Ultimul secret al Pearl Harbor

Anacronic

Anacronic

Redacţia
Anacronic

Ultimele postari ale lui Anacronic (vezi toate)

Vă prezentăm una dintre cele mai complete și serioase analize despre cauzele și contextul dezastrului de la Pearl Harbour, publicată în 1945, în continuare esențială în înțelegerea evenimentului. Ce s-a întâmplat nou din 1945 încoace este lupta familiei pentru reabilitarea amiralului Kimmel. Reabilitare obținută în Congres în 2001 după zeci de ani de luptă. Dar reabilitarea nu este completă fără semnătura președintelui care se lasă așteptată indiferent cine vine la Casa Albă.


Miercuri, 29 august 1945, președintele Truman a făcut publice rapoartele comisiilor navale și a armatei, rapoarte solicitate de Congres pentru a investiga cine poartă răspunderea pentru marele dezastru din 7 decembrie 1941 de la Pearl Harbor. Aceste comisii își finalizaseră rapoartele cu 9 luni în urmă. Președintele Roosevelt le-a secretizat sub pretextul că publicarea lor ar dezvălui secrete militare importante. Iar președintele Truman nu a dezvăluit nici pe departe întreaga poveste. Anumite detalii rămân în continuare ascunse, iar președintele afirmă că nu vor fi niciodată făcute publice. Iar acesta este purul adevăr. Nu vor fi dezvăluite de acest guvern până când Congresul nu-l va forța să publice toate informațiile pe care le ține departe de ochii populației și pe care speră să le ascundă de istorie.

Raportul Roberts – care a fost și el măsluit înainte de publicare – i-a făcut vinovați de înfrângere pe amiralul [Husband] Kimmel și pe generalul [Walter] Short. Acum, cele două rapoarte, al Armatei și al Forțelor Navale, au găsit și alți vinovați: generalul Marshall, amiralul Stark și fostul secretar de stat Hull. Marshall și Stark erau șefii Armatei și Forțelor Navale în decembrie 1941. Toți șefii mari și diverși șefuleți mai mici au fost învinovățiți. Însă cel mai mare șef dintre toți a fost omis – Comandantul Suprem. Rapoartele expun constatări și comentarii în 150 000 de cuvinte, însă numele lui Franklin D. Roosevelt se remarcă izbitor prin absență. Șefii Armatei și Forțelor Navale, fostul secretar de stat și Congresul au fost învinovățiți, iar președintele i-a adăugat pe lista vinovaților și pe cei 130 de milioane de cetățeni ai Statelor Unite. Singurul nevinovat este sforarul șef, Franklin D. Roosevelt. Totuși, în ciuda tuturor omisiunilor, povestea Pearl Harbor este cunoscută. Și mi-am propus s-o relatez aici. Pe scurt, tragedia de la Pearl Harbor a fost fructul amar al unui trio de gafe incredibile. În primul rând și cel mai important, maniera în care a fost gestionată criza. În al doilea rând, blocarea flotei în Pearl Harbor. Iar în al treilea rând, privarea de capacități de apărare. Roosevelt a fost cel care a gestionat personal întreaga criză. Roosevelt a fost cel care a blocat flota în Pearl Harbor. Și tot Roosevelt, cel care a privat-o de capacitatea de a se apăra. Să analizăm, deci, mai întâi criza și cum a evoluat ea în Washington. S-o privim în lumina faptelor pe care acest guvern le-a ascuns și pe care le voi dezvălui acum pentru prima oară.

Va trebui să analizăm două câmpuri de luptă. Unul este Oceanul Pacific, unde Kimmel și Short s-au plâns săptămâni la rând din cauza condițiilor deplorabile, implorând arme, luptând cu ce aveau împotriva raidurilor, complet rupți de ceea ce se întâmpla în vastul și misteriosul Pacific în care se aflau. Vom reveni mai târziu la acest camp de luptă.

 

MILITARIȘTII JAPONEZI DECID SĂ INTRE ÎN RĂZBOI CU STATELE UNITE

Manevrele lui Roosevelt pentru a provoca criza

A existat un al doilea câmp de luptă: locuința personală a secretarului de stat Hull, unde ambasadorul japonez Nomura a telefonat intens între aprilie și decembrie 1941. Politica Japoniei de cucerire feroce o adusese într-un punct critic. Statele Unite, Marea Britanie și Indiile de Est Olandeze întrerupseseră total comerțul cu ea. Fără fier, petrol, bumbac și alte materiale critice ce proveneau din aceste surse, Japonia nu putea continua războiul cu China. Situația devenise disperată. O facțiune – militarișii – era pentru cucerirea Indiilor de Est Olandeze, ceea ce ar fi rezolvat problema aprovizionării.

Însă asta ar fi însemnat război cu Anglia și – aproape sigur – cu Statele Unite. Consilierul ambasadei americane din Tokio informase Ministerul japonez de Externe cu privire la această posibilitate. Totuși, extremiștii erau dispuși să încerce. Cealaltă facțiune – moderații, conduși de prim-ministrul Konoye – milita pentru relații cordiale cu Statele Unite și ieșirea din afacerea China în cele mai bune condiții. Amiralul Nomura a fost trimis ca ambasador în Statele Unite pentru a vedea ce se poate face. Din aprilie, a fost permanent în discuții cu Cordell Hull, de câteva ori chiar cu președintele. Nu se ajungea la niciun acord. Apoi, pe 16 noiembrie, a sosit și ambasadorul Kurusu, pentru a ajuta la depășirea crizei.

Nu avem loc aici să urmărim toate aceste discuții. Dacă veți citi rapoartele oficiale, veți vedea că, pe măsură ce situația din Japonia devenea din ce în ce mai disperată, guvernul de atunci era dispus să facă din ce în ce mai multe concesii. Însă partida războinică făcea din ce în ce mai multe presiuni acasă pentru a începe războiul. Era o întrecere între moderați, care încercau să obțină un acord cu Washington, și agitatorii de război, care încercau să producă o criză în Japonia. Veți vedea, de asemenea, că președintele Roosevelt nu era dispus la niciun acord pe care japonezii ar fi putut să-l accepte. Discuțiile n-au dus nicăieri.

Apoi, pe 14 octombrie, moderații au pierdut în Japonia. Războinicii au câștigat. Guvernul Konoye a picat, iar generalul Tojo a devenit prim-ministru. Președintele știa că asta se va întâmpla și știa că rezultatul nu putea fi decât unul singur: atacul japonez asupra Indiilor Olandeze. Însă mai exista și posibilitatea – chiar probabilitatea – ca Japonia să încerce să se ocupe mai întâi de Anglia – să încerce să supună Singapore și poate să ne atace în Filipine. Știa, pe măsură ce respingea categoric grăbirea negocierilor, că produce o situație care nu se putea termina decât cu un atac al Japoniei. De ce și-a dorit ca Japonia să atace?

Prin manevre abile și promisiuni imposibile, a adus țara în pragul războiului. De la o neutralitate binevoitoare și comerț cu Aliații, a trecut la “ajutor, dar nu război”, apoi la “ajutor cu riscul războiului”. În octombrie, grupul “ajutor, dar nu război” publica pagini întregi de reclame în care solicita începerea imediată a războiului. Senatorul [Claude] Pepper, purtător de cuvânt al Casei Albe, spunea că președintele a trasat o linie, iar când Japonia va călca pe ea, va începe să tragă. Președintele era gata pentru actul final – războiul deschis. Două influențe l-au ținut în frâu. Generalii și amiralii săi i-au spus că nu suntem pregătiți. Și mai importantă a fost promisiunea pe care o făcuse poporului american – declamată solemn și repetată – de a nu-i trimite fiii la război fără ca America să fi fost mai întâi atacată. Nu l-a deranjat să-și încalce promisiunea. S-a temut doar de urmările politice ale acestei încălcări. [Joseph] Alsop și [Robert] Kintner, jurnaliștii de casă ai președintelui, scriseseră cu puțin timp în urmă că “(Roosevelt) simte că nu poate încălca (promisiunile) în mod deschis. Dar le poate ocoli abil.” Au explicat că asta înseamnă ca nemții să atace primii. Apoi el putea răspunde. Acum îi era clar că nemții nu vor ataca primii. Însă japonezii erau pe punctul de a o face. Dacă puteau fi provocați să atace, problema lui era rezolvată. Putea intra în război liniștit – nu doar împotriva Japoniei, ci “până la capăt”, cum a și anunțat triumfător în discursul către Congres, după atac.

În Japonia, provocatorii războiului se grăbeau teribil. În Statele Unite, Roosevelt devenise atât de nerăbdător, încât, cu ceva timp înainte de 14 noiembrie, contempla ideea invadării Chinei, ceea ce ar fi dus la război cu Japonia. A propus acest lucru șefilor Armatei și Forțelor Navale, însă aceștia l-au descurajat, spunându-i că nu suntem pregătiți. Așa că a mai așteptat puțin – cocoloșindu-i pe japonezi, dar dându-le clar de înțeles că nu vor ajunge la niciun acord în lipsa unei capitulări totale, lucru pe care niciun guvern japonez n-ar fi îndrăznit să-l accepte. Rezultatele n-au întârziat să apară. După cum avertizase [ambasadorul Statelor Unite în Japonia, Joseph C.] Grew, deznodământul era aproape. S-a întâmplat ceva care a plasat irevocabil puterea în mâinile lui Roosevelt. Acesta este evenimentul sau seria de evenimente care a rămas ascunsă, în grija cercului de apropiați ai Casei Albe. Când veți citi despre ele, veți ști de ce Casa Albă a ascuns adevărul de ochii lumii.

 

 

 

SPARGEREA CODULUI JAPONEZ LE PECETLUIEȘTE SOARTA

Un dar de la zei

Ora fatidică sosise la Tokyo. Însă bieții miniștri păreau îngroziți de nebunia pe care urmau s-o comită, împinși de violenții formatori de opinie ai Japoniei. Înaltul Comandament a început să așeze mașina de război pe poziții. Planurile erau făcute. Trebuiau să cucerească insulele olandeze. Asta însemna că trebuiau să paralizeze Marea Britanie. Iar asta, în schimb, însemna că trebuiau, pe cât posibil, să lovească fulgerător Statele Unite înainte ca acestea să apuce să încline balanța războiului. Lovitura era evidentă. Forța navală a acestei țări – toate navele de luptă care constituiau nucleul forței sale în Pacific – era blocată în Pearl Harbor. Cu siguranță, un nebun a făcut asta, trebuie să fi gândit ei. Însă, iată, navele erau acolo, ca rațele în heleșteu, așteptând vânătorul. Totul depindea de Statele Unite; trebuiau să-și lase bogata pradă acolo, în așteptarea vânătorilor japonezi. Era o mișcare extraordinar de riscantă. Însă și foarte sigură, după cum vom vedea, pentru că în Casa Albă locuia un președinte mulțumit că le știa pe toate. Avea și el un plan. Și s-a asigurat, după cum vom vedea, că navele de război și cele auxiliare vor rămâne imobilizate în galeria de tragere. Însă, în timp ce pregăteau această manevră și temându-se de pericolul deșteptării Americii, acest colos condus în continuare în mod ciudat și stupid, japonezii l-au trimis pe abilul Kurusu la Washington pentru a-l asista pe Nomura într-un ultim efort de a ajunge la o înțelegere. Kurusu a ajuns la Washington pe 16 noiembrie. Însă zarurile fuseseră deja aruncate.

Zeii i-au făcut lui Roosevelt un dar. Guvernul britanic reușise să decripteze un cod japonez. Mesajele interceptate, între Tokyo și diverși reprezentanți în străinătate, au fost direcționate către Departamentul de Stat. Roosevelt putea ști acum ce vorbesc japonezii între ei. Pe 4 noiembrie, Roosevelt știa că guvernul japonez nu va ceda mai mult, fiind în posesia unei telegrame interceptate din Tokyo care spunea: “Situația internațională face imposibil orice compromis suplimentar în această chestiune.” Pe 5 noiembrie, o altă telegramă din Tokyo către Washington spunea: “Semnarea oricărui acord între Statele Unite și Japonia trebuie finalizată până pe 25 noiembrie.” Iar ambasadorii erau presați de guvern să “salveze de la haos relațiile japonezo-americane”. Pe 6 noiembrie, o altă telegramă interceptată îl anunța pe Nomura de sosirea lui Kurusu, iar asta reprezenta “ultima șansă a negocierilor”. Prin urmare, pe 6 noiembrie, Roosevelt știa că japonezii își joacă ultima carte, că nu vor mai face concesii; știa, de asemenea, însăși data stabilită pentru acțiune: 25 noiembrie.

Kurusu a părut să realizeze rapid că nu făcea altceva decât să se izbească de un zid. Tulburat de deadline-ul presant, trebuie să fi solicitat de la Tokyo mai mult timp. Nomura a apelat și el la guvernul japonez. Într-o telegramă interceptată, afirma că se “îndoia de înțelepciunea unei acțiuni violente”. Apoi, pe 22 noiembrie, a sosit o telegramă interceptată de britanici în care se spunea că data limită a fost mutată pe 29 noiembrie. Însă era și un avertisment acolo: “De data asta, vorbim foarte serios. Sub nicio formă nu se mai poate muta deadline-ul. După data limită, lucrurile vor începe automat să se întâmple.” Ce anume urma să se întâmple? Toate aceste informații se aflau în mâinile lui Hull și Roosevelt. Nimic din ce urma nu-i putea surprinde – sigur, cu excepția locului primului atac.

 

Roosevelt pune presiune

După ce fusese descurajat să invadeze China și văzând starea de fapt din Japonia, președintele a decis să grăbească lucrurile. Nu știa unde vor lansa japonezii atacul. Putea fi în Singapore sau în vreo insulă olandeză sau britanică. În acest caz, se obligase – deși nu știa nimeni – să li se alăture englezilor în războiul cu Japonia. Însă nu era un aranjament ideal. Oponenții lui ar fi putut să insiste în continuare că Statele Unite nu au fost atacate. Se temea de implicațiile politice. Tocmai câștigase bătălia legată de abandonarea Legii Neutralității. Însă fusese o luptă crâncenă, câștigată cu o majoritate șubredă. Dușmanii declarației de război erau puternici. Era nevoie de un atac frontal asupra teritoriului american. Prin urmare, Roosevelt a decis să le dea japonezilor un ultimatum care asigura că America nu va fi nicicum ferită de atacul iminent. Avusese discuții pe această temă de la mijlocul lui noiembrie.

Apoi, pe 26 noiembrie, secretarul Hull a emis ultimatumul către japonezi. Acesta neagă acum că ar fi fost un ultimatum. Însă nu poate scăpa de această acuzație. La fel cum președintele nu poate nega că, la momentul propunerii, generalul Marshall și amiralul Stark au spus: “Pentru Dumnezeu, nu-l trimite. Nu suntem pregătiți.” Iată ce s-a întâmplat. Pe 25 noiembrie, Knox, Stimson, Hull, Marshall și Stark s-au întâlnit și au mers împreună în biroul președintelui. Hull a prezentat un plan de 3 luni de armistițiu cu Japonia. Stimson a spus că i se pare atât de drastic, încât japonezii l-ar respinge. Însă se pare că grupul l-a aprobat. Hull a spus că nu știe dacă să-l propună “sau să-l facă bucăți”. În ziua următoare, Hull le-a înmânat japonezilor un plan cu totul diferit – planul cu 10 puncte. Acesta solicita japonezilor: (1) ieșirea din China; (2) ieșirea din Indochina; și (3) abandonarea tratatului cu Axa. Pe bună dreptate, japonezii l-au luat drept ultimatum. La momentul respectiv, Hull însuși îl considera un ultimatum. În acea zi, 26 noiembrie, Stimson i-a telefonat lui Hull. Stimson scria în jurnalul propriu: “[Hull] mi-a spus că a făcut țăndări toată treaba. În cuvintele lui: <M-am spălat pe mâini, acum e treaba ta, a lui Knox, a Armatei și a Forțelor Navale.>” A doua zi, i-a spus ambasadorului britanic același lucru. Generalul Marshall și amiralul Stark au pregătit un memorandum comun catre președinte, avertizându-l să nu trimită un ultimatum, pentru că nu suntem pregătiți. Se încearcă acum demontarea acestui fapt pe motiv că memorandumul ar fi ajuns la președinte pe 28 noiembrie, după ce acesta îi confirmase ambasadorului japonez ultimatumul. Susținătorii administrației vor să credem că președintele, care ar fi trebui să știe atât de multe, nu a știut acest lucru, că Marshall și Stark știau, dar nu i-au spus niciodată. Bineînțeles că l-au avertizat atunci când vorbea de invazia Chinei, în jurul lui 14 noiembrie. Se întâlneau constant. Lipsa pregătirii era la ordinea zilei. Ar trebui să credem că numai Comandantul Suprem n-a știut? Când Hull le-a înmânat japonezilor acel ultimatim, el și Roosevelt știau că deznodământul e aproape. Au stat și-au așteptat să se “întâmple lucrurile”.

 

Ceața de la Pearl Harbor

Cum rămâne cu cei doi comandanți ai noștri de la Pearl Harbor, prost pregătiți și în întuneric total? E important să ne amintim că Pearl Harbor se afla la 3 500 de mile depărtare de punctele din care japonezii pregăteau lovitura. Informarea guvernului în legătură cu aceste pregătiri nu depindea de Short sau Kimmel. Alte agenții răspundeau de asta. Aceste agenții raportau către Washington. Kimmel și Short depindeau în totalitate de Washington în ceea ce privește informațiile legate de negocierile internaționale și de pregătirea fizică a japonezilor pentru atac.

Ei nu primeau informări. Iată un exemplu. Încă din 26 iulie, Kimmel îi scria lui Stark, cerând să fie informat despre planurile guvernului în cazul în care japonezii atacă Provinciile Maritime și Anglia declară război. Pe 31 iulie, Stark îi scria unui alt ofițer naval, făcând o mărturisire incredibilă. El – Șeful Operațiunilor Navale, însărcinat cu planurile în eventualitatea războiului – scria că nu putea obține un răspuns la întrebarea lui Kimmel, că, atunci când îl întreabă pe Roosevelt, nu obține altceva decât un “zâmbet sau un <Betty, te rog, nu mă întreba asta>”. Kimmel n-a reușit să obțină un răspuns nici în octombrie. Niciun răspuns până pe 14 noiembrie, când fitilul fusese deja aprins. Apoi amiralul Stark i-a scris: “Rămâne de văzut ce vom face în Orientul Îndepărtat.” Nu a fost informat niciodată în legătură cu ceea ce vor face Statele Unite în cazul unui război între Japonia și Marea Britanie în Pacific. Pe 25 noiembrie, când Stark știa că urmează să fie trimis un ultimatum, că războiul se afla la câteva zile distanță, l-a anunțat pe Kimmel că posibilitatea de care acesta se temea era pe cale să se întâmple, că japonezii erau pe punctul de-a avansa cel mai probabil în Indochina, Thailanda și Drumul Birmaniei. Însă, în legătură cu ce vom face, emite o frază aproape ireală, nemaiîntâlnită în analele strategiei de top: “Să mă ia naiba dacă știu ce vor face Statele Unite – orice sau nimic.

Președintele a știut de îndată care a fost reacția japonezilor la acest ultimatum. Pe 28 noiembrie, un mesaj codat, interceptat de britanici, spunea că “negocierile sunt compromise”, că propunerile Statelor Unite sunt umilitoare, dar Nomura și Kurusu nu trebuie să dea impresia că negocierile au căzut. Pe 30 noiembrie, un mesaj din Tokyo către ambasadorul Japoniei la Berlin îl instruiește pe acesta să notifice guvernul german că relațiile americano-japoneze sunt compromise și că războiul cu puterile anglo-saxone poate începe mai devreme decât și-ar imagina cineva. Iar în ziua următoare a sosit un raport al serviciilor secrete britanice, conform căruia navele japoneze de transport părăsiseră apele teritoriale.

Ce anume li s-a comunicat lui Kimmel și Short din toate acestea? Nimic. Marshall nu se afla în Washington, plecase pe 27 pentru a superviza manevre militare în Carolina de Nord. Stimson, în calitate de Șef al Statului Major, i-a trimis lui Short un mesaj scurt. El l-a numit o avertizare de război. A spus că negocierile cu Japonia se terminaseră – adoptând astfel interpretarea comunicării lui Hull ca fiind un ultimatum ce urmează a fi respins. Însă nu i-a spus că îi dădusem Japonei un ultimatum. A spus doar că se așteaptă o mișcare violentă în câteva zile. A avertizat că “Statele Unite doresc ca Japonia să comită primul act deschis”. A spus: “În lipsa acțiunii ostile, sunteți sfătuiți să luați măsuri de recunoaștere și orice alte măsuri veți considera necesar, însă într-o manieră care să nu alarmeze populația civilă sau să dezvăluie intenția. Raportați măsurile luate.” Întregul mesaj era misterios și inadecvat. Însă asta din cauza lui Stimson, nu a lui Marshall. A doua zi, Short, căruia i se spusese să raporteze ce face, a trimis un mesaj lung în care descria în detaliu măsurile luate. Planul de apărare a Hawaii, întocmit de Armată și Forțele Navale, prevedea trei tipuri diferite de acțiune, numite Alerte. Alerta nr. 1 trata pregătirea împotriva sabotajului intern. Alerta nr. 2, mobilizarea în fața atacului extern. Alerta nr. 3, semnalizarea pozițiilor de luptă, odată ce începea atacul. Short a pus în practică Alerta nr. 1, împotriva sabotajului și a dezordinii interne. Fusese avertizat în mai multe rânduri în legătură cu aceasta. Fusese avertizat că toate mișcările japonezilor indicau un atac la mii de mile depărtare de Pearl Harbor. Pe parcursul umătoarelor 10 zile, deși a raportat cursul acțiunilor lui, nu a primit de la Washington niciun ordin conform căruia ar trebui să urmeze un altul.

De ce alerta împotriva sabotajului în locul celei împotriva atacului extern, aerian sau submarin? Cititorii trebuie să rețină acest lucru. În Hawaii trăiau 160 000 de japonezi. Locul colcăia de spioni japonezi. În vreme ce Statul Major era convins că atacul va veni de la cel puțin 3 000 de mile depărtare de Hawaii, era, în același timp, profund îngrijorat de posibilitatea unei mișcări interne a unor patrioți sinucigași japonezi, care ar fi putut să distrugă avioane și instalații esențiale, schilodind baza. Protecția împotriva sabotajului prevedea un aranjament foarte diferit de cel împotriva atacului extern. Short și toți ofițerii lui erau convinși că asta era ceea ce indica Înaltul Comandament și a considerat că ei știu mai multe decât el despre întreaga situație din Pacific. Kimmel a fost și el avertizat să nu facă ceva care ar fi alarmat populația civilă. Orice ar fi făcut, trebuia făcut în secret. Ambii au fost avertizați să nu-și informeze nici măcar propriii ofițeri, în afara chestiunilor esențiale. Și li s-a spus că “ostilitățile vor începe curând” – dar în Istmul Kra, Guam, Singapore, Malacca.

Ce făcea Kimmel? Se uită adesea că flota lui Kimmel nu era acolo, să apere Pearl Harbor. Portul exista doar ca bază de alimentare pentru ea. Flota avea o misiune în caz de război. Protecția bazei ar fi căzut în sarcina armatei și a instalațiilor navale. Nu știm ce misiune avea Kimmel. Însă este sigur că, dacă japonezii ar fi ignorat Pearl Harbor și ar fi lovit numai în Filipine sau Singapore, Kimmel și flota lui ar fi ieșit pe mare imediat. Kimmel se pregătea pentru misiunea de război cu care fusese însărcinat, nu doar pentru apărarea Pearl Harbor. Trebuie să reținem, de asemenea, că după 27 noiembrie, generalul Short nu a mai primit niciun mesaj de informare despre situația internațională. Greu de crezut, dar adevărat. Și trebuie să ne întrebăm: de ce lui Short i s-a spus să declanșeze alerta împotriva sabotajului, în timp ce în Filipine, lui MacArthur i s-a spus să declanșeze alerta totală împotriva atacului imediat?

Roosevelt, Comandantul Suprem, care era acum sigur de atacul care l-ar fi implicat fără riscuri în război, a plecat în Warm Springs pentru a se bucura de Ziua Recunoștinței.

 

Noaptea de dinainte de Pearl Harbor

Ne aflăm acum în Washington, în noaptea de dinainte de Pearl Harbor. Președintele revenise din Warm Springs din cauza crizei. Trimișii japonezi avuseseră, pe parcursul săptămânii, câteva întâlniri inutile cu Departamentul de Stat. Însă răspunsul oficial la ultimatum al guvernului japonez nu sosise. Totuși, Roosevelt știa care va fi. Scena era pregătită pentru atacul asupra englezilor sau, și mai bine, asupra teritoriilor britanice și americane din Pacific. Totul era frumos aranjat.

Președintele este intens promovat ca mediator al păcii. În acea noapte, la ora 9, îi trimite un mesaj dramatic lui Hirohito, făcând apel la pace. Știe că acest gest este la fel de inutil precum gâlceava din interiorul Casei Albe. Flota japoneză e în larg. Trupele japoneze se îndreaptă spre sud. Mesajele interceptate, despre care publicul nu știe nimic, relataseră întreaga poveste.

Acum, norocul îi surâde din nou președintelui Roosevelt. Serviciul american de informații al Armatei descifrează codul japonez și află ce vorbesc japonezii între ei. În pragul bătăliei, întră în posesia unui document de o importanță extraordinară. Amintiți-vă că, în ziua următoare, duminică, japonezii au cerut o întâlnire cu Hull la 1:00 PM. Au ajuns puțin mai târziu – când bombele cădeau deja în Hawaii – cu un comunicat de întrerupere a relațiilor cu Statele Unite. Incidentul ne-a fost prezentat într-o manieră extrem de distorsionată. Ni s-a spus că președintele se afla în biroul său, odihnindu-se într-o zi de duminică, încrezător că, după apelul său către Hirohito de a nu precipita războiul, din noaptea trecută, nu se va întâmpla nimic. Stătea de vorbă cu Harry Hopkins și își aranja colecția de timbre, în timp ce doamna Roosevelt se întreținea într-un alt salon cu unul dintre numeroasele ei grupuri de susținători. Apoi, dintr-o dată, de nicăieri, au sosit veștile despre atacul asupra Pearl Harbor. Este un tablou reușit, dar profund mincinos. Nu așa s-au întâmplat lucrurile. În noaptea precedentă, sâmbătă, guvernul se afla deja în posesia comunicatului prezentat de japonezi în ziua următoare. A ajuns la domnul Roosevelt la 10 PM. Hull, Knox și Stimson îl aveau și ei. Știau de-acum ce urmează să se întâmple. Hull le-a telefonat lui Knox și Stimson pentru o întâlnire în dimineața următoare, la 10.

Gândiți-vă la situația din acea noapte. Președintele și cei trei membri vârstnici și înceți ai cabinetului său știau totul – totul, cu excepția orei și locului atacului. Departe, în Pacific, lovitura ar fi eșuat. Ce ar fi făcut niște oameni inteligenți și de bun simț? Știau, în acel moment, că navele, avioanele, submarinele și trupele japoneze avansau, la adăpostul întunericului, către țintele lor. Știau că, în acel nemărginit Pacific, aveau doi comandați prost echipați, care depindeau întrutotul de ei pentru informații. Oare n-ar fi fost de bun simț să îi informezi imediat pe generalul Marshall și pe amiralul Stark, iar apoi pe amiralul Kimmel și pe generalul Short? Și, dacă Marshall și Stark nu se aflau în birourile lor, n-ar fi trebuit vânați prin oraș, treziți din somn și puși în temă? Nu. Domnii în vârstă au convocat o conferință între ei pentru ziua următoare și-au plecat acasă pentru somnul atât de vital pentru anii lor înaintați. Președintele primise veștile la 10 PM. Nici el n-a făcut nimic. Și mai rău, unui consilier naval i s-a spus să nu-i dea amiralului Stark copia comunicatului japonez până în dimineața următoare. De ce? Cred că Congresul ar trebui să ceară explicații în legătură cu aceste lucruri.

 

7 decembrie, 1941

 Dimineața următoare, duminică, din cauza situației tensionate, amiralul Stark a mers la birou. Acolo a găsit copia comunicatului japonez. “Dumnezeule!”, a strigat, “Asta înseamnă război. Trebuie să-l anunț imediat pe Kimmel.” Dintr-un motiv oarecare, anunțul n-a răzbit. A sosit un alt mesaj de-al japonezilor și a fost decodat. La 8:20 AM, textul era deja descifrat. Dezvăluia ora la care emisarii japonezi ar fi trebuit să-i înmâneze comunicatul secretarului Hull. Ora era 1 PM, ora Washingtonului. În timp ce acest mesaj era descifrat, a fost interceptat un altul. Acesta îi anunța pe cei 12 consuli japonezi în Statele Unite că Japonia rupe relațiile cu această țară. Ambele mesaje au fost imediat transmise lui Knox, Stimson și președintelui. La 11 AM, erau în mâinile lui Hull, la conferința convocată. Bombele vor cădea asupra Pearl Harbor peste două ore și trei sferturi.

Locotenentul Comandant Kramer i-a trimis secretarului Knox un memorandum de o importanță majoră. Acesta sublinia că 1 PM ora Washingtonului însemna răsărit în Honolulu și noapte la Manila. Atacul aerian ar fi avut loc la răsăritul soarelui. Din moment ce se aștepta un atac surpriză, ora prezentării comunicatului indica un atac aerian asupra Pearl Harbor. Cu alte cuvinte, ne temeam că va avea loc un atac aerian asupra Pearl Harbor în două ore și puțin.

Putem oare crede că, fiind astfel avertizat și aflându-se pe muchia unei asemenea prăpăstii, Înaltul Comandament nu a transmis cu viteza sunetului această veste colosală și implicațiile ei comandanților din Hawaii? Și totuși, în loc să facă asta, cei trei bâtrâni secretari au ținut o conferință. Generalul Marshall nu a primit veștile până la 11:25 AM. Acesta i-a trimis apoi un mesaj de avertizare generalului Short. Mai era încă o oră și trei sferturi până la explozie. Cea mai prețioasă oră și trei sferturi pe care a trăit-o vreodată Departamentul de Război. Suficient timp cât să se pună în mișcare multe nave. Suficient timp cât să se mobilizeze fiecare om disponibil. Suficient timp cât să se ridice toate avioanele disponibile de la sol. Generalul Marshall avea un telefon cu comutație aleatoare cu care ar fi putut să ia imediat legătura cu Short. Dispunea, de asemenea, de puternicul transmițător pe unde scurte al Forțelor Navale. În loc să folosească aceste dispozitive, i-a transmis generalului Short mesajul printr-o stație radio de uz comercial la sau în jurul orei 12:18 PM, ora Washingtonului. Asta înseamnă 6:48 AM în Honolulu. A ajuns în Honolulu la 7:33 AM. La acel moment, avioanele japoneze zburau deja către țintă. Mesajul era în drum spre destinație când au început să cadă bombele. Astfel întârziat, a sosit spre decodare la biroul Serviciului de Informații al Armatei la 11:45 AM. I-a fost livrat generalului Short la 2:58 PM, ore bune după ce baza fusese distrusă. De ce n-a folosit generalul Marshall transmițătorul pe unde scurte al guvernului? De ce n-a folosit telefonul cu comutație aleatoare, livrându-i astfel mesajul generalului Short cu o oră și jumătate înaintea atacului? Explicația lui în fața comisiei Roberts a fost că i-a fost teamă că va fi interceptat. Dar care ar fi fost diferența? Japonezii n-ar fi aflat decât ceea ce știau deja. Însă ar fi știut și Short.

 

 

 

COMPLOTUL DE A-I RUINA PE COMANDANȚI

În vreme ce publicul american era încă paralizat de vestea atactului de la Pearl Harbor, guvernul i-a servit cu promptitudine trei narațiuni. În primul rând, că daunele erau minore. În al doilea rând, că Kimmel și Short sunt de vină. În al treilea rând, că președintele fusese complet luat prin surprindere. După o vizită scurtă în Hawaii, secretarul Knox al Forțelor Navale ne-a spus că am pierdut un crucișător, Arizona, 3 distrugătoare, un puitor de mine și o navă țintă veche. Alte câteva nave erau avariate. Însă restul flotei, a spus el, inclusiv crucișătoare, portavioane, distrugătoare și submarine, se afla pe mare, în căutarea inamicului. Ziarele l-au lăudat pentru onestitate și l-au slăvit pe Președinte pentru că și-a ținut promisiunea de “informare totală”. Însă această afirmație era o minciună abil frazată. Secretarul a jonglat cu verbul “a pierde”. Într-adevăr, doar câteva nave erau pierdute definitiv. Însă celelalte erau complet pierdute în ceea ce privește capacitatea de-a ataca dușmanul.

Maiestuoasa flotă din Pacific fusese dezactivată ca armă efectivă de război. Am avut 8 nave de luptă în Pearl Harbor. Arizona fusese aruncată în aer. Nevada, cu o gaură laterală, zăcea în nămol. California, lângă ea. West Virginia, torpilată de 6 ori, se odihnea pe fundul mării. Pennsylvania și Maryland erau serios bombardate. Oklahoma zăcea pe o parte în ape puțin adânci. Trei crucișătoare fuseseră grav bombardate. Trei distrugătoare fuseseră scufundate. Un doc uscat mare fusese distrus. Navele Utah și Ogalala fuseseră scufundate. Armata și Forțele Navale numărau aproape 5 000 de victime. Pierduseră 197 de avioane. Cu timpul, aproape toate aceste nave au fost reparate. Câteva au fost gata într-o lună. Însă, în mare, avariile nu au fost reparate înainte ca japonezii să fi cucerit Filipine, Malaezia, Singapore și mare parte din bogatele Indii Britanice și Olandeze, bătând la porțile Australiei. De ce a mințit Knox? Pentru a-i păcăli pe japonezi? Pentru a le ascunde amploarea pierderilor noastre? Japonezii le cunoșteau prea bine. A mințit pentru a înșela poporul american, făcându-l să creadă că japonezii vor fi ușor de învins. Dacă poporul ar fi știut de amploarea pierderilor, ar fi cerut mai insistent căderea capetelor vinovaților.

 

Atacul asupra lui Kimmel și Short

 Era nevoie nu numai de ascunderea pierderilor. Era nevoie de un țap ispășitor. Cineva comisese o gafă de proporții istorice. Să fi fost comandanții? Sau Înaltul Comandament de la Washington? Sau un personaj încă și mai înalt? Bineînțeles, trebuia făcută o anchetă. Era important, prin urmare, ca ancheta să fie ținută sub control. Congresul solicita insistent o anchetă proprie. Administrația a blocat-o. În așteptarea anchetei, Președintele, Knox și comandanții erau în egală măsură suspecți. Însă președintele l-a delegat pe Knox să se ocupe de anchetă. Între timp, Kimmel și Short au început să fie împroșcați cu noroi. Congresmanul Dingell, campion al New Deal, a trecut la atac. Neștiind nimic despre fapte, a cerut ca Kimmel și Short să fie judecați la Curtea Marțială. Ziarele New Deal i s-au alăturat. Au apărut povești despre cum cei mai mulți marinari și militari erau la țărm după beția de sâmbătă noapte, despre cum chiar ofițerii dormeau buștean după petrecerile prelungite, despre cum Short și Kimmel înșiși participaseră la dezmățuri, iar cei doi comandanți, învrăjbiți de invidii profesionale, aproape că nu-și vorbeau, împărtășindu-și foarte puține despre apărarea insulei.

În cinci zile, Knox era gata cu inevitabilul “raport”. Bineînțeles, nici el, nici Președintele nu erau de vină. A spus: “Serviciile Statelor Unite nu se aflau în alertă împotriva atacului surpriză. Acest lucru cere o anchetă completă, care va fi inițiată imediat de președinte.” Un strigăt de indignare a izbucnit împotriva ofițerilor mânjiți. Apoi s-a făcut “ancheta”. Președintele a numit o comisie formată din cinci oameni. Patru erau ofițeri pe care te puteai baza că nu vor arunca vina asupra secretarilor de Război și ai Forțelor Navale sau asupra Președintelui. Însă judecătorul Roberts era republican. Asta a fost o lovitură de geniu. Ceea ce i-a scăpat însă publicului a fost că Roberts fusese unul dintre cei mai vocali promotori ai declarației deschise de război. Își aruncase roba, ocupase febril scena cu prevestiri sumbre și solicitase să ne unim imediat cu Marea Britanie. Incidentul Pearl Harbor îi oferise exact ceea ce căuta: intrarea Americii în război. În chestiunea războiului, fusese unul dintre cei mai impozanți aliați ai Președintelui. Dorința îi fusese îndeplinită. Puteai conta pe el că nu va arunca nicio pată asupra acestui început de război.

Comisia Roberts a mers la Pearl Harbor și a cercetat. Însă i s-a interzis în mod explicit investigarea celorlalte fațete ale poveștii, cele desfășurate în Washington. Anumite documente esențiale i-au fost ascunse în mod deliberat. Rezultatul a fost punerea sub acuzare așteptată: învinuirea lui Kimmel și Short și solicitarea judecării lor la Curtea Marțială. Pata a fost lipită de ei. Au fost eliberați din funcții. Li s-a interzis să facă declarații sau să intre în vreo discuție privind nevinovăția lor. Apoi s-a anunțat că nu va avea loc niciun proces la Curtea Marțială. Cele două victime neajutorate vor rămâne pătate mult timp. Casa Albă a preluat conducerea întregii afaceri. Când li s-au solicitat declarații, oficialii Armatei și ai Forțelor Navale au spus: “Declarațiile le va face Casa Albă.” Ceea ce nu s-a întâmplat. Casa Albă voia să uite povestea. A spus doar: “Haideți să mergem mai departe cu războiul.”

Din când în când, s-au auzit unele voci în Congres, cerând să se facă vreun soi de dreptate în ceea ce-i privește pe acuzați. Într-un final, prin rezoluție, Congresul a ordonat Armatei și Forțelor Navale cercetarea oficială a ofițerilor învinuiți. Au fost numite comisii în fiecare Serviciu și s-au făcut cercetări. Comisiile au înmânat rapoartele lor secretarilor Armatei și ai Forțelor Navale în noiembrie 1944. Rapoartele au fost secretizate de Președinte pe motiv de siguranță militară. Nouă luni mai târziu, realizând că Congresul le va solicita vehement și necunoscând suficient amploarea poveștii, președintele Truman le-a publicat. Au fost modificate și cenzurate. Kimmel și Short sunt mânjiți din nou, și, odată cu ei, Hull, Marshall și Stark. Cele mai grave fapte, cele dezvăluite aici, sunt în continuare omise în rapoarte. Dezonorații Kimmel și Short sunt privați în continuare de judecata Curții Marțiale și chiar de șansa de-a vorbi în apărarea lor.

 

Atacul surpriză

Următorul argument în apărarea Administrației a fost că Armata, Forțele Navale și Președintele însuși au fost complet luați prin suprindere. Se pare că privesc acest lucru ca pe un argument în apărarea lor, dar nu și în apărarea lui Kimmel și Short. Teoria, repetată la infinit de radio și presă, este că ne aflam într-un moment de pace, că, în fapt, negociam un acord pașnic, iar Președintele aștepta liniștit răspunsul japonezilor la ultima sa propunere pentru pace când, de nicăieri, au început să cadă bombele asupra Pearl Harbor.

Iată rezumatul apărării guvernului. În vreme ce încerca să convingă Japonia să semneze un acord de pace, guvernul a fost luat prin surprindere. Însă, în ciuda șocului, guvernul i-a avertizat corespunzător pe Kimmel și Short în privința atacului la care nu s-a așteptat; amiralul și generalul nu au declanșat alerta corespunzătoare și, prin urmare, marea bază navală a fost expusă furiei dezlănțuite a trădării japoneze.

 

FICȚIUNEA PĂCII DE DINAINTE DE PEARL HARBOR

 Mai trebuie spus un lucru de o importanță majoră în legătură cu starea de pace de dinainte de Pearl Harbor, în ceea ce privește America. Cu siguranță, nu declarasem război. Însă trimisesem trupe în Islanda pentru a se alătura armatei britanice de acolo; trimisesem armament, muniție, distrugătoare și avioane, cadouri pentru Marea Britanie, Franța și China. Navele noastre de război vânaseră pentru avioane britanice și chiar bombardaseră submarine germane. Pe 25 noiembrie, W. Averill Harriman, agentul președintelui în Londra, spunea: “Forțele Navale ale Statelor Unite trag în nemți – în submarine și avioane nemțești.” Iar pe 20 septembrie 1941, o telegramă din Hyde Park raporta că “mai mult de jumătate din puterea navală a Statelor Unite este forțată să rămână în Pacific într-o vreme în care Statele Unite operează împotriva submarinelor și raiderelor aeriene nemțești și italiene în Atlantic”. În Pacific, întrerupsesem toate livrările și comerțul cu materiale de bază cu Japonia și înghețasem și confiscasem 130 de milioane de dolari din fondurile lor, ceea ce Walter Lippmann a numit “o declarație de război economic”. Trimisesem o misiune militară în China și un consilier economic pentru Chiang Kai-shek. Îl trimisesem pe generalul Chennault, împreună cu un număr mare de avioane americane, în China, pentru a lupta alături de armata lui Chiang. La întrunirea Cartei Atlanticului, Churchill i-a cerut insistent lui Roosevelt să trimită imediat un ultimatum Japoniei. Acesta a răspuns: “Lasă-mă s-o mai cocoloșesc încă trei luni.”

Domnul Grew, ambasadorul nostru la Tokyo, îi spusese lui Roosevelt în decembrie, 1940, că speranța păcii fusese spulberată în Est, iar întrebarea nu mai era acum dacă vom intra în război cu Japonia, ci când. Statele Unite trebuie să decidă dacă acum sau mai târziu. Iar el, Grew, era pentru acum. Pe 21 ianuarie 1941, Roosevelt a răspuns că este complet de acord cu domnul Grew. Iar câteva săptămâni mai târziu, amiralul Stark îl anunța pe amiralul Kimmel că “războiul cu Japonia nu mai este o chestiune de <dacă>, ci de <când>”.

Nu este loc aici pentru a detalia toate trăsăturile interesante ale acestei bucăți de istorie. Nu vreau să inițiez o judecată în legătură cu înțelepciunea actelor războinice ale Președintelui prezentate mai sus. Cert este că a fost susținut de grupuri mari și importante. Le trec în revistă doar pentru a furniza anumite trăsături ale peisajului internațional în care au avut loc evenimentele pe care le descriu.

 

banner-articol-wallstreet

 

 

SITUAȚIA AMERICII PE CÂMPUL DE LUPTĂ

Actorii dramei

Comandantul tuturor forțelor noastre militare era generalul George C. Marshall, Șef al Statului Major. Comandantul Forțelor Navale era amiralul Harold R. Stark, Șef al Operațiunilor Navale. Bineînțeles, ambii erau subordonați Președintelui, care se obișnuise deja să se refere la propria persoană cu titlul de Comandant Suprem. Acesta nu era doar un păcat minor. El îndeplinea deja în mod direct acest rol, emițând ordine către Stark fără știrea Secretarului Forțelor Navale și către Marshall fără consultarea Secretarului de Război. Se implica mai des în operațiunile Forțelor Navale, pentru că ajunsese să se creadă, sub influența lingușitorilor din jur, nu doar maestru al diplomației, expert în economie politică, inițiat în manipulare politică, vrăjitor al finanțelor publice, atent observator al politicii externe și strateg militar de calibru mare, ci și un fel de geniu în organizarea și conducerea navală. Această manie l-a împins către obiceiul secretizării, evitând astfel neplăcerile provocate de opinii contrare în legătură cu proiecte pe care dorea să le administreze.

Astfel, în iunie, când a ordonat transferul navelor din Pacific în Atlantic, Secretarul Forțelor Navale a aflat de acest lucru de la Secretarul de Război. Mai târziu, când Hull a fost întrebat ce s-a întâmplat cu propunerile înaintate Președintelui în mod direct de către premierul japonez, acesta a răspuns: “Mă întreb și eu același lucru.” Am văzut deja că Șeful Operațiunilor Navale nu a putut afla care erau planurile noastre în legătură cu războiul din Pacific, iar un amiral american a aflat de anumite planuri ale guvernului legate de teatrul său de operații de la un amiral britanic. L-am văzut pe acest îndărătnic, înconjurat de curteni slugarnici precum Harry Hopkins, Henry Wallace, Sam Rosenman și alții, jucând în secret jocul perfid al diplomației cu japonezii și conducând, deseori fără știrea amiralilor și generalilor săi, faze ale unui război galopant pe două oceane.

Punctul către care convergeau toți vectorii pe care i-am examinat era micuța insulă Oahu și, în mod special, marea bază navală de lângă Honolulu – Pearl Harbor. Se presupunea a fi una dintre cele mai puternice baze navale din lume. Comandantul unității militare din Hawaii era generalul Walter C. Short. Flota Pacificului își avea baza la Pearl Harbor și se afla sub comanda amiralului Husband E. Kimmel. Responsabil cu apărarea insulei era generalul Short. Amiralul Kimmel trebuia să furnizeze orice fel de asistență i s-ar fi solicitat. Însă aria de operațiuni a amiralului Kimmel a fost extinsă asupra întregului Pacific. Mai departe către vest era Flota Asiatică, cu baza în Filipine și aflată sub comanda amiralului Thomas C. Hart.

 

De ce se afla flota în Pearl Harbor?

 Aici trebuie să reținem un lucru foarte important. Flota Pacificului avusese dintotdeauna baza pe Coasta de Vest. Pearl Harbor fusese o bază de operații de alimentare și reparare. Roosevelt a fost cel care a forțat aducerea flotei în Pearl Harbor. În 1940, amiralul Richardson a fost numit Comandant-Șef al Flotei Pacificului. Era una dintre cele mai proeminente figuri ale Forțelor Navale. Încă de timpuriu, după ce a părăsit Annapolis, și-a dedicat viața studiului tacticilor de război japoneze. Era, fără îndoială, autoritatea de necontestat a Forțelor Navale în ceea ce privește războiul naval din Pacific și strategiile japoneze.

Era omul potrivit la locul potrivit. Când norii războiului s-au adunat deasupra Pacificului, se afla în rolul pentru care se pregătise toată viața. I s-a ordonat să acosteze Flota Pacificului în Pearl Harbor. A refuzat – un risc pe care doar un ofițer extrem de valoros și-l putea asuma. Richardson credea – o credință împărtășită de mare parte a ofițerilor Forțelor Navale – că flota n-ar trebui niciodată andocată în Pearl Harbor, unde ar fi fost țintă sigură. Acest lucru era cu atât mai adevărat în acele vremuri tulburi, în care rutele aeriene din est fierbeau de zvonuri despre un conflict apropiat. Și mai mult, Richardson credea că Pearl Harbor ar fi fost prima țintă a Înaltului Comandament japonez, devotat teoriei războiului fulgerător, nedeclarat.

Însă Roosevelt, amiralul amator, l-a nesocotit pe Richardson. Nu știu dacă Richardson a fost eliberat din funcție sau a demisionat în semn de protest. Însă cu siguranță a dispărut. Comanda a fost preluată de amiralul Husband E. Kimmel. Nu știu opinia lui despre andocarea flotei în Pearl Harbor. Însă, cu timpul, a ajuns să considere portul extrem de vulnerabil. A ajuns la concluzia că flota n-ar trebui ținută în Pearl Harbor, că era o greșeală ținerea ei acolo din motive mai degrabă politice decât navale și că persistarea în această mutare din motive politice va face cu atât mai dificilă retragerea flotei fără a genera alte urmări politice la nivel internațional. Sfatul i-a fost nesocotit, ca și lui Richardson. Și-a dat curând seama că nici el, nici Comandamentul Forțelor Navale nu conduceau Forțele Navale ale Statelor Unite. Asta a fost o altă încurcătură teribilă, răspunzătoare pentru tragedia de la Pearl Harbor.

În noiembrie 1941, chiar înaintea bătăliei, Forțele Navale ale Statelor Unite aveau 216 nave de luptă de suprafață mari. Cele mai multe s-au aflat dintotdeauna în Pacific. Însă, pe măsură ce pericolul a crescut în Asia, unde Președintele vedea războiul ca sigur, a început să mute navele de război în Atlantic.

 

Puterea de luptă în Pearl Harbor

În iunie, aveam 114 nave de luptă de suprafață mari în Atlantic și doar 102 în Pacific. Mai mult, până acum, președintele cedase 50 de distrugătoare către britanici, distrugătoare de care Kimmel a avut cu disperare nevoie pe măsură ce criza s-a apropiat. În vreme ce unii dintre generalii și oficialii noștri de carton le spuneau oamenilor că Japonia va fi ușor de învins, Statele Unite, Marea Britanie și Olanda laolaltă aveau în Pacific 152 de nave de luptă mari. Japonia avea 180, poate mai multe. Japonia avea, de asemenea, avantajul surprizei, iar câmpul de luptă era mai apropiat de țărmurile ei cu mii de mile decât de ale noastre. Ar trebui menționat că aproape 40 dintre navele noastre erau scoase din uz pentru reparații. Mare parte a personalului instruit fusese trimis în Atlantic, lăsând Flota Pacificului pe mâna recruților. Aceștia aveau nevoie de instruire permanentă. Amiralul Kimmel a scris Forțelor Navale, implorând să fie informat în legătură cu situația internațională, pentru a ști când să treacă de la instruire la proceduri de serviciu.

În ciuda tuturor acestor lucruri, în timp ce îi ordona lui Kimmel să “trimită în continuare navele ici și colo pentru a-i ține pe japonezi în alertă”, iar Stark îl sfătuia să plănuiască bombardarea țintelor inflamabile din Japonia, Președintele a transferat în mai, din Pacific în Atlantic, pe Coasta de Vest, 3 cuirasate, 6 crucișătoare, 18 distrugătoare și 6 vase de transport, cu tot cu echipajul instruit. Comandanții din Pacific au protestat degeaba. Apoi, președintele a ordonat transferul în Atlantic al altor 3 cuirasate, 4 crucișătoare și 2 escadre de distrugătoare. Apărarea navală a Pacificului fusese schilodită de Președinte. Stark a protestat în van. Apoi Kimmel a mers la președinte și a reușit să-l convingă să se răzgândească în privința acestui ultim ordin.

Consilierul principal al președintelui în asemenea chestiuni – când dorea consiliere – era acum Harry Hopkins, care adoptase politica precaută de a-i face pe plac. O dată, un distins amiral a trebuit să meargă în dormitorul domnului Hopkins, unde acesta, tolănit, în pijama, i-a răspuns cu un “nu” sec la solicitarea de a stopa transferul navelor din zona sa. Apoi, amiralul Kimmel a cerut și mai multe nave din Pacific pentru comandamentul său din Atlantic. Knox a fost de acord. A fost oprit de împotrivirea lui Stark.

Dotarea cu avioane a insulei era deplorabilă. Forțele Navale răspundeau de recunoașterea pe distanțe lungi. Asta însemna supravegherea a 800 de mile în jurul Oahu. Pentru a face acest lucru în mod adecvat, Kimmel avea nevoie de nu mai puțin de 180 de avioane de recunoaștere. Avea numai 80 sau 90. Avea 2 escadrile de avioane marine. Avea 2 crucișătoare – un al treilea era programat pentru reparații. Armata se găsea într-o stare și mai proastă. Dacă flota militară ar fi fost relocată, Armata ar fi trebuit să preia recunoașterea pe distanțe lungi. Ar fi trebui să aibă 180 de avioane B-17 pentru recunoaștere. Avea 6. Ar fi avut 12, dar a fost nevoită să dezmembreze 6 pentru a dispune de piese de schimb pentru celelalte. Ar fi trebuit să aibă cel puțin 200 de avioane de luptă. Avea câteva P-36 vechi, nepotrivite pentru luptă, 10 A-20 potrivite pentru zboruri de 600 de mile (300 de mile dus, 300 de mile întors) și o grămadă de B-18 vechi care ar fi putut fi folosite împotriva inamicului doar în misiuni sinucigașe.

Cu mai puțin de 10 zile înainte de Pearl Harbor, Armata și Forțele Navale au propus transferul a 50 de avioane din Hawaii în Wake și Midway și o mutare similară de personal naval și militar. Asta ar fi slăbit puterea deja lamentabilă

de luptă a Armatei cu 40%. Generalul Short a cerut neîncetat mai multe avioane, mai mulți oameni, mai mult echipament de detecție. În loc să primească întăriri în pragul acestui război iminent, cei doi oameni au trebuie să lupte continuu pentru a păstra ce aveau. Kimmel a protestat și el frecvent. A sfătuit împotriva “sprijinirii războiului. Dacă ne-am decis să intrăm în război, ar fi mai bine să luăm măsuri defensive directe.”

Schilodirea apărării navale, aviatice și militare a Hawaii – în special a apărării navale – a fost o altă mare cauză a dezastrului de la Pearl Harbor. Ea a fost înfăptuită de Comandantul Suprem amator în pofida sfaturilor și protestelor consilierilor săi militari și navali, ale amiralului Kimmel și generalului Short.

Această penibilă tragedie a gafelor poate fi rezumată după cum urmează:

  1. La 1 ianuarie 1941, Roosevelt era deja decis să intre în război cu Japonia.
  2. Însă le jurase solemn oamenilor că nu le va trimite fiii la război decât dacă vom fi atacați. Nu a îndrăznit să atace, ci a hotărât să-i provoace pe japonezi s-o facă.
  3. A ținut secret acest lucru față de Armată și Forțele Navale.
  4. A simțit în noiembrie că este momentul să provoace atacul. A încheiat abrupt negocierile pe 26 noiembrie, dându-le japonezilor un ultimatum de neacceptat.
  5. A știut imediat că șiretlicul său va funcționa, că japonezii considerau relațiile ca fiind întrerupte și se pregăteau de atac. A aflat din mesajele interceptate.
  6. A fost convins că atacul va fi îndreptat împotriva teritoriului britanic și că este posibil să aibă loc în Singapore, Filipine sau Guam. Dacă ar fi fost Filipine sau Guam, ar fi obținut atacul visat. Dar, dacă ar fi fost atacat numai teritoriul britanic, putea oare începe liniștit războiul? A decis că da și s-a angajat față de guvernul britanic. Însă nu i-a dezvăluit niciodată acest lucru șefului Forțelor Navale.
  7. Nu i-a ordonat lui Short să-și schimbe alerta și nu i-a ordonat lui Kimmel să scoată flota din Pearl Harbor pentru a se putea apăra, pentru că a vrut să creeze impresia de a fi fost complet liniștit și luat prin surprindere când japonezii ar fi început să tragă. Prin urmare, le-a ordonat lui Kimmel și Short să nu ia nicio măsură care ar fi generat panică sau suspiciune. Era total convins că japonezii nu vor ataca la Pearl Harbor.
  8. Astfel, a calculat complet greșit. A nesocotit sfaturile oamenilor care au susținut mereu că Pearl Harbor va fi prima țintă. A nesocotit pericolul indicat de ora atacului. A nesocotit sfaturile comandanților săi nepregătiți.
  9. Când a sosit atacul, a fost îngrozit. Nu a îndrăznit să prezinte țării faptele. Pentru a se salva, a aranjat ca vina să cadă asupra lui Kimmel și Short. Pentru a-i împiedica să-și demonstreze nevinovăția, i-a privat de judecată. După ce cazul a fost investigat de două comisii ale Armatei și Forțelor Navale, a secretizat rapoartele. A amenințat cu urmărirea penală pe orice om care ar fi spus adevărul.

Acum, dacă mai există un strop de demnitate în poporul american, acesta ar trebui să-i ceară Congresului să scoată întreaga hidoșenie la lumina zilei.

 

Traducere după The Final Secret of Pearl Harbor, de John T. Flynn, octombrie 1945.


Anacronic.ro este doar un reper, o mică redută care încearcă să conserve firea lucrurilor din calea asaltului progresist. Prin natura ideilor pe care le profesează, anacronic.ro nu este „eligibil” pentru banii corporațiilor economice, politice sau geopolitice. Credem că există și altfel de filantropi și vă îndemnăm să aveți în vedere posibilitatea de a face o donație pentru sprijinirea proiectului.

Cumpără cărțile Anacronic:

Procesul lui Darwin
Distracția care ne omoară. Discursul public în epoca televizorului
Cum suntem imbecilizați. Curriculumul ascuns al învățământului obligatoriu
Educația creștin-ortodoxă a copiilor în zilele noastre
Statul profund în America. Wall Street, cartelul petrolier și atacul asupra democrației
Siluirea maeștrilor. Cum este sabotată arta de corectitudinea politică
Wall Street și Revoluția Bolșevică
Liberalismul care îmi place
Chiuind în fântână
Arme de instrucție în masă. Călătoria unui profesor prin lumea întunecată a școlarizării obligatorii
Top