor modernității. Cărțile Anacronic sunt alese cu grijă și cu intenția de a forma o colecție, o veritabilă bibliotecă pierdută. Le găsiți pe Magazin Anacronic.
FOTO: Proiect Avdhela/Fratii Manakia
