Steven Jonathan Rummelsburg
Ultimele postari ale lui Steven Jonathan Rummelsburg (vezi toate)
- Chiar aveam nevoie de noi pronume de gen? - 26 februarie 2018
- Este “moralitatea seculară” un oximoron? - 5 martie 2015
Am crescut într-o familie secular-umanistă, având părinți foarte “educați” care erau, în bună măsură, “produse” ale modernității în ceea ce privește moralitatea. Părinții mei erau oameni de treabă, iar când le ceream sfatul în legătură cu o anumită dilemă morală îmi spuneau, invariabil, să “aleg o cale de acțiune și să fac lucrurile să funcționeze.” Această “morală seculară” se alinia accidental, în mai multe feluri, cu morala creștină, făcându-le astfel greu de diferențiat.
Chiar dacă unii ar putea să aprecieze o asemenea schemă etică drept salutară dintr-un punct de vedere creștin, eu pun decăderea morală a acestei țări, în parte, pe seama prevalenței moralei seculare. Susțin că fiecare generație următoare degenerează în virtute atunci când efortul de a cultiva în mod explicit virtuțile creștine lipsește.
Suntem cu toții, în mod inevitabil, formați in termeni de moralitate de către familiile noastre, urmând ca, mai apoi, să ne aducem propria contribuție la etosul public. Dar când suntem infectați de presupozițiile moralei seculare, contribuția noastră la morala publică este coruptă. În mod tragic, morala seculară este infuzată în cultura noastră decadentă nu doar prin intermediul familiei, ci și cu ajutorul celui de-al doilea mijloc major de potențială renaștere culturală: educația.
Marea Tradiție Vestică, locul unde Atena și Ierusalimul se întâlnesc, este purtătoarea stindardului în “cele mai bune lucruri spuse și făcute de om”, mai ales în ceea ce privește morala. Torța adevărului a Marelui Vest, menținută cu mari eforturi aprinsă în ultimele câteva milenii de către cele mai strălucitoare lumini ale Marii Tradiții Vestice, este greu de stins, în parte datorită rezistenței sufletului uman și impulsului inerent de a căuta înțelepciunea. Cu toate acestea, eforturile de a stinge torța au căpătat vigoare începând cu secolul al XIV-lea, când William Ockham și cei de seama lui au început să-și folosească cuțitele pentru a tăia sforile ce leagă intelectul și voința umană de universalii și realități transcendente. Astfel, omul este separat acum de cauza lui finală, de adevăratul lui sens și scop. Morala autentică este legată de scopul final. Eliminarea cauzei finale ne deconectează de la legământul de a acționa moral potrivit unor standarde morale obiective.
Lovitura finală, punctul fără cale de întoarcere se poate să fi fost Revoluția Franceză. Acei răsculați împotriva ierarhiei, adevărului și ordinii au recurs la macete și la torțe proprii, mai întâi pentru a tăia și ultimele noastre legături cu Dumnezeu, apoi pentru a rupe legătura dintre filosofie și teologie și, în sfârșit, pentru a subjuga rațiunea științei empirice. Revoluționarii au înlocuit virtuțile cu noile valori ale egalității, fraternității și libertinajului (numit, în mod fraudulos, “libertate”). Torța Marii Tradiții Vestice a fost stinsă, în mare parte, în piața publică, dar jăraticul mai arde încă în interiorul familiilor care continuă să cultive virtutea creștină.
Cert este că binele ontologic, motivul pentru standardul obiectiv de moralitate, este anterior și independent de toate sufletele create. Vine nu din om, ci de la Dumnezeu. În contrast, “moralele seculare” vin din mintea omului și nu sunt altceva decât o multitudine de sisteme morale idolatre ce servesc capriciilor arbitrare ale omului care caută să promoveze nu adevărul, ci propriile scheme de acumulare de putere și de preluare a controlului asupra unui polis. Aceste coduri morale fetide sunt reacția la un set de circumstanțe practice și, deși menite să rezolve probleme practice, ele conduc, inevitabil, către și mai mult haos și degradare.
Oamenii lucizi și sănătoși știu că ideea de moralitate seculară este disfuncțională, dar cei mai mulți dintre concetățenii noștri sunt intoxicați de părerea foarte bună pe care o au despre ei înșiși. Morala seculară duce către evoluția pe care am văzut-o în Marele Experiment American, de la individualism neregulat la individualism radical, la narcisism netulburat și, în sfârșit, la auto-idolatrie. Celebrul psiholog Paul C. Vitz susține că America este cea mai politeistă națiune din istorie, lăudându-se cu 350 de milioane de dumnezei individuali. Dumnezeu e unul; răul este variat.
Fără legăturile publice cu virtuțile autentice descoperite de teologi și filosofi adevărați, dar cu îmbrățișarea oarbă și deplină a viciilor de către modernitate, mijlocul secolului 19 a fost martorul apariției ideologiei și al răspândirii ei fulgerătoare. Subiectivismul și secularismul dominau și, cum a remarcat Richard Weaver, asta a făcut ca fiecare om să fie propriul său “preot și profesor de etică”. Secularismul, prin definiție, “denotă atitudini, activități sau alte lucruri care nu au o bază religioasă sau spirituală.” Secularismul caută să “înalțe” omul până la nivelul maxim posibil prin mijloace pur materiale. Așa cum a spus George Jacob Holyoake în Principiile Secularismului, “secularismul este un cod al datoriei care se referă la această viață, fondat pe considerații pur umane și destinat în mod special celor care consideră teologia nedefinită sau inadecvată, nedemnă de încredere sau neverosimilă.” Holyoake numește drept unul dintre cele mai importante principii ale secularismului faptul că “știința este providența disponibilă omului.”
Morala seculară sugerează un adevăr neadevărat, faptul că natura se explică prin ea însăși. Nu e așa. Omul modern crede prostește că știința empirică poate avea un răspuns pentru toate întrebările noastre existențiale presante. Acesta nu este decât un alt aspect al inversării realității, unde moraliștii seculari trebuie neapărat să ofere prioritate științei empirice, văzută ca cea mai bună metodă de cunoaștere. Să-l scuturi pe un umanist secular de noțiunile lui de moralitate seculară este o sarcină aproape imposibilă. Nu există un limbaj care să-l descurajeze din cauză că, pentru a se agăța de o noțiune atât de absurdă precum morala seculară, umanistul secular trebuie să proclame că limbajul nu are un sens universal.
În ciuda afirmațiilor deconstructiviste în legătură cu nonsensul limbajului, “moralitatea seculară” este condamnată de însăși etimologia ei. “Secular” denotă exclusiv ceva din această lume; “moralitatea” implică un standard transcendent orientat către un bine – binele detectabil, nu cel creat de om. “Moralitate seculară” este un oximoron pentru că “secular” și “moralitate” se exclud reciproc prin natura lor: unul este fixat în temporal, celălalt este fixat în atemporal. Este un mariaj ilicit. Denotă inversarea realității ce însoțește negarea autorității Creatorului. Este încercarea de a face apă din vin. Pentru că binele moral precede omul creat, iar omul creat precede considerațiile seculare, un secular nu poate predica moralitatea mai mult decât îl poate un om predica pe Dumnezeu.
Ideea unei moralități seculare presupune în mod abuziv că este creatura – omul – cea care face regulile ce guvernează comportamentul uman și, ca atare, atribuim noțiunii greșite faptul că “omul este măsura tuturor lucrurilor.” Fiind ființe failibile, invariabil măsurăm incorect, pentru că există limite ale percepției și rațiunii omenești. Simplul fapt că nu există un consens între diferitele măsurători ar trebui să demonstreze asta, însă chiar și această paradă a incongruențelor rămâne incapabilă să-l scuture pe omul modern. Pentru a insista în această autoînșelare, este necesar ca umanistul secular să se debaraseze de principiul noncontradicției, să admită că adevărul este subiectiv și să facă din traiul confortabil cu disonanța cognitivă un semn de erudiție.
Cum a spus Feodor Dostoievski, “dacă nu există Dumnezeu, înseamnă că totul este permis.” Dacă totul este permis, nu poate exista moralitate pentru că nu mai există distincția dintre bine și rău. Secularismul îl exclude pe Dumnezeu, exclude universaliile, spiritualitatea și transcendentul. Nu există teologie în secularism. Ceea ce un secular numește “filosofie” este, de fapt, slujnica științei empirice. Lumea poate să-l nege pe Creator, poate să nege universaliile, legea naturală, legea divină, standardul moral obiectiv, virtuțile necreate, dar nu poate pretinde în mod onest că morala seculară este morală, pentru că nu poate fi.
Morala seculară duce către depravare morală pentru că în centrul acestor invenții se află lipsa de onestitate intelectuală. Dietrich Von Bonhoeffer a spus că “nu crezi pentru că nu te supui.” Precum Lucifer, sloganul ce susține orice morală seculară spune: “Nu mă voi supune!” A urmări dezvoltarea moralei seculare este sinucidere culturală. Problema esențială cu moralele seculare este faptul că sunt în întregime creații ale omului, ceea ce conduce inevitabil către degradarea continuă a civilizației. “Moralitatea seculară” este un oximoron, iar dacă vom continua să mergem pe acest drum îngust și facil, vom asista cu siguranță la sfârșitul Marii Tradiții Vestice.
Autorul dorește să mulțumească prietenului său, Rodney Peterson, pentru contribuția sa în a clarifica argumentele dezvoltate în acest eseu.
Traducere de Cristina Lee după Is “Secular Morality” an Oxymoron?, cu acordul generos al The Imaginative Conservative.
FOTO: The Imaginative Conservative
