Cristian Păun
Ultimele postari ale lui Cristian Păun (vezi toate)
- Teoria robinetului și criza actuală - 16 noiembrie 2017
- Grecii au votat la referendum PENTRU CAPITALISM! Măi să fie… - 10 iulie 2015
- Despre șpagă… - 6 aprilie 2015
Săptămânile trecute am asistat la un adevărat haos monetar. De care, culmea, a fost acuzată banca centrală cel mai puțin vinovată de acesta – Banca Centrală a Elveției. Totul a început cu declarația oficialilor europeni că vor da drumul la tiparniță, motivele fiind cele cunoscute (relansarea investițiilor, relansarea consumului, relansarea creșterii economice etc.). Adică vor produce cel mai mare QE (quantitative easing) – ajustare monetară din istoria Euro (deși în ultimii 4 ani, Banca Centrală Europeană nu a stat degeaba și a tipărit din greu lichiditate). Las deoparte motivațiile absolut aberante din spatele acestei ajustări monetare fără precedent (e clar că tipărind bani nu ai cum să prosperi, eventual muți putere de cumpărare sau prosperitate dintr-un buzunar în altul, de la cei mai îndepărtați de tiparniță la cei mai apropiață de tiparniță).
Răspunsul Băncii Centrale a Elveției nu a întârziat să apară. Au renunțat la obligativitatea fixării francului elvețian (SFR) de Euro pe nepusă masă (cu câteva zile înainte de renunțare oficialii elvețieni anunțau că nu vor schimba nimic în politica monetară). Era justificat ca Banca Centrală a Elveției să procedeze așa? Evident că da. Obiectivul principal al băncilor centrale moderne este să apere stabilitatea prețurilor (nu mă ating nici de aberația din spatele acestui obiectiv, prețurile natural fiind instabile în piață și e bine că sunt așa). Inflația poate veni din două surse: interne (producția monetară proprie) și externe (dacă moneda proprie este legată artificial de o monedă inflaționistă). Specialiștii elvețieni au sesizat primii pericolul legării monedei lor de un Euro prezumat a-și pierde semnificativ din valoare în condițiile inundării voluntare a pieței cu lichiditate de către BCE (oficialii europeni vorbesc de circa 61 miliarde pe săptămână până la concurența a 1100 miliarde Euro, o sumă enormă care va tăia mult din puterea de cumpărare a deținătorilor de euro). E clar că pentru Elveția cotarea forțată și artificială a Euro la 1,2 SFR în condițiile în care Euro devenea inflaționist făcea ca Elveția să importe din inflația produsă de BCE. La fel se va întâmpla și cu alte țări care au regimuri valutare fixate pe Euro (Bulgaria, de exemplu) dar și cu noi, care avem o administrare de curs de către BNR, orice potențială apreciere fiind corectată printr-o producție de lei suplimentară. Soluția este un curs cât mai liber care va penaliza puternic economia Eurozonei și va limita capacitatea tehnică a acesteia de a exporta inflație către țările non-Euro aflate în interioriul unor aranjamente comerciale (Piața Unică, AELS).
Să ne întoarcem acum la leu și la creditele în franci elvețieni. Aprecierea SFR (căci asta a fost de fapt, față de Euro mai ales) în urma deciziei Băncii Elveției (o bancă foarte austeră monetar, care până în 2004 a păstrat legătura cu aurul ca etalon în spatele SFR) ne arată din nou faptul că această monedă este o monedă puternică și serioasă (nu exotică sau bizară). O monedă rară și valoroasă în comparație cu monedele inflaționiste din sistem. Oricine are minime cunoștințe de economie știe că în asemenea monede nu te împrumuți, ci economisești. O parte marginală din români au căzut în plasa dobânzilor mici asociate unor monede cu risc de inflație scăzut (în dobândă avem primă de inflație, primă de risc sistemic, care pe o țară ca Elveția sunt foarte reduse). Au ignorat complet riscul valutar imens din spatele propriei monede, în care majoritatea își câștigă veniturile.
Câteva soluții s-au vehiculat (printre multe altele) pe care am să le comentez aici:
a. Intervenția BNR pe piață cu valută (SFR) de la rezerva internațională care să tempereze cursul de schimb: problematică pentru că dacă am face un curs de schimb artificial mai mic (leu mai apreciat), vor veni unii și vor specula acest lucru făcând arbitraj între piețe (vor cumpăra SFR mai ieftin de la noi cu Euro sau dolari și vor vinde mai scump afară). Efectul imediat ar fi pierderea rezervei internaționale la care a contribuit fiecare dintre noi (prin inflația suportată, pentru că BNR nu economisește), inclusiv cei care nu au credite deloc;
b. Intervenția BNR în contractele de credit ale băncilor: nu poți interveni arbitrar în contractele private pentru că vei genera haos într-o economie care se dorește a fi una de piață. Dacă acum BNR (sau altă instituție) este chemată să salveze una dintre părți ar apărea hazardul moral (de ce să fiu atent la riscul valutar când sunt sistematic salvat). Mai mult, situația de acum e favorabilă băncilor, dar riscul valutar e unul speculativ. O apreciere a leului ar inversa balanța și ar aduce pe ceilalți la poarta BNR (îmi vine acum în minte situația de acum câțiva ani, când importatorii băteau la ușa BNR contra deprecierii leului și exportatorii invers). Fiind contract privat, problema trebuie rezolvată bilateral;
c. Instituția falimentului personal: nu rezolvă problema, ci doar o amână, punând-o sub supravegherea unui executor judecătoresc în loc de bancă. Principiul de bază al acestei instituții este ca un terț considerat independent (nu există așa ceva) să intervină în litigiu. Experiența executărilor silite din ultimii ani îmi arată contrarul. S-ar putea ca cel cu probleme să prefere la scurt timp protecția băncii înapoi decât presupusa protecție a rechinilor imobiliar mascați în executori judecătorești. Mai mult, falimentul personal ajută mai degrabă băncile în formula de acum. Le scoate din portofoliu creditele ipotecare neperformante și le plasează în afara bilanțului. Provizioane importante sunt salvate în acest caz;
d. Electorata: este similară falimentului personal. Amână rezolvarea problemei cu potențiale probleme suplimentare în viitor. Mai mult, amânarea se face cu bani de la buget (chiar dacă ei îmbracă forma unei scutiri temporare de impozit pe salariu). Adică cu banii contribuabililor, cărora li se va amâna sistematic șansa de a avea autostrăzi, spitale publice sau școli ca afară. Pentru să sistematic în România se găsește ceva sau cineva de salvat de la bugetul statului. Adică prin falimentarea altora.
e. Aplicarea unui curs de schimb istoric: nu este corectă pentru că dobânda istorică ar trebui și ea modificată. Avantajul acestui credit în SFR era tocmai o dobândă mică compensată de un cost generat de riscul valutar (mai mare ca la alte monede). Riscul era dublat și de faptul că BNR nu țintește cursul SFR, ci doar Euro (80%) și dolar (20%). În coșul valutar folosit de BNR drept referință lipsește această valută. Deci față de ea teoretic avem un curs de schimb liber. Care, evident, este direct afectat de tiparnița BNR (orice cantitate suplimentară de lei scumpește orice, inclusiv valutele rare). Mai mult, dacă se obține așa ceva vor dori la fel și cei cu credite în alte valute. Vor putea avea pretenții și cei cu credite în lei sau convertite deja în lei în perioada trecută. Ce să mai vorbim de alții care fac plăți în valută (importatorii), care pot cere și ei revenirea la cursuri istorice. O aberație care contravine principiilor pieței. Unii spun că acest curs istoric să fie suportat de bănci. Nici asta nu e corect. Până la urmă, riscul valutar e ca un pariu. Cel mai bine informat câștigă. Pierderile la care pot fi obligate prin lege băncile vor fi transformate în reduceri de activitate și personal (intermedierea financiară este încă departe de cea din țări dezvoltate). Adică în final costul celui cu franci elvețieni va fi suportat de cei care vor trebui să plece din bănci (după ani de specializare) în șomaj. Nu știu dacă e corect, cu atât mai mult cu cât băncile românești abia obțin profit într-o economie blocată de câțiva ani buni.
Concluzia e una singură: educația economico-financiară este vitală. Dacă până acum nu s-au învățat lecții de bază, iată că viața ni le servește pe tavă (nu gratuit, evident). Trebuie învățate câteva lucruri simple pentru a nu face aceleași greșeli și pe viitor: economisirea e mai bună decât creditul; creditul în lei (sau moneda în care se obține venitul) e mai bun decât creditul în valută; creditul în valută forte (SFR) e mai riscant decât cel într-o valută mai slabă (în condițiile în care ratele se plătesc în viitor, preferi o putere de cumpărare mai scăzută). În rest, fiecare trebuie să își rezolve problemele personale create voluntar. Falimentele sunt o caracteristică a economiei de piață și apar în diferite domenii, unele mai virtuoase decât cel al creditelor în valută (falimentul unuia cu credit în franci elvețieni nu e cu nimic mai prejos decât falimentul unuia cu o gogoșerie la colț de stradă).
În plus, toți aceia care caută virtuți în relaxările monetare de natură keynesiană trebuie să ia aminte și să vadă pocinoagele pe care le produc intervențiile lor lipsite de logică economică și contrare pieței și economisirilor private. Banii tipăriți nu cresc investițiile pentru că nu sunt capital (nu sunt economisiți în prealabil). Banii tipăriți nu cresc consumul, ci îl scad pentru că diminuează puterea de cumpărare a celor existenți. Banii tipăriți ușor sunt sursă de risc sistemic și îndepărtează de piață pe oricine. Cine susține contrariul ori se află în apropiere de tiparniță, ori nu înțelege deloc economie.
PS: ca o premoniție, vă invit să citiți și ce scriam în 2011 despre această problemă (apropos de cei care nu au informat publicul).
Publicat inițial pe cristianpaun.finantare.ro
FOTO: Martin Abegglen/Flickr
