Cătălina Alexa
Ultimele postari ale lui Cătălina Alexa (vezi toate)
- Stupul cu cărți - 14 septembrie 2020
- Milioane de pisici sau cum să te întorci în locul din care nu ai plecat niciodată - 31 mai 2019
- Poarta fără zăvor - 27 aprilie 2019
Am o prietenă mai în vârstă decât mine, pensionară din motive medicale, femeie serioasă, gospodină, la casa ei, pentru care meșteșugul făcutului bucatelor de mult nu mai are niciun secret. În urmă cu câțiva ani, deși nu avea nicio tragere de inimă, a trebuit să-și cumpere și să învețe să umble cu un telefon mic, cu taste, acel telefon prietenos cu atehnicii pe care cu toții ne-am făcut ucenicia în ale comunicării de vreme nouă. Deși era vechișor, ciobit și cu bateria gâfâind, telefonul ăla poate ar mai fi dus-o ceva vreme dacă nu i-ar fi fost sortit, într-o zi geroasă de Bobotează, să alunece într-unul dintre butoaiele cu agheasmă mare ale bisericii din cartier.
Bună creștină, prietena mea l-a scos din butoi, l-a șters, l-a lustruit, l-a desfăcut bucăți și l-a pus la uscat pe calorifer, dar toată strădania ei s-a dovedit a fi zadarnică. Contactul îmbelșugat cu apa sfințită îi fusese fatal uneltei, de unde s-ar poate înțelege că, de felul ei, nu-i tocmai lucru curat.
După o perioadă de abstienență, îndoieli și îndelungă cugetare, femeia și-a luat inima în dinți și și-a luat, cu abonament și rate, un telefon nou, de data asta cu touchscreen. A luptat cu monstrul până când, cât de cât, a ajuns să-l strunească. După o perioadă de bâlbe, nădușeli, bombăneli, eșecuri și frustrări, s-a așternut pacea. Știa să răspundă la telefon, să sune, să-și citească sau să-și scrie sms-urile, ba, a început să-și fotografieze sau chiar să-și filmeze nepoții sub soarele fierbinte al verii, dând din picioare într-o piscină de plastic.
De la o vreme, o altă ispită a început să-i dea târcoale. Nu a fost nevoie să zică de două ori, că unul dintre copii- și ei tot oameni serioși, la casa lor- i-a făcut și un cont de facebook. Și, ca vremurile să nu o lase de tot în urmă, a poftit și la un cont de WhatsApp.
Timpul a trecut, listele tovarășilor de aplicații s-au lungit, iar telefonul a început să se miște ca un melc. În plus, nu mai putea să deschidă pagina de facebook fără să vadă tot felul de postări care o enervau, de la oameni pe care nu-i cunoștea și pe care nici nu-și dorea să-i cunoască.
Într-una din zile am trecut pe la ea și, după ce am epuizat subiectele momentului, mi-a zis să mă uit și la telefonul ei, poate îmi dau seama de ce nu mai merge aproape deloc. Prea tare nu mă pricep nici eu, dar am constatat că nu mai avea aproape deloc spațiu de stocare.
– E încărcat cu tot felul de chestii, zic. Ai multe poze, filmulețe, astea mănâncă mult loc, mai trebuie șterse. Nu are calculator, deci nu avea sens să iau în discuție varianta descărcării lor.
S-a gândit un pic, apoi a zis:
– Șterge-le! Că și-așa-s făcute în grabă, multe nici nu-s clare, am mai fost prin locurile alea, șterge-le, ocupă loc degeaba! Am dat iama în folderele cu fotografii din vara trecută și am șters cam tot, dar spațiul tot mic era.
– Cred că trebuie să mai ștergi și din bălăriile astea de pe WhatsApp, i-am zis, deși nu eram sigură unde se stochează alea. Avea o sumedenie.
– Păi da, că-mi trimit unele și câte zece pe zi! Mâțe, frunze, trandafiri, citate… Mă mai uit eu, dar cât pot să mă uit? Că parcă la câte mâțe și la câte frunze poți să te uiți? Șterge-le!
Așadar, m-am apucat și am băgat în coș, la grămadă, mâțele, frunzele, trandafirii și citatele și am crezut că am terminat treaba.
– Auzi? zise din nou amfitrioana. Da’ ia șterge tu, mai bine, WhatsApp-ul ăsta de tot! Că până să-l am, nu mă intoxica nimeni cu prostii din astea. Și parcă mi-e rușine să le zic să nu-mi mai trimită, Șterge-l, că dacă-l ștergi, n-o să mai aibă unde să mi le trimită!
– Sigur? Chiar vrei să-ți șterg aplicația de tot?
– Șterge-o, dă-o-ncolo, că nu mi-e de niciun folos! Șterge-o!
M-am executat. Prietena mea avea un aer din ce în ce mai hotărât.
– Știi ce? aud din nou. Da’ ia intră tu și pe facebook și vezi că am și pe acolo niște nume și niște grupuri pe care nu le vreau. Nu știu de unde au apărut și îmi umplu pagina cu prostii care nu mă interesează, nu-i cunosc și nu-i vreau acolo!
Ca să câștig timp, m-am dus direct la lista de prieteni și am început să citesc numele rar, unul câte unul. Sentințele cădeau nemiloase:
– Habar n-am! Nu, nu știu cine e! Asta pune numai niște prostii! Asta-i una, prietenă cu vecina de la doi, nu știu cum a apărut acolo! Nu știu grupul ăsta, m-am trezit că a apărut așa, deodată! Aaa, asta-i una din Italia, n-am mai vorbit de ani de zile. Șterge-o, șterge-l, șterge-mă!
Deja operam automat. Din când în când, vocea devenea ezitantă:
– A, asta-i cumătra, las-o. Asta-i cuscră-mea. Asta-i maica de la Vrancea. Asta-i noră-mea. Ăsta-i băiatul de la parter, mă mai ajută cu telefonul, lasă-l!
La sfârșit, mă întreabă:
– Ia vezi, ai de unde să afli câți au mai rămas?
Cifra șaptesprezece mi s-a părut, brusc, de un comic nebun. Mă așteptam ca măcar acum, după măcel, s-o încerce vreo mustrare de conștiință.
– Praf i-ai făcut! O să se supere. Că unii se supără, să știi, când îi ștergi din listă. E ca și cum nu ai mai vrea să vorbești cu ei.
– Să se supere, parcă cine nu-i lasă? Ce, cu omul se vorbește pe facebook? Care are numărul, mă poate suna, sunt și care știu unde stau, au fost de atâtea ori la mine, n-au decât să vină să mă vadă, nu să-mi trimită toate fleacurile pe internetul ăsta! Că eu nici nu știu să fac nici de unele pe facebook, să dau like și să bat din palme, atâta știu! Am zis să-l fac, să văd poze cu nepoți, dar bag de seamă că nici nepoții nu se înghesuie, așa că mă lipsesc, să fie sănătoși și să ne vedem în carne și oase!
A tăcut câteva secunde, după care a adăugat fără nicio undă de ironie:
– Și-apoi… să știi că mie și șaptesprezece mi se par cam mulți! Dar mai lasă-i așa, cam deodată, că, dacă o fi, mai treci tu în altă zi și mai vedem atunci! Nu mă încercase niciun fior rece, dar a ținut să mai precizeze:
-Pe tine, stai fără grijă, că nu te șterg! Să nu crezi că nu citesc ce scrii, am citit tot până acum! Și m-am uitat și la poze!
La plecare mi-a îndesat în traistă două bucăți sănătoase de plăcintă cu bostan, dintr-aia cu coaja groasă, rumenă, caramelizată, cum nici în postările de pe facebook nu vezi. Am coborât scările de la etajul al patrulea, am trecut prin dreptul unor uși care adăposteau oameni șterși și oameni neșterși, și m-am bucurat că pe a doua zi fusesem invitată din nou la prietena mea cu nume de floare fără citat. De data asta, la o farfurie de sarmale.
Mai face din astea. Se întâmplă să mă iau cu treaba și să nu vorbim la telefon și câte o săptămână, dar și să mă sune în toiul zilei și să-mi spună, pe un ton imperativ, să trec pe la ea. Unde mă așteaptă de fiecare dată cu bucatele calde, că s-a lămurit ea cam câte parale fac la capitolul ăsta. Eu mănânc, ea vorbește, după ce termin de mâncat vorbesc și eu, iar la plecare îmi dă și acasă. Protestez la fel de ineficient de fiecare dată, de la ea din casă nu se iese cu mâna goală.
Așa că nu-mi bat capul cu listele ei din telefon. Câtă vreme tradiția asta a ospitalității fără pricină o să continue, chiar nu contează dacă voi rezista în următoarea listă remaniată sau va trebui să mă supun fără să crâcnesc ordinului care și acum îmi răsună în ureche: “Șterge-l! Șterge-o! Șterge-te!”
Anacronic.ro este doar un reper, o mică redută care încearcă să conserve firea lucrurilor din calea asaltului progresist. Prin natura ideilor pe care le profesează, anacronic.ro nu este „eligibil” pentru banii corporațiilor economice, politice sau geopolitice. Credem că există și altfel de filantropi și vă îndemnăm să aveți în vedere posibilitatea de a face o donație pentru sprijinirea proiectului.
Cumpără cărțile Anacronic:
