Bogdan Glăvan
Ultimele postari ale lui Bogdan Glăvan (vezi toate)
- Liberalismul care îmi place. Educația - 22 mai 2018
- Dar fără stat, cine ar construi tramvaie? - 8 noiembrie 2017
- De ce cresc dobânzile, Mitică? - 11 octombrie 2017
BNR și-a mai construit un prilej pentru a „educa” publicul în privința faptului că aderarea României la euro trebuie amânată. Face asta de ceva vreme. Și o face cu dibăcie, nu doar prin prezentările și luările de poziție ale angajaților săi (așa-numita „Școală de la BNR”) , ci folosind și aripa economiștilor „independenți”. Cumva, pe fondul lipsei de reacție a guvernului și a breslei economiștilor, publicul capătă încet-încet impresia că asistăm la un consens al specialiștilor care, iată, toți zic că aderarea la zona euro trebuie amânată. Nu știu dacă mai este nevoie să amintim, toți tehnocrații care spun acest lucru lucrează de fapt în cârdășie cu BNR și fac parte din același grup de interese: sunt bancheri.
Înainte de a lua la puricat argumentele grupului care susține amânarea aderării la euro, să amintim, pentru a n-șpea oară, ceea ce ascund acești economiști: faptul că publicul român ar putea avea acces nelimitat la euro peste noapte, pur și simplu prin modificarea legislației interne care deocamdată consfințește monopolul leului ca mijloc de plată. De ce nu legalizăm utilizarea euro? Și nu doar a euro – de ce nu legalizăm folosirea altor mijloace de schimb preferate de publicul larg (dolari, franci, metale prețioase etc.)? În prezent trăim într-o mare confuzie, confuzie indusă de guverne și de reprezentanții lor infiltrați în mediul de afaceri: aceea că intrarea în zona euro este sinonimă cu folosirea neîngrădită a euro. Nimic mai fals: libera utilizare a euro nu depinde decât de legile noastre, care în prezent instituie o prohibiție: nu ni se dă voie să plătim cu euro la piață, la restaurant, la benzinărie ș.a.m.d. Cu alte cuvinte, în sfera monetară nu avem economie de piață, ci un regim cvasi-socialist, apărat de grupuri de interese care au direct de câștigat de pe urma lui. Ce vor acești specialiști? Ca monopolul să fie păstrat cu orice preț și, eventual, dacă este să-l înlocuim, atunci să-l înlocuim cu alt monopol – cu monopolul euro! Iar în sprijinul acestei pretenții este ridicată o imensă perdea de fum academic, sunt aduse argumente care vorbesc de criterii de aderare, de convergență, de flexibilitate etc., toate un non-sens din prisma principiilor economiei de piață! Toate menite să ascundă faptul că libera folosire a euro de către români nu este împiedicată de cine-știe ce dificultăți tehnice, ci de simpla prohibiție pe care autoritățile politice sunt decise să o mențină. Așadar, o reformă autentică ar consta în liberalizarea monetară, nu în aderarea la zona euro!
Acum, înțelegând că tehnocrații au de apărat cu dinții acest secret, să trecem mai departe și să vedem dacă propriile lor argumente sunt consistente.
Vă amintiți probabil numeroasele declarații ale diverselor oficialități care, de-a lungul timpului, au susținut că România trebuie să intre în zona euro, stabilind termene concrete. Din câte știu, răzgândeala a sclipit prima dată la BNR, în 2009. Apoi, treptat, atât guvernatorul băncii cât și persoane din afara BNR au reluat și au propagat mesajul, mai întâi cu lingurița cu ocazia diverselor interviuri sau luări de poziție, apoi cu polonicul în conferințe organizate in the house, precum cea de joi. Cumva, nu mai e cazul să aderăm la euro. Bine, nu ni se spune chiar așa, ar fi prea șocant, dar veți vedea că de fapt acesta este mesajul.
Care este argumentul scos la înaintare? “Convergența reală” pe care chipurile România nu o îndeplinește. Dar ce înseamnă convergența reală? Ehe, aici e aici: convergența reală înseamnă ce vor băieții deștepți să însemne! De exemplu, zic unii, convergența reală se exprimă prin nivelul PIB/loc., iar România ar trebui „să prindă din urmă” media UE înainte de a se unifica monetar (a se citi, înainte de a intra în cartelul zonei euro). Pe șleau, o țară săracă nu are cum să folosească aceeași monedă cu o țară bogată; trebuie să fie ambele cam la fel de bogate. Cum era de așteptat, unei asemenea gogoși intelectuale este imposibil să-i găsim un indicator de măsură cât de cât adecvat: cât să fie PIB/loc. ca să primim ok-ul de la experți că putem intra în zona euro, să fie 50% din media zonei euro, să fie 60%, să fie 70%, să fie 100%? Răspunsul e unul singur: „cine știe?!” Sau, precum în bancul cu matematicianul, contabilul și economistul: „cât vrei să facă?!”
Ca fapt divers, dacă vrem să vedem dacă suntem suficient de bogați pentru a folosi euro, atunci putem să ne uităm la consumul individual efectiv, în funcție de care se pare că, în prezent, suntem doar puțintel mai jos (2 procente) decât era Estonia la momentul aderării la euro.
Acum, să nu înțelegeți cumva că această idee cu convergența reală este în întregime o invenție recentă. Nu, nu este în întregime o invenție, însă ea a ajuns o simplă gimnastică verbală. Economiștii au fost preocupați de decenii de condițiile pe care două sau mai multe economii trebuie să le îndeplinească pentru a fuziona monetar și au subliniat importanța altor fenomene decât simpli indicatori de convergență nominală. Ca criteriu fundamental pentru fuziunea monetară se avea în vedere sincronizarea ciclurilor de afaceri, a fluctuațiilor economice. De ce? Fiindcă în paradigma keynesiană, dacă economia este în recesiune, atunci ai nevoie să tipărești bani ca să o „stimulezi”, deci ai nevoie să duci o politică monetară independentă, să ai propria monedă. Dacă două economii se comportă diferit – una este în boom și alta în recesiune – atunci ele au nevoie de politică monetară diferită, adică au nevoie de propria monedă, adică nu formează o zonă monetară optimă. Deci, pentru a se unifica monetar – în sensul de a se supune aceluiași monopol monetar, de a împărtăși o monedă unică emisă de stat – economiile trebuie să se miște concomitent în aceeași direcție, să se sincronizeze.
Și acest argument este greșit (vezi aici și aici), dar chiar dacă îl luăm de bun, ce observăm? Că România chiar se mișcă în tandem cu restul economiilor europene, mai ales cu țările vecine (Bulgaria, Ungaria, Cehia, Slovacia, Polonia).
Deci nu avem nevoie de politică monetară independentă. Și e și firesc să nu avem nevoie, e și firesc ca economia noastră să urmeze același ciclu al afacerilor cu celelalte țări pentru simplul motiv că suntem bine integrați comercial și financiar în Europa. Gradul de deschidere al economiei României (85% din PIB în 2013) este mai mic decât al noilor state membre, dar mai mare decât ai altor vechi membri ai zonei euro (Spania, Italia), deoarece depinde de mărimea pieței interne.
De fapt, știți care este ironia? Că BNR a tot mimat politica BCE, păstrând cursul de schimb aproape fix, ceea ce a făcut ca România să importe boom-ul inflaționist din Occident în anii 2004-2008, după care l-a menținut în continuare fix pentru ca băncile să-și poată repatria capitaluri însemnate. România a dus o politică de currency board, așa cum au dus țările baltice (care au intrat în zona euro!), iar acum ni se spune că nu suntem pregătiți să avem o politică monetară comună. În 2007 eram, dar în 2015 nu mai suntem. Interesant…
În afară de argumentul convergenței reale, BNR a mai tras și cu alte gloanțe în aderarea la euro, dar toate sunt gloanțe oarbe. O să mă refer la unul singur, că am scris mult și vine Paștele: structura economiei, care chipurile este un dezavantaj al României.
Este structura economică a României similară cu cea a zonei euro? Contează acest lucru? Este adevărat că România are o pondere mai mare a agriculturii și a industriei în PIB, sectorul serviciilor fiind sub-dimensionat în comparație cu media europeană. Dar România s-a înscris pe o traiectorie de convergență, specifică de procesului de dezvoltare economică generală: agricultura și-a redus ponderea, serviciile și-au sporit-o. Și mai important, însă, nu există o legătură între compoziția PIB (pe sectoare de activitate) și competitivitatea economică. De exemplu, țara cu o industrie puternică, Germania, a rezistat mai bine crizei economice. Țara cu o economie bazată pe servicii, Grecia, este cea mai afectată de criză. Portugalia este o economie care se apropie foarte mult de media europeană, dar a cunoscut mari dificultăți. În schimb Cehia are o pondere mare a industriei în PIB, similară cu a României și mai aproape de cea a Germaniei decât de media europeană, și nu a fost afectată grav de criză.
Și acum, direct la concluzie, că a mi-a expirat timpul. Cum de s-au răzgândit economiștii în privința momentului aderării la zona euro? Întrebarea nu e deloc atât de complicată, vă asigur. Pentru a găsi indicii nu e nevoie să mergeți mai departe de rezultatele studiilor care arată că economiștii sunt mai egoiști decât restul lumii, urmărindu-și foarte clar interesul patrimonial, respectivă că bancherii capătă o capacitate specială de a păcăli lumea din cauza normelor care le guvernează business-ul. Ca să nu o mai lungim, întrebarea nu este de ce s-au răzgândit bancherii, ci cine i-a plătit să se răzgândească?
Știu și eu? Să aibă cumva legătură cu faptul că FMI a venit cu aceeași idee, anume că trebuie să o lăsăm moartă cu aderarea la euro? Dar cine plătește FMI?! Hai că nu e greu răspunsul…
FOTO: epSos.de/Flickr
