Reducerea PIB stimulează creșterea economică

Joseph Salerno

Joseph Salerno

Joseph Salerno este vicepreședinte academic al Institului Mises, profesor de economie la Pace University și editor al Quarterly Journal of Austrian Economics.
Joseph Salerno

Ultimele postari ale lui Joseph Salerno (vezi toate)

De curând, Financial Times a publicat un articol care include grafice ce ilustrează corelația dintre cheltuielile guvernamentale și creșterea reală a PIB.[1] Pe baza acestor corelații, autorul articolului, Matthew Klein, comentează: „Nu este un secret faptul că reducerea cheltuielilor (și creșterea taxelor) au încetinit creșterea Americii în ultimii patru ani.” El continuă să susțină că de la jumătatea anului 2010 până la jumătatea anului 2011, reducerea cheltuielilor guvernamentale în Statele Unite a diminuat cu 0,76 la sută rata de creștere economică. Klein bănuiește că acestă încetinire a ritmului de creștere a provocat un nivel al PIB real de astăzi cu 1,2% mai mic decât ar fi fost în lipsa acestui exercițiu în „austeritate”. De asemenea, el subliniază faptul că începând cu anul 2012 aproape toate efectele depresive ale austerității guvernamentale asupra creșterii PIB real au fost rezultatul reducerii cheltuielilor militare. În timp ce o parte a reducerii a fost benefică, Klein este de părere că „o parte din ea reprezintă o rană auto-provocată”. Într-adevăr, poate reprezenta o rană auto-provocată pentru Guvernul Federal, dar în acest caz beneficiază economia privată.

Acum este cu siguranță adevărat că o reducere a cheltuielilor guvernamentale reale determină o reducere a PIB real, așa cum este calculat în mod oficial. Dar, spre deosebire de opinia domnului Klein, reducerea cheltuielilor guvernamentale nu încetinește creșterea producției de bunuri care satisfac cererile consumatorilor și, de fapt, cel mai probabil o accelerează. În plus, veniturile reale și nivelul de trai al producătorilor/consumatorilor din sectorul privat cresc ca rezultat direct al scăderii cheltuielilor guvernamentale. Motivul pentru acest paradox aparent constă în metoda convențională utilizată pentru calcularea producției reale din economie. Permiteți-mi să explic acest lucru cu un exemplu simplu.

Problema calculării PIB

Să presupunem economia unei insule simple în care sectorul privat produce 1.000 de mere pe an. Să presupunem în continuare că guvernul insulei taxează producătorii privați cu 200 de mere pe an pentru a susține armata ca aceasta să invadeze o insulă vecină cu scopul de a neutraliza o „amenințare teroristă potențială”. Potrivit contabilității venitului național standard care este adânc înrădăcinată în economia keynesiană, PIB real se calculează ca 1.200 mere: cele 1.000 de mere (înainte de impozitare), fie consumate  în prezent de către producători, fie investite de către aceștia în plantarea unor noi meri pentru a asigura consumul viitor sau plătite în impozite, plus cele 200 de mere cheltuite cu armata insulei care produce de zor „bunul public” de apărare națională. Cu alte cuvinte PIB-ul real al insulei[2] include cele 1.000 de mere produse în mod voluntar de către sectorul privat plus „valoarea exprimată în mere” a apărarii naționale care este evaluată la costul de producție, constând în cele 200 de mere provenite din veniturile fiscale obligatorii cheltuite pentru cucerirea insulei învecinate

Acum, să presupunem că până anul viitor cucerirea a fost finalizată și insula care ar fi fost amenintată de teroriști s-ar fi potoloit. Guvernul insulei noastre decide să micșoreze armata și reduce taxele la 100 de mere. Toate celelalte elemente ramân neschimbate, PIB real scade de la 1.200 la 1.100 de mere, deoarece la apărarea națională contribuie acum numai valoarea a 100 de mere pentru serviciile guvernamentale din 1.000 de mere produse de sectorul privat. Dar, există obstacole. Merele au fost produse în mod voluntar și, prin urmare, au fost evaluate la un nivel mult mai înalt decât resursele (de efort și timp) folosite pentru producerea lor. În contrast puternic, nu există nici o dovadă, indiferent că producătorii privați/consumatorii au evaluat serviciile militare furnizate de guvern la un nivel mai ridicat decât costul lor de producție sau dacă îl evaluează în întregime. Motivul este că cheltuielile militare ale guvernului au fost finanțate prin obținere constrânsă a resurselor din sectorul privat, ai cărei membri nu au avut de ales și, prin urmare, nu și-au exprimat nici evaluările în acest subiect.

Nu există nici o modalitate de a calcula valoarea reală a beneficiilor finanțate de stat

Aceeași concluzie este valabilă pentru orice acțiune finanțată coercitiv, cum ar fi construcția de către guvern a unei infirmerii pe insulă. În absența producției voluntare și a schimbului, nu există nici o modalitate semnificativă a determinării valorii bunurilor și serviciilor. Investițiile guvernamentale și serviciile pot avea valoare pentru consumatorii privați, dar nu există o metodă științifică obiectivă de măsurare a ceea ce această valoare este. Într-adevăr, presupunând cheltuielile guvernului la cel puțin 50 la sută din resursele cheltuite, beneficiul net al producției guvernamentale pentru consumatori ar fi zero.

Utilizarea Produsului Privat Brut, mai degrabă

Deci, din acest motiv și din alte motive, contabilitatea venitului național conform principiilor austriece ar exclude cheltuielile guvernamentale în calculul producției totale a economiei. Astfel, în economia insulei noastre, producția reală sau ceea ce austriecii, ar numi Produsul Privat Brut sau PPB, conform lui Murray Rothbard,[3] este egală doar cu cele 1.000 de mere produse de sectorul privat și exclude cheltuielile guvernamentale de 200 de mere pentru furnizarea serviciilor militare (sau infirmeriei)[4]. Dar cele 1.000 de mere ale Produsului Privat Brut supraestimează efectiv resursele rămase la dispoziția sectorului privat, deoarece 200 de mere au fost cu forța deturnate de la activitățile de consum privat și activitățile de investiții potențiale valoroase pentru finanțarea activităților guvernamentale care pot fi judecate ca fiind risipitoare din punctul de vedere al producătorilor originali ai acestor resurse. În acest sens, cele 200 de mere plătite sub formă de impozite pot fi văzute ca un „jaf” asupra economiei private măsurată prin PPB.[5]

Analizând acest jaf, atunci ajungem la ceea ce Rothbard numește “produs privat rămas în mâini private” sau PPR. PPR este egal cu PPB minus “jaful” total (de exemplu, cheltuielile guvernamentale).[6] În economia insulei noastre ipotetice PPR este, prin urmare, 800 de mere (= 1000 mere – 200 de mere). Astfel, cheltuielile guvernamentale nu ar trebui să fie adăugate la producția privată, ci scăzute din ea pentru a obține o rațiune a nivelului de trai al persoanelor private angajate în activitatea  economică productivă.[7]

Reducerea taxelor și cheltuielilor crește bunăstarea

Pe baza analizei de mai sus, atunci când guvernul insulei reduce cheltuielile militare cu 100 de mere, presupunând că nu există alte modificări, se va reduce într-adevăr PIB-ul real de la 1.200 la 1.100 mere. Cu toate acestea, din perspectiva austriacă, producția reală de bunuri de valoare rămâne constantă la PPB = 1.000 mere, în timp ce bunăstarea economică a producătorilor este îmbunătățită semnificativ, deoarece jaful asupra producției lor scade cu 100 de mere provocând creșterea PPR de la 800 la 900 mere! Dar asta nu e tot. O parte a reducerii impozitului cu 100 de mere va fi destinată pentru a investi în plantarea de noi copaci, crescând astfel capitalul și accelerând creșterea economică de-a lungul timpului.

Chiar și pe termen scurt, este probabil să fie o creștere pozitivă a PPB din cauza “efectelor de ofertă”. De exemplu, reducerea cotelor de impozitare marginale determină creșterea costului de oportunitate al timpului liber și stimulează producătorii să lucreze mai multe ore. Forța de muncă privată crește în continuare cu un aflux de foști soldați. Astfel, se poate dovedi că PPB crește de la 1.000 la 1.075 mere (și, prin urmare, PPR de la 800 la 975 mere). În acest scenariu tăierea celor 100 de mere din cheltuielile publice va fi compensată parțial de creșterea cu 75 mere în produsul privat, astfel încât statistica PIB-ului ar înregistra un declin mai mic decât modul în care era calculat anterior, de la 1.200 la 1.175 mere. În ciuda declinului fără sens din statistica PIB, însă, rezultatul ar fi un avantaj pentru economia privată, întrucât producția de mere, veniturile reale și nivelul de trai al producătorilor de mere, precum și capacitatea de a produce mere în viitor se îmbunătățesc.

Din punct de vedere austriac, apoi, drumul înapoi către sănătatea economică imediată și creșterea durabilă este reducerea masivă a impozitelor și cheltuielilor oriunde și pretutindeni. Da, aceasta este austeritate – dar numai pentru guvern. Reducerea masivă a jafului politic asupra economiei private va lansa o abundență de beneficii actuale și viitoare asupra consumatorilor privați. Și aceste beneficii sunt practic gratuite, deoarece resursele consumate de la bugetul de stat sunt aproape toate o pierdere clară din punct de vedere al producătorilor privați ai acestor resurse.

Reducerea masivă a bugetului exagerat al guvernului SUA, să zicem, cu 25 la sută nu numai că ar vindeca problema deficitului fals, dar, mai important, ar inversa rapid tendința în scădere a clasei de mijloc și ar stimula puternic și permanent rata de creștere economică redusă pe termen lung a Statelor Unite. Problema reală nu este dimensiunea deficitului bugetar în sine, ci mai degrabă jaful asupra producției brute private care a contribuit la bugetul global federal.[8] Astfel, un buget de stat al SUA de 4 trilioane de dolari și un deficit de 5 bilioane de dolari reprezintă un jaf mult mai mare și este mult mai dăunător pentru economia privată decat un buget de 3 trilioane de dolari parțial finanțat de un deficit de 1 trilion de dolari.


[1]Un raport privind articolul care include unele dintre grafice poate fi, de asemenea, găsit pe un site neprezentat aici.

[2] Pentru simplificare, ignorăm deprecierea capitalului în economia acestei insule simple, presupunând că merii odată plantați rezistă pentru totdeauna și nu este nevoie să fie întreținuți sau înlocuiți. Prin urmare, PIB = PNB.

[3] Încă o dată, în absența deprecierii, PPB = PNB

[4] Abordarea austriacă a contabilității venitului național a fost inițiată de Murray Rothbard, pp. 339-48 și Rothbard, pp.1292-95.

[5] Folosesc termenul „jaf” pentru a descrie prelevarea forțată a proprietății altcuiva, fie legal, fie nu, pentru orice scop. Există un precedent pentru această utilizare în coduri de legi mai vechi. În Legea Franceză, „jaful” desemnează „deposedarea care se face din bunurile unui decedat”. Legea scoțiană veche a definit jaful ca „infracțiunea de furt de bovine prin forța armată” (Lesley Brown, ed., The New Shorter Oxford English Dictionary on Historical Principles, ediția 4 [New York: Oxford University Press, 1993], p. 639).

[6] De fapt, jaful este calculat ca fiind cheltuielile guvernamentale sau veniturile fiscale, care dintre ele este mai mare (Rothbard, p. 340). Dar din moment ce Guvernul SUA a avut rareori un surplus începând cu al doilea Război Mondial putem să ignorăm această complicație.

[7] Robert Batemarco utilizează abordarea lui Rothbard pentru a calcula PPB, PPR și PPR/ gradul de ocupare a forței de muncă (neguvernamental) pentru anii 1947-1983 pentru a urmări evoluția standardelor private de viață pe parcursul acestor ani.

[8] Pentru a calcula „jaful” total asupra economiei private, desigur, cheltuielile de stat și municipale sunt contabilizate.

Traducere de Roxana Manucu după How Reducing GDP Increases Economic Growth – Mises Institute. Publicat inițial pe ECOL.

FOTO: rte.ie

Articole similare

Top