În cimitirul de la Deleni azi era soare, cald și doar câțiva oameni răzleți greblând, văruind gărdulețele sau sădind flori colorate pe morminte. Nici nu știu cum a apărut lângă mormântul bunicului meu, nu am văzut-o mergând pe poteca destul de lungă care unește poarta cea mare de biserică. Ușor adusă de spate, uscățivă, cu niște haine ponosite, atârnând.

– Copiii mei sunt amândoi la Constanța, a spus direct, fără s-o întreb nimic. A rășchirat degetele de la mâna stângă, numărând: fata e la Constanța, a îndoit un deget, băiatul e la Constanța, a îndoit încă unul. S-au dus de muult acolo și pe mine m-au lăsat sin-gu-ră! A întins arătătorul ca să înțeleg ce înseamnă singură. Adică una, adică așa, ca degetul ăla subțire și nițeluș strîmb. Iar ochii i s-au umezit deodată. Ca să nu înceapă să plângă, am vrut să schimb vorba:
– Cum te cheamă?
Și-a dat seama după buze că i-am vorbit.
– Nu mai aud deloc, a zis. De văzut, mai văd oleacă, dar de auzit nu mai aud deloc, deloc.
Am sperat că totuși mai aude câte ceva, măcar puțin, așa că m-am aplecat spre ea și am strigat:
– Cum te cheamă?
A clătinat iar din cap:
– Nu mai aud deloc. Sunt născută în 1930…și am nouă ani. Da’ acuma ai treabă? Hai la mine în ogradă, să bei apă din fântână de la mine! Stau colea, peste drum! și a făcut un semn larg cu mâna spre una dintre casele de peste drum de cimitir. Am apă tare bună, bună tare!

Lângă noi mai apăruse o cunoștință de-a mea, venise să se spovedească. Nici ea nu știa cum o cheamă pe bătrână, dar știa că-i bătrână tare, da, se poate să aibă optzeci și nouă de ani, așa cum spune. Bătrâna s-a întors spre ea și a început din nou:
– Amândoi copiii mei sunt la Constanța. Fata e la Constanța, băiatul e la Constanța, pe mine m-au lăsat sin-gu-ră! Și iar degetul arătător, singuratic, în aer, în dreptul ochilor plutind în lacrimi. Dar știți ce? a adăugat cu un ton mai vioi. Eu am fântână în ogradă, fântâna mea. Puteți să veniți să beți apă de la mine, am apă bună, bună tare! Și să știți că nu e încuiată poarta, nici măcar noaptea nu o încui. Că poate trece cineva și poate că-i noapte și, cine știe, poate i-o fi sete. Să nu rabde până acasă. Că poate vine de la drum lung sau poate mai are mult până acasă. Eu las poarta descuiată, să intre să bea apă de la mine din fântână! Și am nouă ani, a repetat.

– Cred că are nouă ani de când e singură a spus cunoștința mea.

Am lăsat-o acolo, nu cred că avea o treabă anume, ci că doar voise să mai schimbe o vorbă cu niște oameni. La optzeci și nouă de ani nu cred că mai are vreo importanță dacă-i cunoști sau nu pe oamenii cu care vrei să intri și chiar intri în vorbă, trebuie să fie deja o vârstă la care ai sentimentul că-i cunoști pe toți oamenii de pe pământ. Nu-s așa de diferiți ca, după o lungă vreme printre ei, să mai ai vreo surpriză.

Nici nu-i nevoie să-i mai auzi ce spun, poate că-i chiar mai bine așa, le spui că nu mai auzi deloc și le spui tu ce ai de spus, dacă mai e ceva de spus atunci când se face atât de târziu.

Nu știu cum o cheamă, nu știu dacă am mai văzut-o vreodată, nu-mi amintesc și nu cred, nu știu dacă are câți ani a spus că are, dar nu cred nici că a fost o întâmplare s-o întâlnesc azi, în Vinerea Mare, la doi pași de zidul unei biserici în care au mers o viață bunicii mei dinspre mamă.

Nici nu e prea greu să fac un execițiu de imaginație, unul pe care duhul creștin chiar îl cere a fi făcut, și să mă gândesc că nu o femeie singură, pândită de uitare, împovărată de ani și îmbrăcată sărăcăcios, ci Altcineva spune lucrurile astea: că are nu doi, ci mulți copii, că sunt departe, că L-au lăsat singur, dar El locuiește aproape, la câțiva pași, nici măcar peste drum, și poți intra să bei apă dintr-o fântână în care izvorul e viu, nu seacă niciodată și dă o apă bună, bună tare.

Că poate venim de departe sau poate vom mai fi având drum greu în față și ni s-o fi făcut sete și că poarta nu e niciodată încuiată, nici măcar noaptea.

Mai ales noaptea, atunci când toată lumea încuie porțile și fântânile cu zeci de zăvoare.