Casa țăranului român. Locuința omului (I)

Publicăm în trei părţi lucrarea lui Ioan Pop-Reteganul publicată în 1927 la Editura Asociaţiunii Sibiu. Un text despre viaţa, casa, valorile ţăranului român acum mai puţin de o sută de ani. O ocazie excelentă de a observa ce s-a întâmplat cu omul în cel mai dezastruos secol din istorie.


Vulpile au vizuini, pasările cerului au cuiburi, iar fiul omului nu are unde-’şi pleca capul.

Aceste vorbe le auzim noi adeseori în biserică, fără a ne cugeta destul asupra înţelesului lor. Drept şi mai drept că până mai ieri-alaltăieri nu prea puteam zice, că „fiul omului nu are unde-’şi pune capul“, de oarece fiecare om ştia barem atâta, cât ştie un dobitoc neînsufleţit, că adecă trebuie să aibă bordeiul lui mare-mic, după cum îi erau puterile. Este şi azi o zicală, care sună celorce se leagă de lume: „Mai întâi casă şi masă şi după aceea boreasă!“

Aşa şi era până mai ieri-alaltăieri. Feciorul, care voia sa se lege de lume, se gândia bine că oare unde-’şi va duce muierea? Din ce vor trăi? Ce va fi cu urmaşii lor? Şi aşa se cugetă şi azi cei înţelepţi. Dară — dauna — sunt mulţi neînţelepţi, cari nu iau în socotinţă unele ca acestea, ei dupăce le-au mijit musteţele, dupăce au scăpat de cătănie, hai! că numai cu muiere-i e dator Dumnezeu! Se leagă Tanda cu Manda şi înmulţesc sărăcia în lume. Baremi de-ar face ca pasările cerului! Că ele, dacă s’au însoţit două laolaltă, lucrul cel dintâi le este să-şi facă un cuib potriuit. Şi-l fac, e al lor, acolo se aşează de durmit, acolo se retrag de vremi grele, acolo-şi scot şi cresc puii. Singur cucul este care nu face ca alte pasări şi dela cuc au luat pildă unii oameni cu mintea uşoară. Dar aşa nu e bine. Ba, dacă vom lua bine seama la albine, acolo vedem un lucru foarte minunat. Ble, dacă s’au înmulţit de nu mai pot trăi laolaltă într’o coşniţă, lasă pe cele tinere în coşniţa cea veche, în casa părintească şi cele bătrâne şi păţite ies, roiesc, îşi caută altă casă. Dela aceste animale mici şi minunate ar pntea lua şi omul exemplu, că adecă: dacă şi-a crescut copiii, să le asigureze loc de scutire, să le facă câte o căscioară, cât de cât, barem în fundul grădinii, barem afară din sat pe o holdă, numai să ştie ei, că acea căscioară este a lor, numai a lor. Aşa şi fac cei cu bună socoteală. Dar nu toţi vreau să facă aşa, iar unii şi de-ar vrea nu pot face, că s’a urcat năcazul sus deasupra capului lor şi mod de a-l arunca jos nu află, că la mulţi le lipseşte socotinţa. Şi aşa e rău. Că ce poate fi mai neplăcut, decât ea părechea de nou căsătorită să se strâmtoreaseă într’o cămăruţă a oarecuiva, pentru care trebuie să plătească 9 bani ori zile de lucru, şi din eare-i poate scoate stăpânul când va uoi? Şi cu mare supărare trebuie să spunem, că azi aşa se întâmplă în foarte multe locuri. Se însoară loan, ia pe Anuţa, ca şi când s’ar însoţi două pasări, una dela răsărit şi alta dela sfinţit, şi — după nuntă — n’au unde-şi pleca capul. Şed un an-doi în cămara unuia, de unde-i scoate dintr’o pricină ori alta. De acolo-şi iau bulendrele în cap şi merg pe un an-doi în altă cămară; îi umplu copiii, îi umple sărăcia şi năcazu-i gata.

Dar aşa nu-i bine.

Ia să vedem cum ar fi bine?

Să fim bine înţeleşi, că noi scriem numai pentru popor, pentru ţărani, că „cei învăţaţi“ s’or şti ei chivernisi şi fără sfaturile noastre.

Dacă Dumnezeu ne-a dat copii, trebuie să-i creştem în frica lui Dumnezeu şi cu tragere de inimă cătră lucru. Crescuţi fiind aşa, până le vine uremea căsătoriei, le putem înciripa câte o căscioară, cât de cât. Şi iată cum: Punem cazul, că eu am numai o grădină, pe care mi-e casa şi două jugărele de loc la câmp; dar la atâta avere am 3 feciori şi două fete.

Puţină avere la aşa mulţi copiii! Dar „mare sat e lumea asta, bună gazdă-i Dumnezeu!“ Dau doi fecioraşi la măiestrii. Când sunt de 17 ani pot fi învăţaţi gata. Având ei măiestrie şi fiind cu frica lui Dumnezeu, de când îs de 17 ani, până ajung vârsta însuratului pot face fiecare câte 3—4 sute fir., bani uscaţi, ori barem atâtea coroane. Banii aceia-i învăţ să-i adune la o bancă până se apropie vremea însuratului. Atunci cu acei bani, chiar la sate, le cumpăr câte o fărâmă de grădină şi le fac câte o cocioabă de căsuţă, care, să poată zice că-i numai a lor. Având junele atâta, făcut din sudoarea lui, îşi capătă şi soţie mai curând şi mai din oameni, decât atunci, când nu are numai ce e pe el. Pe astă cale se fac căsătorii fericite şi viitorul familiei e asigurat. Că, având măiestrul căsuţa lui şi măiestria cea bună, nu numai că nu duce lipse, dar prinde la stare dacă lucră şi cruţă. Pe copilul ce l-am ţinut acasă, să ne fie sprijin bătrâneţelor, îl aşezăm în casa noastră; pe fete le mărităm şi le facem parte, din ce biată avem. Că nu-i mai nesocotit lucru, decât cum fac unii părinţi, care-şi zic: „Până trăiesc nu dau nimănui nimic,’ după moartea mea — barem să se spânzure, ori îşi deie-’n cap!“ De aci vin pricine, neînţelegeri, certe, bătăi, procese, sărăcie.

Dar, va întreba cineva, cum să faci zestre fetelor din aşa puţină avere şi să ţi mai rămână şi ţie? Cum? lată aşa:

Până-s copiii mici îi ţinem cu chiu, cu vai, cum putem. Atunci ni-e mai greu. Dar îndată ce s’au apucat cât de cât, ne sunt de ajutor, ne fac folos, ne ajută la lucrul câmpului, de nu mai trebuie să aducem tot lucrători pe plată. Atunci am scăpat deasupra năcazului. Am 3 feciori şi 2 fete, am dat pe 2 la măiestrii, îmi mai rămân acasă trei de lucru şi cu mine sunt patru; pe muierea nu o mai număr, că ea trebuie să stea pe-acasă, sa ne facă de mâncare şi să grijeaseă de câte ceva ce avem pe-acasă. Atunci, când toţi suntem de lucru, în fiecare an putem face câte o frumoasă sumă de bani uscaţi. .Şi iată cum:

Lucrăm tot patru inşi. La cele 3 jugărele ce le avem, n’avem ce mocoşi tot timpul, deci mergem şi lucrăm pe bani la ceice au loc mult şi lucrători în casă puţini. Banii căpătaţi nu-i dăm pe tutun şi vinars, nici pe podoabe, ci-i legăm cu şapte aţe. Când noi patru inşi am adunat o sumă de 6 fl., nu zicem că ăştia-s ai mei, ceia ai tăi, ci pe toţi bine cumpărăm o purcică, din care la anul ne vom mira înşine ce vom avea. Că de avem noroc, din o purcică la anul avem 50—60 fl. numai pe purcei şi ea rămâne mai departe pentru prăsire. Acei 50—60 fl. sunt capital ce-l creştem tot pentru una din fete, la care nu ne atingem. Apoi facem un asemenea capital pentru a .doua fată, tot din purcei. Şi aşa mergând an de an, prindem stare, de ne putem înzestra fetele cu bani gata ori eu vite în preţul părţii de moşie ce avem. Iar moşioara rămâne neştirbită pe seama celui mai tînăr copil şi a noastră, la bătrâneţe.

Dar punem cazul că eu sunt om sărac, n’am decât căsuţa, dar am 6 copii, şi n’am avut modru ori pricepere a-i da la măiestrii, eu atât mai puţin pe la şcoale. Nici în cazul acela nu-i iertat să-i las fără ceva căscioară, cât de cât. Şi se poate, numai cât trebuie bună purtare şi hărnicie. Trebuie să fiu pildă de hărnicie şi de cruţare fiilor noştri. De miei trebuie să-i deprind la aceste virtuţi. Şi, ca să-i pot deprinde, trebuie ca atât eu cât şi soţia mea să fiu astfel. În casa noastră înjurături şi vorbe de hulă să nu se audă; în casa noastră lucruri nefolositoare să nu se aducă; în casa noastră tutun şi uinars să nu intre; în casa noastră podoabele să nu aibă loc. Să trăim cu mâncări simple şi cu haine simple şi să bem apă rece. Dacă ar vedea copiii noştri la alţi copii podoabe şi ar râvni la ele, să nu zicem : „aceia pot avea, că-s avuţi“, ei să le explicăm, să-i facem să înţeleagă că : opinca noastră e tot atât de cinstită ca şi ciobota bogatului, ba încă-i mai bună, că-i mai ieftină, mai uşoară şi mai călduroasă; să-i facem să priceapă că schimburile noastre cele groase, făcute de mama, nu sunt eu nimic mai puţin frumoase şi folositoare decât ale bogaţilor, cele subţiri; să-i facem să înţe­leagă că noi de aceea nu fumăm tutun, fiindcă e stricăcios gurii, ochilor, grumazilor şi pieptului; să-i aducem să priceapă că noi de aceea nu bem vinars, fiindcă ne strică mintea şi sănătatea, ne sărăceşte şi ne umple de păcate.

Povățuiţi astfel prin vorbe bune şi prin pilde adevărate, să tragem nădejdea că şi ei vor fi aşa, că doară zice proverbul (zicala) : „Cum e tata, aşa-i fiiul; cum e mama, aşa-i fata“.

Apoi: dacă pe lângă aceste îi vom deprinde a se ruga lui Dumnezeu eu toată evlavia şi-i vom duce cu noi la biserică, se va încuiba în ei şi simţul cel moral, care face pe om desăvârşit.

Astfel crescându’i, să nu ne temem că vor duce lipse în lume. Ba, să fim convinşi, că şi de suntem noi săraci, ei pot să prindă la ceva stare mai bunişoară când vor fi mari. Că, chiar de nu am avut modrul ori priceperea să-i dăm la vreo măiestrie deosebită, îi dăm sluguţe la oamenii cei mai aleşi din sat, unde înuaţă lucrurile economice cum se cuvine, şi învaţă a umbla cu plugul şi cu carul, cu boii şi eu vacile şi cu oile, pe lângă ce mai capătă şi mâncare, haine şi simbrie. Apoi dacă la simbria aceea noi nu ne vom atinge, nici vom suferi ca copiii să o strice pe lucruri nefolositoare, dupăce ei au cele de lipsă la stăpâni, ci vom pune-o mândru frumos la vre-o casă de păstrare, atunci să fim încredinţaţi că din acea simbrie în 10—12 ani se adună o sumă din care să-i putem face casă cât de bună. Să ne înţelegem:

Când e copilul de 12 ani, de numai de umblat la vite îl poţi folosi, are simbrie în bani uscaţi 12—16 coroane pe an pe lângă hrană şi îmbrăcăminte, de aci încolo-i tot creşte simbria câte cu 4 coroane la an până e de 16 ani; iar de aci încolo-i suie simbria cât — când e de 25 ani are la 80—100 coroane. Să adunăm:

cu 12 ani are                                           12 coroane

13                                                               16

14                                                               20

15                                                               24

16                                                               28

17                                                               36

18                                                               48

19                                                               56

20                                                               68

21                                                               79

22                                                               86

23                                                               96

24                                                              104

Suma: 621 coroane

 

Aşadară, pe slujit poate aduna în 13 ani peste 600 cor., cari însă puşi la casa de păstrare cresc, cât cu capul banilor şi cu carnete cu tot vor fi cam 800 coroane.

Acum, când feciorul e de 24 ani şi are haine bune de pe slujit şi are bani gata 800 coroane, nu e de dispreţuit, că are cu ce-şi cumpăra o moină şi eu ce-şi face pe ea o căsuţă. Atunci se poate însura, că-i semn că nu va duce lipse nici ca însurat, dacă a ştiut a-şi păstra agonisita de pe slujit.

Aşadar’ : „Mai întâi casă şi masă şi după aceea boreasă!“

Oamenii îşi fac locuinţele mai cu plăcere în sat, între alţi oameni. Aşa e şi bine, dacă se poate. Dar oamenii se înmulţesc, grădinile se tot îngustă, cât în urmă trebuie să mai iese oamenii din sat. În capetele satelor lungesc uliţe nouă, din holdele de bucate fac grădini, pe ele pun case. Satele se măresc.

Că grădinile sunt mici; de le mai împart, devin atât de strâmte, de nu pot intra cu carele în ogradă, nu au unde pune o poeţieă pentru o vacă-două, nu au unde pune un cotecior pentru un purcel, nu au unde pune două-trei străturele de ceapă. Unde lucrul stă aşa, ar trebui să nu mai bucăţălească grădina cea veche, vatra părintească, ci la aceea să-i deie pace câtă e, să rămână bătrânilor până trăiesc, iar după moartea lor să fie a copilului ce-i va griji la neputinţă. Iar ceialalţi fraţi să se retragă de pe ea, să roiască ca albinele, să-şi facă casă acolo unde le este tabla de loc, că drum trebuie să fie pe lângă fiecare tablă de loc. Acolo în câmp fiind cu casa, țin mai cu înlesnire galiţe şi unele vituţe, dar cu deosebire se pot îndeletnici cu stupăritul, care este foarte bine răsplătit, dacă omul se ocupă de el eu pricepere. Ba, fiindcă pentru partea de grădină din sat, capătă mult mai mult loc la câmp, îşi poate face acolo un pomet, cât să-i aducă foloase băneşti foarte frumoase. Astfel, ieşind din dosetul satului, în câmp, ar fi ca într’un raiu în pometul lui, între albinele lui. Deci, nu ar trebui să ţină atât de morţiş la grădina din sat fraţii, ce sunt mulţi la părinţi, ci să iase din el la larg, la câmp. Că, făcând numai unul-doi începutul, s’or muta şi alţii. Şi rău nu va fi din mai multe pricini:

  1. N’ar fi aşa claie pe grămadă şi deci scutiţi de certe şi neînţelegeri.
  2. S ’or putea şi unii şi alţii întinde mai după plac, deci toată economia le-ar merge mai bine.
  3. Cei duşi în câmp îşi vor putea creşte copiii în moravuri mai bune, mai blânde, mai româneşti, decât când ar fi fost nevoiţi a sta îndesaţi printre câţi toţi în sat.
  4. In câmp fiind, nu li se dă prilej să se întâlnească aşa des eu crâşmarul, deci ar mai sta banul şi în şerparul lor, nu tot în buzunarul crâşmarului.
  5. Fiind cu casa acolo, în mijlocul tablei, ar putea-o gunoi mai bine şi mai uşor, ar putea-o lucra eu mai puţine cheltuieli şi i-ar aduce folos mai mare. Apoi, până la sfânta biserică şi de acolo ar putea veni când l-a trage inima. — Prin acestea nu voim a zice, că românii să părăsească satele şi să se aşeze pe câmp, feri Doamne! Dar zicem, că decât să fim în sat prea îndesaţi, decât să nu avem unde ne pune locuinţa în sat, mai bine să ne tragem la câmp, că acolo este loc destul. Ba chiar şi ceice nu au dela părinţi rămas ureun petec de loc, colo, în fundul hotarului capătă pe un preţ micuţ o dâlmă, ori un țânaţ, unde-şi pot face locuinţa şi unde pot începe traiul. Deci: Ori unde, numai să fii în căsuţa ta. Mai bine în casa ta pe un vârf de deal, decât într’o cămăruţă străină în mijlocul satului!

Cum să ne facem locuinţa?

La această întrebare par’că văd pe fiecare răspunzând: „Aş şti eu cum să mi-o fac, numai să am modru“. Da, e aşa şi nu-i aşa.

Că unul şi-ar face-o, să poată, ea a nănaşu-so, altul ca a primarului, altul ca cea parohială. Dar sunt prea puţini, cari se socot, chiar având ceua modru, că nu toate casele cele pompoase sunt şi în adeuăr sănătoase şi potrivite modului său de uiaţă. Şi de aci, din această nesocotinţă, urmează multe rele pentru oamenii noştri. Aşa, de ex., am pus seamă eă cine face o casă nouă nu ia mult în socotinţă cum îi stă grădina, ci o pune pe chibzuite, şi când e gata vede că-i cu dosul cătră soare, încât numai după ameazi are lumină destulă în ea; ori că atunci vede eă ar fi trebuit mai ridicată puţin, eă toată tina-i intră ’n tindă, iar în casă toate i se mucezese de jilăveală; ori că după casă a rămas prea mult loc şi pe dinaintea casei de abia poate intra eu carul încărcat. Trebuie pricepere şi la aşezarea unei case, dacă-i vorba să fie şi bună şi sănătoasă şi frumoasă. Deci când facem o casă nouă, să luăm în socotinţă următoarele:

  1. Să o punem cu faţa cătră răsărit ori cătră mează-zi. Să nu ne uităm că a vecinului nu e aşa, nu, vecinul a făcut-o cum a ştiut el, iar noi să o facem cum se aduce mai bine. Că nu-i cel lucru mare. Nu ne vine mai scumpă că o vom face eu faţa de cătră soare, decât atunci când o facem cu faţa în umbră. Iar folosul nimenea nu-l poate socoti. Casa făcută cu faţa spre soare e mai sbicită, mai călduroasă, mai luminoasă, se poate aierisi mai lesne, deci e mai sănătoasă. De ce dară să ne facem pe spesele noastre o casă nesănătoasă, când tot cu acei bani putem face una sănătoasă?
  2. Cât numai putem, să o facem bine ridicată. Prin aceasta ua fi cu atât mai scutită de umezeală. Că nimic nu-i mai nesănătos şi neplăcut ca o locuinţă jilavă. Acolo ni se mucezese toate cele: mobile, haine, vase, mâncări. Locuinţa jilavă este cuibul multor morburi, de cari nu este medic să ne scape: mătrici, oftică, scorbut, ş. a.
  3. Cât numai ne stă în putinţă locuinţa să o facem destul de mare, lungă, largă şi înaltă. Cu cât este mai spaţioasă (încăpătoare), eu atât aierul nu s’a strica aşa curând în ea. Unii, chiar având modru, nu-şi fac casele destul de încăpătoare, sub cuvânt că se încălzesc greu, că mănâncă multe lemne ş. a. Dar rău fac. Cu deosebire economii noştri au lipsă de locuinţe foarte încăpătoare, că ei au multe de toate de ţinut în casă, mai ales în timpul iernii.
  4. Să nu fie prea apropiată de casa vecinului ori de alte clădiri, ca la caz de un foc mare, să fie mai uşor de apărat, ori cel puţin de scos din ea câte ceva.
  5. Dacă numai se poate, între casă şi celelalte clădiri să facem fântâna. Prin aceea curtea dinaintea casei se ţine mai curată, vitele, când merg la apă, n’au să vină pe acolo. Şi, curată fiind curtea, nu ducem în casă pe picioare atâta tină şi deci casa o putem păstra mai curată şi prin aceea mai sănătoasă.

Dar vorba vorbe scoate: din ce material să ne clădim locuinţele ?

Aceasta atârnă de puterea omului. Dacă cineva e în stare mai bună, îşi va face locuinţa din material mai bun, mai scump; dacă nu prea este în stare bună, şi-o va face din ce-i vine mai ieftin. Afară de aceea : unele ţinuturi sunt avute de lemne; acolo vezi bine că de lemn vor face locuinţele, că le vin mult mai ieftine şi făcute bine, sunt cele mai sănătoase, că sunt mai sbicite decât cele făcute din alt material; alte ţinuturi sunt avute de piatră, dar sunt sărace în lemn. Acolo, vezi bine, ar fi daună să lăsăm piatra nefolosită şi să cumpărăm lemn scump cine ştie de pe unde. Sunt apoi ţinuturi sărace şi în lemn şi în piatră, cum sunt unele părţi ale Câmpiei. Acolo trebuie să facem piatră măiestrită, trebuie să facem cărămidă. Dar omul sărac cu ce să ardă cărămida? Deci fac bieţii oameni cărămida şi o pun de se useă la soare şi o folosesc la facerea păreţilor, aşa, nearsă, sub nume de vaioage. Unii nu fac nici atâta, ei construiesc păreţii din lutul cleios mestecat eu multă pleavă, pun nişte grinduţe, ceva cornişori şi lăturele şi o acoper cu paie ori cu trestie, de care este multă pe acele locuri. Adecă fac bieţii oameni cum pot, nu cum ar voi. Acum să ne punem întrebarea, din ce material să-şi facă casa, celce poate alege, celce are cu ce? De sigur că mai trainice, mai frumoase şi mai sigure în contra focului sunt cele de piatră, cărămidă, vaioage ori din pământ. Dar mai sănătoase sunt cele de lemn, cu deosebire de lemn de brad ori molid; după ele urmează cele de cărămidă, apoi cele de piatră, după aceea cele de vaioage şi mai puţin sănătoase sunt cele de pământ şi cele de grădele, cari sunt şi cele mai slabe totodată.

Bine ar fi deci dacă fiecare s’ar năzui să-şi facă locuinţa cât numai se poate de potrivită traiului său şi de sănătoasă. Gine are modru, şi-o va face mai mare, mai scumpă: cel mai sărac şi-o ua face mai după a lui putere, dar lipsită de lumina soarelui să nu o facă. Că soarele are atâta putere binefăcătoare asupra omului (ca şi asupra tuturor făptuirilor) cât popoarele 1-au numit sfânt.

Chiar şi poporul nostru ţine că soarele e sfânt, că altcum dimineaţa când se scoală nu s’ar înturna cu faţa spre răsărit şi nu ar rosti vorbele: „Sfânt răsărit de soare, ajută-mi“ Şi încă aceste vorbe le rosteşte făcându-şi cruce!

Drept aceea: De ne facem căsuţa ori chiar colibioara cât de mică, cât de sărăcăcioasă să ni-o facem, să ştim eă e a noastră, să nu umblăm ca bieţii ţigani eu cortul dintr’un loc într’altul. De ni-am face locaşul chiar pe o coastă stearpă, chiar în fundul hotarului, să ştim că-i al nostru. Şi: ori unde ni l-am face, pompos ori sărăcăcios, să nu-l lipsim de lumina binefăcătoare a soarelui.

Până la anul 1850, după desrobirea ţăranului, lumea pe la noi era mai năcăjită, mai asuprită; era bietul ţăran tot cu frica’n spate: azi ori mâine mă scoate „domnul“ (boierul) din casă şi din olate şi mă aruncă colo la cea margine de sat, să-mi fac o cocioabă, de voiu vrea, de unde nu — să merg cât voiu uedea cu doi ochi. Fiind dară tot cu frica în spate că l-a scoate din casă, nu se prea încumeta bietul creştin a-şi face cele locuinţe mari, largi, frumoase, ci-şi îmbondrojea cum putea, un biet bordeiaş lipit cu tină, acoperit cu paie, cu o ferestuică cât o cărămidă şi şi aceea astupată eu un petec de beşică de bou ori cu un alt petec puţin strâvăzător; jos era lipită cu tină, iar sus podul era făcut de grădele şi lipit şi el cu tină. În acea încăpere numită „casă“ se îndesa bietul creştin cu toţi ai lui. Acolo uedeai iarna de multe-ori pe : moşul, bunica, tata; mama, 5—8 copii, butea cu varza, un viţel legat de un pociump, două oi cu mieii, pisica eu puii ei! Iar, toate aceste încăpeau în bordeiaş numai aşa dacă toamna scoteau afară laviţele şi masa. Copiii dormeau pe după cuptor, cei bătrâni pe un păcel (priciu), cei tineri în pat, dobitoacele, cari pe unde puteau. Iar când se întâmpla de făcea pâine ori cu deosebire când pârluia haine, atunci era bordetaşul ca o baie cu vapor. Nici nu puteau trăi cei slabi de plămâni; dar apoi care trăia, să ştii că era din fierul omului. Altcum de abia aştepta să treacă Blagoveveştenia şi nu-ţi mai durmiau în casă, numai copiii cei mici cu babele. Alergau care’n cătrău, prin podurile grajdurilor, prin şuri, numai să scape de aierul casei. Nici nu era modru să se dorească în casă, îndată ce trecea dricul iernii.

Dar a trecut iobăgia. Bietul iobag a devenit şi el om. Era stăpân pe puţinul lui. Din casă ştia că n’are drept să-l scoată nime, până l-or scoate cei patru cu picioarele înainte.

Deci începu a se gândi bietul ţăran a-şi face şi el locuinţă mai omenească. Aşa încât cu încetul bordeiele cele rămase din timpul robiei fură trase jos şi în locul lor fură ridicate case mai potrivite, mai lărguţe, mai luminoase. Şi era bine aşa. Dar veni alt năcaz. Cum a prins unul doi dintr’un sat a-şi face case mai cum se cade, nu-i mai ţinea locul pe ceialalţi să facă asemenea, ba chiar mai cu pont, de s’ar putea; a început un fel de întrecere, cu rost şi fără rost. Ba, văzând oamenii că şcoala şi casa parohială, cele făcute din nou, sunt cu uşi mari şi colorate (văpsite), eu ferestre mari, asemenea colorate, cu padimente de scândură şi acoperite cu şindile ori chiar cu ţiglă; mai văzând că preotul şi notarul aduc dela oraş scaune şi laviţe, paturi şi mese văpsite, zic: văzându-le aceste oamenii, au prins a-şi face şi ei aşa. Şi nici aceasta nu ar fi fost lucru rău, dacă îl făceau numai cei ce-l putură face, dar prinseră a-l face şi ceice nu aveau cu ce, şi în pripa mare, numai să nu se lase mai pe jos. Astfel mi s’a dat să văd, că în ograda de unde azi ieşeau câte 2 boi buni şi câte două vaci, dar pe ea era o casă veche slabă, la anul am văzut o casă mare cât o curte boierească, dar numai ea singură; nici boi, nici vaci, numai cei patru păreţi. Acum roade omule din ei, înjugă-i şi mulge-i pe ei!

Aci e răul, că ne ridicăm mai sus decât ne ajung puterile, apoi ne înglodăm în datorii.

Cine are de gând să-şi facă o casă ori altă clădire scumpă, facă ca saşii. Adune ani de-arândul materialul, pe nesimţite. Dupăce ’l-a avea tot adunat gata până la un cuiu, vază şi-şi agonisească bani pentru măiestrii, iar pe încetul, ca să nu se ciugulească de toate vitele deodată, cu atât mai puţin să se bage dator. „Mai bine sătul şi fără datorii în colibă, decât flămând şi plin de datorii în palută!“ Că, de suntem flămânzi şi înglodaţi în datorii, cu jale şi cu ruşine ieşim din palută, dacă însă nu suntem nici datori, nici flămânzi, atunci eu tignă şedem şi într’un bordeiu, numai să fie al nostru.

Deci, spre încheiere, voiu spune numai atâta:

Fie omul cât de sărac, să se năzuiască a-şi face locuinţa lui, căsuţa lui, căscioara lui, şi de ar fi cât de mică, numai să ştie eă-i a lui. Apoi: fie cineva în stare cât de bună, nu cheltuiască nebuneşte cu facerea casei, cât să rămână în urmă numai cu ea. Că mi s’a dat să văd şi cazuri de acelea, unde câte unul şi-a făcut casă şi cu ea şi-a mâncat toate vituţele şi a luat şi bani împrumut, iar dupăce a fost casa gata, a fost nevoit a o vinde, numai să se plătească de datorii. Şi pe această cale au devenit săraci pe veci. Deci, ca şi la alte lucruri, aşa şi aci trebuie să ţinem cumpănă: nici prea jos, dar nici prea sus, că tot celce se ridică — smerise-va!


Anacronic.ro este doar un reper, o mică redută care încearcă să conserve firea lucrurilor din calea asaltului progresist. Prin natura ideilor pe care le profesează, anacronic.ro nu este „eligibil” pentru banii corporațiilor economice, politice sau geopolitice. Credem că există și altfel de filantropi și vă îndemnăm să aveți în vedere posibilitatea de a face o donație pentru sprijinirea proiectului.

Cumpără cărțile Anacronic:

Procesul lui Darwin
Distracția care ne omoară. Discursul public în epoca televizorului
Cum suntem imbecilizați. Curriculumul ascuns al învățământului obligatoriu
Educația creștin-ortodoxă a copiilor în zilele noastre
Statul profund în America. Wall Street, cartelul petrolier și atacul asupra democrației
Siluirea maeștrilor. Cum este sabotată arta de corectitudinea politică
Wall Street și Revoluția Bolșevică
Liberalismul care îmi place
Chiuind în fântână
Arme de instrucție în masă. Călătoria unui profesor prin lumea întunecată a școlarizării obligatorii

FOTO: Albert Dobrin/Flickr

Articole similare

Top