De la Clapham la Bloomsbury: o genealogie a moralei

Traducere de Ana Szel după Gertrude Himmelfarb, From Clapham to Bloomsbury: a genealogy of morals.

Istoric al ideilor, Gertrude Himmelfarb (născută pe 8 august, 1922) și-a dedicat lunga și remarcabila carieră studiului Marii Britanii în secolului 19. Acest devotament intelectual a fost ghidat de o identificare profundă cu atmosfera morală a erei victoriene, despre care autoarea crede că oferă perspective și soluții unice la problemele ce bântuie modernitatea.

Eseul a fost publicat în revista ’Commentary’, în februarie 1985 și republicat în ’Căsătoria și Morala în epoca victoriană (editura Random House 1986, republicată de Ivan R. Dee în 2001). Este reprodus aici cu permisiunea autoarei.

În ’De ce avem nevoie de apologetici? Eșecul tragic al Evanghelismului englez repetat de Biserica indiană’, Jonathan Rice descrie incapacitatea mișcării Evanghelice din secolul XIX de a răspunde provocărilor intelectuale ale creștinismului, care a rezultat în pierderea credinței multora dintre copiii și nepoții acestei generații. Cu toate că aceste prime generații de descendenți Evanghelici își abandonează credința, ei își păstrează morala creștină. O generație mai târziu, grupul Bloomsbury va abandona și morala creștină, după cum descrie în eseul său profesoara Himmelfarb:

 

„Pentru englez,” scrie Nietzsche în 1889, „moralitatea nu este o problemă”. Englezii au crezut că religia nu mai este necesară ca o „garanție a moralei”, că morala poate fi cunoscută „intuitiv.” Dar această iluzie a fost, la rândul său, un semn al persistenței puternice și profunde pe care ”ascendentul” creștin l-a avut asupra lor. Uitând originea religioasă a moralității lor, ei au uitat totodată „natura puternic condițională a dreptului ei de a exista.” Dacă creștinismul își va pierde vreodată acest ascendent, sugera Nietzsche, moralitatea ar fi privată chiar de fragila înțelegere a realității și ar deveni o veritabilă problemă.”

O generație mai târziu, moralitatea a devenit o problemă stringentă, chiar din motivele anticipate de Nietzsche. Cu siguranță asta nu a constituit o problemă a majorității englezilor. Dar de data asta Nietzsche nu s-a referit la mase, la „clasa sclavilor”, cea care respectă fără discernământ regulile morale și convențiile sanctificate prin uzură. S-a referit la „clerul aristocratic” sau la echivalentul său modern, „casta conducătoare” a filozofilor, a oamenilor de știință, a esteților – ceea ce Coleridge și Mill numeau clerisy – intelighenția națională – care mai recent avea să treacă drept „aristocrație intelectuală”. Noel Annan, autorul unui studiu clasic despre aristocrația intelectuală, a avut nevoie de zece registre genealogice pentru a trasa genealogia unora dintre personajele principale ale cercetării sale. Dar ar fi nevoie de un registru tridimensional pentru a arăta relațiile literare, filozofice, filantropice sau politice, alături de relațiile de rudenie și de căsătorie. Și ar fi nevoie de nici mai mult nici mai puțin decât de însăși istoria modernă a Angliei, pentru a înțelege implicațiile acestei rețele încâlcite. Totuși, firul dezvoltării intelectuale și spirituale, genealogia moralei, este destul de simplă și directă. Într-adevăr, este chiar așa cum a prezis Nietzsche.

A fost nevoie de un secol ca genealogia să se uzeze pe sine, un secol conținut în prima propoziție a unui eseu al lui E.M. Forster: „Hannah More a fost nașa stră-mătușii mele.” În manieră aristocrată, Forster nu catadicsește să își identifice personajele. El citează câteva perle din Hannah More: „Mersul la operă, ca și beția, este un păcat care își conține pedeapsa, și încă una foarte severă.” sau „Cel căruia i se va preda în copilărie matematica în ziua de duminică, la maturitate își va deschide magazinul duminica.” Dar nu se obosește să povestească că More a fost una dintre figurile importante ale mișcării „reformei morale” de la sfârșitul secolului XVIII și începutul secolului XIX, într-o campanie care dorea să îi reformeze deopotrivă pe bogați și pe săraci, convingând pe bogați (opera) și pe săraci (băutura) să renunțe la risipă. Și nici nu explică faptul că restricțiile lui More împotriva predării matematicii în ziua de duminică nu se aplică și practicii lecturii; în realitate, Hannah More a fost o susținătoare înfocată a Școlii de duminică (a înființat și a subvenționat personal mai multe astfel de școli), care a jucat un rol important în creșterea ratei de alfabetizare printre săraci.

Hannah More nu a fost doar nașa Mariannei Thornton, stră-mătușa lui Forster; a fost prietenă și asociată cu străbunicul său, Henry Thornton. Bancher, filantrop, membru al Parlamentului, Thornton a rămas cunoscut ca unul dintre fondatorii cultului Clapham, grup evanghelic influent, printre ale cărui realizări remarcabile se numără și abolirea comerțului cu sclavi. (De fapt, el a fost responsabil pentru numele cultului, întrucât Clapham care a fost reședința sa inițial, și apoi și a lui William Wilberforce, a devenit ulterior sediul cultului, atrăgând și alți evangheliști în acea zonă periferică a Londrei.) În alt eseu, Forster îi atribuie lui Thornton „două revendicări în atenția posterității”: un eseu despre creditul pe hârtie, care s-a distins prin republicarea sa un secol mai târziu, cu prefața lui Friedrich Hayek, și un best-seller, Family Prayers (Rugăciuni de familie), care a continuat să aducă familiei venituri din drepturi de autor chiar și pe vremea lui Forster. Conjuncția celor două lucrări pare să transforme Clapham într-o comuniune infamă a comerțului cu pietatea. Abia la sfârșitul eseului, Forster ia în considerare posibilitatea ca străbunicul său să fi rămas pentru posteritate un om care a ajutat la eliberarea sclavilor. Dar acest aspect, adăugat tardiv, este diminuat cumva de observația că deși este o lucrare excelentă, „astăzi trebuie refăcut totul de la capăt”, pentru că Thornton, deși perfect conștient de răul sclaviei, a fost total insensibil la răul „comercialismului”. Dacă Lytton Strachey ar fi scris despre cultul Chapman, ar fi fost de-a dreptul disprețuitor față de acești evangheliști pretențioși, care își găseau suportul spiritual în rugăciune, susținerea materială în comerț și susținerea morală în filantropie. Dar nu acesta este tonul lui Forster. El este tolerant, chiar respectuos cu strămoșii săi, admițând limpede că departe de a fi bigoți sau ipocriți, ei erau inteligenți, cultivați, urbani, umani, religiozitatea lor fiind exprimată mai degrabă prin conduită morală și fapte bune decât prin ritualuri sau dogme teologice. Dar nu și-a ascuns propriul sentiment de detașare față de ei și asta în ciuda amintirilor din copilărie care îl leagă de Clapham și a cunoștințelor sale considerabile în ceea ce privește istoria familiei. Biografia Mariannei Thornton scrisă de Forster este o lucrare de epocă, fermecătoare, dar ușoară, ca și cum o lucrare serioasă l-ar fi obligat la un ton mai critic. Citită în contextul propriei sale vieții și opere, aceasta servește doar la accentuarea distanței enorme între Clapham-ul predecesorilor săi și Cambridge și Bloomsbury, care au constituit habitatul său natural.

La un moment dat, introducând un alt membru important al cultului Clapham, Forster se întreabă: „Cine este oare Zachary Macaulay?”, iar răspunsul său este „străbunicul domnului R.C. Trevelyan”. Este o strategie tipică pentru Forster (și pentru grupul Bloomsbury): de a reduce sublimul, ca să zic așa, la ridicol, valoarea cultului Clapham pentru un acolit Bloomsbury. R.C. Trevelyan (Bob Trevy, așa cum apare în memoriile prietenilor săi din Bloomsbury) a fost un poet și un dramaturg minor – Lytton Strachey îl descria ca: „amuzant, dar până la urmă vag”. Zachary Macaulay ar fi preferat cu siguranță să fie recunoscut ca străbunicul lui G.M. Trevelyan, ca profesor Regius (distincție acordată de Casa Regală) de istorie la Cambridge sau, și mai bine, ca tatăl lui Thomas B. Macauly, unul dintre cei mai mari istorici englezi.

Thomas Macauly este nu numai istoricul de onoare al Angliei victoriene, ci și un specimen exemplar al celei de-a doua generații de evangheliști. Lipsit de fervoarea religioasă a tatălui său, el respectă valorile morale și civice, pe care le consideră moștenirea sa evanghelică. Macauly critică utilitarianismul lui Bentham, susținând că o astfel de filozofie nu poate satisface instinctul moral al omului, nevoia unui „ar trebui”, care nu este același lucru cu „este”, un simț al datoriei care nu este același lucru cu propriul interes. Creștinismul, a explicat el, furnizează acest element suplimentar pentru că promite perspectiva „fericirii infinite în viața de apoi”, ca o compensare pentru toate sacrificiile pe care trebuie să le faci pentru a-ți îndeplini misiunea pe pământ. „Asta este filozofie practică… Unui om i se cere să facă un lucru pe care altfel nu l-ar face și i se furnizează o nouă motivație în acest sens.” Cu siguranță această „filozofie practică” se bazează pe declinul practicii religioase. Dar chiar și în această formă, un soi de evanghelism utilitarian, ea se îndepărtează apreciabil de utilitarismul secular al benthamiților – și se îndepărtează încă și mai mult de filozofia grupului Bloomsbury, care nu furnizează nici o motivație, fie ea de natură utilitară sau religioasă, pentru ca cineva să facă orice altceva decât ar vrea.

O genealogie morală și intelectuală similară poate fi recunoscută și la alte familii cu descendență directă de la generația Clapham la generația Bloomsbury. James Stephen, un evanghelist pasionat și un aboliționist dedicat, s-a mutat la Clapham ca să fie aproape de cult și s-a căsătorit în interiorul acestuia cu a doua sa soție, sora văduvă a lui Wilberforce. La fel ca în familia Macauley, fiecare generație a familiei Stephen a cunoscut o diminuare a credinței religioase. Leslie Stephen, nepotul lui James și tatăl a patru dintre membrii constitutivi ai grupului Bloomsbury, s-a îndepărtat într-atât de credință, încât se considera agnostic. Dar la fel ca majoritatea agnosticilor din generația victoriană târzie, acesta considera că ireligiozitatea este totuși compatibilă cu morala cea mai riguroasă și mai convențională. Credo-ul său era simplu: „Azi nu cred în nimic, dar cred totuși în morală […] Dacă este posibil, vreau să trăiesc și să mor ca un gentleman.” Lucrarea Science of ethics (Știința eticii) a fost una dintre multele sale tentative de a prezenta etica ca pe o consecință a evoluției și altruismul ca pe o consecință a egoismului, tentativă care nu s-a bucurat de mai mult succes decât altele. Dar impulsul care l-a animat este clar: să elaboreze un fundament științific pentru un cod moral care să pună binele celorlalți mai presus de binele personal. Dacă acest cod moral secular, codul unui „gentleman”, îl deosebește de morala religioasă a cultului Clapham a bunicului său, îl deosebește încă și mai mult de morala grupului Bloomsbury, căruia îi sunt tributari copiii săi.

Nu toți membrii grupării Bloomsbury își au originea la Clapham. Dar majoritatea au fost înrudiți cu „aristocrația intelectuală” care, la sfârșitul secolului număra în rândurile ei nume marcante ale epocii victoriene: Macaulay, Trevelyan, Tennyson, Wilberforce, Thornton, Stephen, Strachey, Fry, Wegwood, Darwin, Huxley, Arnold, Thackeray, Booth¹. Iar cei care nu erau înrudiți prin sânge sau mariaj au dezvoltat legături încă și mai strânse cu aristocrația tot mai exclusivă a absolvenților Universității Cambridge. Toți cei indentificați ulterior în gruparea Bloomsbury (cu excepția lui Duncan Grant) au fost la Cambridge și mulți dintre ei au fost membrii selectei societăți secrete Apostles (Apostolii). Calitatea de membru al societății era dobândită pe viață, astfel încât puținii norocoși care s-au bucurat de această distincție înainte de absolvire („embrionii”) au avut privilegiul de a se asocia cu „apostoli” din generațiile anterioare. Astfel Lytton Strachey, Leonard Woolf, Maynard Keynes și Saxon Sydney-Turner s-au trezit în întâlnirile de sâmbătă seară ale societății angajați în discuții cu G.E. Moore, Bertrand Russell, Roger Fry, E.M. Forster, Desmond MacCarthy și alții care aveau să le devină prieteni pe viață. (Clive Bell a fost unul dintre puținii membri ai grupul Bloomsbury care nu a fost Apostol, și a resimțit acest lucru toată viața sa.) Într-un anumit sens, gruparea Bloomsbury avea să fie un alt fel de societate elitistă, o continuare a vieții universitare în mediul mult mai boem al Londrei, aproape de centrul vieții literare și artistice și departe de respectabilul, convenționalul cămin părintesc.

Dacă epoca victoriană, în sensul familiar al cuvântului, a antedatat regimul Reginei Victoria (originile sale pot fi găsite în evanghelismul primelor decade ale secolului), ea nu a supraviețuit morții reginei. A fost un accident plăcut al istoriei faptul că Eduard al VII-lea, acest foarte ne-victorian Prinț de Wales, a fost înscăunat în ianuarie 1901, inaugurând astfel un nou secol și o nouă eră. Leslie Stephens moare trei ani mai târziu, și la scurt timp după, copiii săi se mută din casa părintească din Kensington în pe atunci demodatul Bloomsbury. Virginia era hotărâtă să înceapă o viață nouă. „Totul va fi nou. Totul va fi diferit. Totul va fi dezbătut.”

La sfârșitul decadei (și a domniei lui Eduard), Bloomsbury a devenit căminul, sau casa departe de casă a copiilor lui Leslie Stephen, Vanessa, Virginia și Adrian (fratele mai mare, Thoby, murise cu câțiva ani în urmă), a lui Clive Bell (căsătorit cu Vanessa), Maynard Keynes, Lytton Strachey, Duncan Grant, Desmond MacCarthy, Roger Fry și Saxon Sydney-Turner; Leonard Woolf se reunește cu vechii săi camarazi de la Cambridge în 1911, la întoarcerea din India (și se căsătorește cu Virginia în anii care urmează). Acesta era nucleul grupării Bloomsbury. La fel ca și în cazul altor grupări, a existat un cerc de „membri pasageri” sau „simpatizanți”, printre care se numărau E.M. Forster, James Strachey (fratele lui Lytton și traducătorul lui Freud), R.C. Trevelyan, Francis Birrell și alții care s-au înscris sau s-au abătut de la traiectoria grupului Bloomsbury. Și, la fel ca și în cazul altor grupări, au existat printre ei voci care au pretins că membrii componenți erau prea diferiți ca să constituie un grup. Această declinare a responsabilității este nesinceră; nimeni nu a sugerat vreodată că grupul ar fi omogen sau monolitic. Au avut însă destule în comun și s-au identificat față de ei și față de ceilalți sub titulatura „Bloomsbury”. În realitate au fost cu mult mai organizați decât majoritatea grupurilor de acest fel, înainte de război se întâlneau cu regularitate la seratele de joi de la Bloomsbury (serile de sâmbătă erau rezervate pentru întâlnirile Apostolilor de la Cambridge), iar în anii ’20 și ’30 se întâlneau în „Clubul Memorialistic” cu scopul explicit de a rememora propria activitate. (La un moment dat, pictorii din grup se întâlneau în fiecare vineri, iar joia citeau piese de teatru.)

Dacă cei din grupul Bloomsbury nu și-au recenzat unii altora cărțile în mod constant și demonstrativ, așa cum susțin detractorii lor, au avut totuși oportunitatea să o facă, mai mult decât în alte situații. În anii ’20, Leonard Woolf devine editorul literar al revistei Nation (în urma restructurării financiare făcute de Keynes), în timp ce Desmond MacCarthy este editorul literar al revistei New Statesman și ulterior al revistei Life and Letters și totodată critic literar în Sunday Times. Și nu multe dintre grupuri au putut să se laude cu propria editură, Hogarth Press, care avea propria mașină de tipărit. Iar sfera literară a grupării Bloomsbury nu a fost singura în care se vehiculau conexiuni importante. Prima expoziție post-impresionistă a lui Roger Fry din 1910 a fost exclusiv franceză, dar cea de-a doua ediție, cu doi ani mai târziu, devenise deja mult mai cosmopolită; din nouă pictori englezi, trei erau de proveniență Bloomsbury – Vanessa Bell, Duncan Grant și Fry însuși – iar pictorul care nu aparținea grupării Bloomsbury era reprezentat de un portret al lui Lytton Strachey. Clive Bell, unul dintre cei care mai târziu va protesta împotriva ideii de grup, i-a sugerat lui Fry în 1917 să picteze „un portret istoric de grup al celor de la Bloomsbury”. Fry nu a mai pictat până la urmă acest tablou, dar Vanessa a început să lucreze la „Old Bloomsbury”, tabloul cu membrii inițiali. Cu toate că lucrarea nu a fost niciodată terminată, ulterior ea a pictat un tablou care includea și tânăra generație, cu portretele membrilor decedați pe fundal.

De fapt, Bloomsbury a fost un grup (sau cerc sau coterie) la fel cum Clapham a fost un „cult”. Și a îndeplinit cumva aceeași funcție, aceea de a da tonul și de a stabili agenda „avangardei” culturale a națiunii. Așa cum Clapham a inspirat o reformă morală și spirituală, Bloomsbury a căutat să influențeze o eliberare morală și spirituală – o eliberare de Clapham și de vestigiile evanghelismului și ale epocii victoriene, care persistau încă în primele decenii ale secolului XX. Dacă grupul Bloomsbury nu a fost prea preocupat de religie, fie ea evanghelică sau de altă confesiune, a fost pentru că generația părinților lor abandonase deja religia convețională. Vechea generație nu abandonase însă etica morală și socială, care rămăsese la fel de convingătoare ca etica religioasă a cultului Clapham. Ultimii victorieni aveau o viziune la fel de filantropică precum evangheliștii timpurii, însă pentru că le-a lipsit imperativul religios pentru filantropie, au făcut din ea o știință și o profesie. În loc să înfințeze Școli de duminică, au instituit un sistem obligatoriu de școlarizare zilnică; în loc să redreseze moralul și comportamentul săracilor, le-au îmbunătățit locuințele și locurile de muncă; în loc să se adune să se roage în familie, au respectat conveniențele morale, care au devenit un surogat al pietății religioase.²

Grupul Bloomsbury s-a răzvrătit împotriva ethosului victorian, împotriva noțiunilor de public și privat. „Cum ajunge cineva la propria moralitate?” se întreba Virginia Woolf. „Cu siguranță citindu-i pe poeți.” Acest răspuns l-ar fi oripilat pe tatăl ei, care suspecta poezia de a fi o rețetă a imoralității, o invitație la „morbid” și „inuman”, o formă de a te abandona plăcerilor și emoțiilor intime în detrimentul îndatoririlor publice și personale. Invocând poezia ca pe o sursă de „moralitate”, Virginia Woolf acordă esteticii calitatea absolută, peremptorie, pe care tatăl său o acorda eticii. Și calificând romanul ca o specie a poeziei, așa cum a încercat să facă, ea a extras romanul din sfera realității sociale, care ar fi putut conține prin imitație moralitatea socială. Adevăratul roman, susținea Virginia Woolf, era ținut laolaltă nu de o poveste sau de o intrigă, ci de emoțiile autorului. „Ea este o poetă”, afirma Forster, „care vrea să scrie ceva pe cât de asemănător posibil unui roman.”

La fel cum Virginia Woolf a instituit o moralitate poetică, la fel și Roger Fry și Clive Bell au instituit o religie din artă. „Arta este o religie. Este o expresie și o mijlocire a unei stări de spirit atât de sfântă, pe cât poate un om să trăiască.” Mai mult decât atât, a fost o formă modernă distinctă a religiei. „Mințile moderne sunt atrase de artă, nu doar pentru expresia perfectă a emoției transcedentale, ci pentru inspirație de viață”. Această „inspirație” este întru totul personală și privată, nu un fel de a trăi în societate, ci un fel de a trăi cu tine însuți, cu propriile sentimente și sensibilități. Adevărata artă este autonomă: „perfect compatibilă cu ea însăși, capabilă să se susțină pe sine, și conținută în sine – construcții care nu înseamnă altceva, dar par să aibă valoarea supremă, și în acest sens să fie reale.”

Când Virginia Woolf a făcut celebra declarație: „În preajma lui decembrie 1910 caracterul uman s-a schimbat”, se poate să fi ales această dată din cauza expoziției post-impresioniste care a alterat sensibilitatea artistică a întregii sale generații. Dar cadrul de referință imediat era pasajul literar de la „realismul social” cum îl numim acum, la scriitorii eduardieni (E.M. Forster, D.H. Lawrence, Lytton Strachey, James Joyce, și bineînțeles Virginia Woolf). Pentru cel dintâi, romanul era inseparabil față de realitatea exterioară; incomplet fără o dare de seamă asupra mediului social și fizic. Pentru aceasta din urmă, romanul era auto-suficient, iar lumea era aceea pe care autorul voia să o construiască.

Dacă romanul modern a fost în acest sens liber, neconstrâns de realitate, la fel a fost și autorul modern. „Caracterul uman” care s-a schimbat în decembrie 1910 era caracterul artistului, nu al omului de rând. Oamenii obișnuiți erau legați, cum au fost întotdeauna, de obiceiuri și deprinderi concepute pentru „naturi timide, care nu îndrăznesc să-și lase sufletele să se joace liber”. Dar scriitorii și artiștii nu mai puteau fi circumscriși; ei trebuiau să fie liberi să-și urmeze „vasta varietate de revolte și impulsuri omenești”. Propriile caractere erau la fel de autonome ca personajele pe care le creaseră. Să-i privești ca pe niște oameni obișnuiți, să-i faci „datori celorlalți”, să-i pui în poziția de a „trăi pentru alții, nu pentru noi înșine, este o violare a naturii noastre și o periclitare a vocației”.

Acesta a fost credo-ul grupării Bloomsbury: să trăim pentru „noi înșine”. Nu în mod semnificativ pentru „tine însuți”. Cei din grupul Bloomsbury nu au fost adepți ai lui Nietzsche, „ mândri solitari… duri, sticți, continenți, eroici,” fiecare exploatând propriile resurse interioare pentru a rezista convențiilor și iluziilor culturii sale. Ei își trăgeau puterea și independența unii din ceilalți. Cu toate că nu recunoșteau nici o obligație față de „ceilalți”, față de societate în general, ei recunoșteau (în propria manieră perversă) loialitate față de ceilalți membrii ai grupului. Asemeni Apostolilor care își promiseseră să se considere „reali” doar unii pe ceilalți, și la oricine altcineva să se refere ca la un „Fenomen”, grupul Bloomsbury și-a extins afecțiunea doar asupra intimilor; pentru restul lumii aveau rezervată un fel de toleranță amuzată, iar în cel mai rău caz (și cel mai adesea) un dispreț nedisimulat. Fiind atât de vădit un grup compact, ei au reușit să nască o „cultură adversă” suficient de puternică încât să provoace cultura predominantă, burgheză. Și tot din același motiv au fost cruțați de solipsismul care le-ar fi guvernat altfel destinele individuale.

Rațiunea filozofică a grupului Bloomsbury a fost articulată de G.E. Moore. Pentru Virginia, mutarea la Bloomsbury în 1904 a însemnat începutul unei vieți noi. Pentru majoritatea bărbaților din grup – fratele ei Thoby, viitorul ei soț Leonard Woolf, viitorul ei cumnat Clive Bell, prietenii săi Lytton Strachey, Maynard Keynes și Desmond MacCarthy – totul a debutat la Cambridge, cu câteva luni în urmă, odată cu apariția Principia Ethica (Principiile Etice) a lui Moore. „M-am născut în octombrie 1903”, îi scria Strachey lui Moore la vremea respectivă, „începutul Vârstei Rațiunii”. La o privire retrospectivă, Keynes era și mai înflăcărat. „A fost captivant, exaltant, începutul renașterii, începutul unui nou rai pe un pământ nou, eram vestitorii unei noi dispense, nu ne era frică de nimic.”³

Autorul acestei noi dispense era doar cu câțiva ani mai în vârstă decât discipolii săi. Keynes avea douăzeci de ani și Strachey douăzeci și trei la momentul la care a fost publicată Principiile Etice; Moore însuși, care discutase în prealabil multe dintre ideile din carte cu ceilalți Apostoli, avea doar douăzeci și opt de ani când a început să scrie această carte și nu împlinise încă treizeci când aceasta a fost publicată. Pentru acești tineri, Principiile Etice a constituit un manifest eliberator, o absolvire de vechea morală și, au crezut ei, de orice morală. Esența cărții, așa cum o vedeau ei, era ultimul capitol, „Idealul”, în care Moore argumenta că adevărul fundamental al filozofiei morale presupunea „starea de conștientizare” (nu de conștiință, ca în filozofia morală tradițională), iar cea mai înaltă stare de conștientizare era „plăcerea dialogului uman și delectarea admirației estetice.” Acestea erau doar „bune în sine”, dezirabile „doar pentru ele însele”, „doar cele mai bune, de departe cele mai bune lucruri pe care ni le putem imagina”. (Sublinierile îi aparțin lui Moore.) Dacă grupul Bloomsbury a avut vreo filozofie, atunci aceasta a fost: devotament total față de „nevoile afective” și față de „delectarea estetică”. Aceasta nu era, să ne înțelegem, întreaga filozofie a lui Moore. Dar erau aspectele care au plăcut studenților de la Cambridge și Apostolilor care au fondat mai târziu grupul Bloomsbury. Chiar și Virginia Woolf, care nu aprecia filozofia, a citit în 1908 Principiile, perseverând în ciuda dificultăților de lectură pe care le-a întâmpinat; după Leonard Woolf, Moore a fost singurul filozof care a influențat-o vreodată. (Principiile apar și în romanul pe care începe să îl scrie în 1909, The Voyage Out, unde cititorul se presupune că trebuie să recunoască volumul după felul în care este legată coperta.)⁴

Într-un fragment memorialistic, citit mulți ani mai târziu de Keynes membrilor supraviețuitori ai grupului Bloomsbury, el vorbește cu căldură despre influența pe care Moore a avut-o asupra grupului. Ei au acceptat, explica Keynes, „religia” lui Moore, respingând „morala” sa. Într-adevăr, unul dintre marile avantaje ale religiei sale a fost acela că nu avea nevoie de morală – prin „religie” înțelegând atitudinea față de sine, supremă, iar prin „morală” atitudinea față de lumea înconjurătoare, intermediară. Ceea ce nu au putut accepta a fost concesia firavă față de morala convențională din penultimul capitol al Principiilor, unde Moore sugera că în cazul în care nu se pot prevedea consecințele pe termen lung ale unei conduite oarecare, trebuie respectate regulile morale existente. Aceasta, a insistat Keynes, viola cel mai important principiu al grupului Bloomsbury.

Am repudiat în întregime morala comună, convențiile și înțelepciunea tradițională. Eram, ca să spun așa, imorali, în sensul cel mai strict al termenului. Consecințele faptului că am fost descoperiți trebuie, bineînțeles, considerate ca atare. Dar nu am recunoscut nicio obligație morală, nicio sancțiune interioară de a te conforma sau a te supune. Dinaintea raiului, am cerut să fim proprii noștri judecători.

Bloomsbury a preluat de la Moore o filozofie care sancționa dacă nu imoralitatea, așa cum spune Keynes, atunci cel puțin amoralitatea. Pentru că „stările de conștientizare” care constituiau esența filozofiei sale nu aveau nimic de a face cu conduita sau consecințele. Obiectivul era „să fii bine”, nu „să faci bine”. Iar să fii bine însemna să fii într-o stare de conștientizare intensă, acea „atemporală, pasională stare de contemplare și de comuniune” care genera „dragoste, frumusețe și adevăr” – nu virtute. Și chiar și dragostea, adevărul și frumusețea erau atent conturate astfel încât să nu conțină nici o urmă de utilitate sau moralitate. Cunoștiințele inutile erau preferate cunoștiințelor utile, frumusețea exterioară calităților intelectuale, lucrurile prezente sau realizabile pe loc celor îndepărtate sau indirecte. Astfel, își amintește Keynes, grupul Bloomsbury „a trăit în totalitate experiența prezentului”, repudiind nu doar ideea de „datorie”, ci orice fel de „acțiune socială”, și nu numai acțiunea socială, ci „o viață activă în general”, o viață care ar putea să presupună scopuri dezagreabile, cum ar fi „puterea, politica, succesul, bogăția, ambiția”.

Scriind, la treizeci și cinci de ani după lansarea „noii dispense”, când el însuși, angrenat cu succes într-o viață plină de acțiune, a putut judeca măsura justă a bunurilor vieții, Keynes poate fi ironic și chiar critic cu privire la unele aspecte ale crezului grupării Bloomsbury. Totul se baza, a realizat el ulterior, pe o viziune prea rațională și utopică a naturii umane; fără să poată aprecia cât de subțire și precară era crusta de civilizație, cât de dependenți erau oamenii de „morala comună, de convenții și de înțelepciune tradițională”. Această judecată, făcută în toamna lui 1938, în ajunul celui de-al doilea război mondial, nu presupunea nici o înțelegere profundă, nici curaj. Chiar și la momentul respectiv, aflat la maturitate, Keynes ar fi putut profita de ocazie să își reafirme tezele esențiale ale crezului său. Dincolo de erori, el a considerat acest crez „mai aproape decât orice alt adevăr, cu mai puțină materie irelevantă, străină și nimic pentru care să te rușinezi.” În retrospectivă a fost sigur că „această religie a noastră a fost una foarte potrivită pentru dezvoltarea grupului”. Și nu doar ca pepinieră, ci și ca filozofie de viață, pentru că a rămas, a continuat el, „religia mea dincolo de suprafață”. Fără să vrea să se eschiveze de la implicațiile acestei „religii”. „Rămân și voi rămâne mereu imoral.”⁵

Într-un anumit sens, Keynes este cel mai interesant din grup, pentru că el a sfidat cel puțin unul dintre principiile sale. Nu numai că a trăit „o viață activă”, dar a trăit-o având una dintre profesiile cele mai burgheze și mai materialiste. Deși inițial economia a fost mai degrabă o vocație accidentală, talentul și ambiția sa l-au ajutat să persevereze. Și chiar și în timp ce își desfășura sordida activitate la Cambridge și la Trezorerie, el a susținut că economia reprezintă o sferă separată și inferioară a vieții și că el personal deplânge importanța acordată rațiunilor și criteriilor economice. Bertrand Russell își amintea că deși Keynes „a evadat în lumea cea mare”, a făcut-o cu aerul unui „episcop in partibus (fără dioceză)”, care atunci când se aventurează în lumea mundană a economiei și politicii, „își lasă sufletul acasă”.⁶

În realitate, o parte din „sufletul” celor de la Bloomsbury a penetrat teoriile economice ale lui Keynes. Se poate discerne o afinitate între ethosul grupului Bloomsbury, care valorizează satisfacțiile prezente și imediate și economia lui Keynes, care este concepută pe termen scurt și exclude orice judecată pe termen lung. (Celebra remarcă a lui Keynes „pe termen lung suntem morți cu toții”, are în mod evident legătură cu homosexualitatea sa – la care Schumpeter se referea cu delicatețe: „viziunea sa care exclude paternitatea”.) Același ethos este reflectat de doctrina keynes-iană conform căreia consumul mai degrabă decât economisirea este sursa creșterii financiare – într-adevăr, cumpătarea este nocivă atât social, cât și economic. În The Economic Consequences of the Peace (Consecințele economice ale păcii), scrisă cu mult înainte de General Theory (Teoria Generală), Keynes ridiculizează „virtuțile” cumpătării. Capitaliștii, spune el, au indus în eroare clasa muncitoare, lăsând-o să creadă că interesele ei sunt mai bine servite de cumpătare decât de consum. Această manipulare face parte din străvechiul sofism puritan.

Datoria de a fi cumpătat a devenit nouă zecimi virtute, iar creșterea prăjiturii obiectul adevăratei religii. În jurul interdicției de a consuma prăjitura s-au adunat toate instinctele puritane, care în alte epoci s-au retras din lume și au neglijat atât arta de a produce, cât și arta delectării. Și astfel prăjitura a crescut; dar motivul creșterii nu a fost contemplat. Indivizii vor fi îndemnați nu atât să se abțină, cât să amâne și să cultive plăcerile securității și anticipării. Cumpătarea era pentru bătrânețe și pentru copii; dar asta numai în teorie – virtutea prăjiturii era aceea de a nu fi niciodată consumată, nici de ei, nici de copiii lor după ei.

În viața sa publică, Keynes a fost loial grupului Bloomsbury. Cu toate că a fost aspru criticat de prietenii săi pentru că nu a demisionat de la Trezorerie în semn de protest față de al doilea război mondial, el a reușit să se opună războiului în felul său, și probabil într-o manieră mai eficientă decât ar fi făcut-o dacă s-ar fi retras din viața publică. Și-a folosit poziția oficială pentru a promova viziunea conform căreia recrutarea militară și raționalizarea mâncării au fost și inutile și nepractice, iar resursele Marii Britanii au fost neadecvate pentru un război în toată regula. Și a intervenit în favoarea prietenilor care doreau să fie scutiți de serviciu militar invocând obiecții morale. El însuși, asemeni majorității bărbaților din grupul Bloomsbury, a solicitat scutirea pe bazele discutate anterior și și-a retras aplicația numai în momentul în care a decis să își continue munca la Trezorerie, fiind astfel scutit în mod automat. Indiferent de discreția exercitată în sfera publică, în interiorul grupului nu a făcut niciun secret din ostilitatea sa față de război. Când propunerile sale pentru tratative de pace au eșuat la sfârșitul lui 1917, Keynes îi scria lui Duncan Grant: „Lucrez pentru un guvern pe care îl disprețuiesc pentru scopurile sale, pe care le consider criminale.” Nu a avut o părere mai bună nici despre guvernul britanic și aliații săi de la Conferința de la Versailles. The Economic Consequences of the Peace (Consecințele economice ale păcii), publicată în 1920, are aproape același ton și caracter ca Eminent Victorians (Eminenții victorieni) a lui Strachey, care apăruse cu un an în urmă; Lloyd George, Wilson și Clemenceau erau descriși ca fiind la fel de ipocriți și venali ca doctorul Arnold, cardinalul Manning și generalul Gordon.

Primul război mondial, care a provocat un bilanț tragic pentru clasa socială reprezentată de gruparea Bloomsbury (emoționant descrisă de Robert Graves în Good-bye to all that), nu a făcut nici o victimă în rândurile celor de la Bloomsbury. Singurul dintre ei care s-a apropiat de linia frontului a fost Desmond MacCarthy, care a fost alături de Crucea Roșie în prima iarnă a războiului, și David Garnett, care a fost în serviciul militar pentru scurt timp, alături de unitatea de ambulanță Friends. Restul au fost fie scutiți de serviciul militar din motive medicale sau au invocat obiecții morale și au fost repartizați la munci agricole. Grant și Garnett, de exemplu, au petrecut ultimii ani de război la Charleston, o fermă din Sussex închiriată de familia Bell. La doar patru mile de reședința familiei Woolf, Charleston a devenit centrul de război al clanului – „Bloomsbury la malul mării”, cum l-a descris Quentin Bell.

Chiar și în opoziția sa față de război, gruparea Bloomsbury s-a distins de cei care au invocat obiecții morale – erau, într-adevăr, ofensați de ceilalți obiectanți în acceași măsură în care îi detestau pe suporterii războiului. Gruparea Bloomsbury nu a fost inspirată de pacifism; obiecțiile lor nu erau față de război în general, ci față de acest război în particular. Și față de acest război nu din motive politice specifice, ci mai degrabă din motive sociale, ca să zic așa, din cauza nemulțumirii societății și a țării în general. Duncan Grant i-a explicat tatălui său, maior în armată, de ce consideră războiul o crimă față de „civilizație”. La fel ca majoritatea artiștilor, el a mărturisit că „nu e un patriot”. „Am început să înțeleg că dușmanii nu erau niște mase vagi de oameni din țări străine, ci mase de oameni din propria țară și mase de oameni din țara dușmană, iar prietenii erau oamenii ideilor pe care îi poți întâlni în orice țară călătorești.” Acest dispreț față de mase și față de burghezie este ilustrat dramatic într-o cunoscută anecdotă despre prestația lui Strachey la tribunal, în urma cererii sale de scutire de serviciul militar. În fața unei numeroase audiențe compusă din prieteni și familie, Strachey a umflat o pernă cu aer, s-a așezat cu grijă deasupra ei (susține că avea grămezi de perne) și și-a aranjat o pătură de voiaj pe genunchi, înainte să binevoiască să înceapă să răspundă întrebărilor tribunalului. O întrebare anume s-a dovedit irezistibilă. Întrebat ce ar face dacă ar vedea un soldat german violându-i sora, s-a uitat solemn la surorile sale și a replicat cu vocea sa subțire. „Aș încerca să mă bag la mijloc.” Chiar dacă acest episod este considerat revoltător chiar și pentru Strachey, este greu să nu iei în seamă bucuria cu care a fost întâmpinată această remarcă în rândurile prietenilor săi, sau comentariul lui Quentin Bell, un adevărat fiu al grupării Bloomsbury, care a descris atitudinea lui Strachey ca „inteligentă și ireverențioasă în același timp.”

Dacă după război au fost mai puține astfel de episoade, a fost pentru că grupul Bloomsbury a găsit alte metode de a epata burghezia. Dar atitudinea fundamentală față de chestiunile publice, o combinație de ireverență, indiferență și dispreț aristocratic, a persistat. În 1938, în perioada în care Keynes își redacta memoriile, Forster a scris un eseu care surprinde perfect spiritul Bloomsbury. „Nu cred”, își începe Forster eseul, „în Credință”. Mai mult decât atât, el nu regretă lipsa sa de credință, ci proferează o aversiune și o lipsă de încredere față de aceasta. Legislatorii săi nu au fost Moise și Sfântul Paul, ci Erasmus și Montaigne; templul său nu a fost ridicat pe muntele Moriah, ci în Câmpiile Elizee „în care sunt admiși până și cei imorali”; motto-ul său a fost „Doamne, nu cred – ajută neîncrederii mele.” Dar întrebat despre propria credință, a răspuns invocând „relațiile personale”, singurul lucru bun și solid într-o lume plină de violență și cruzime. Aceasta a fost una dintre credințele pe care le-a putut afirma fără echivoc: „Pot cu siguranță să proclam faptul că eu cred în relații personale.”

În acest eseu, scris odată cu ascensiunea comunismului și a nazismului și sub amenințarea războiului, Forster face faimoasa remarcă „Dacă ar trebui să aleg între a-mi trăda țara și a-mi trăda prietenul, sper să am curajul să-mi trădez țara.” Pentru Forster și prietenii săi, această alegere nu presupunea curaj; era o altă manieră de a revendica întâietatea „relațiilor personale” cu care s-au mândrit adesea de altfel și de a profera disprețul pentru chestiunile publice, care a însemnat mai degrabă disprețul pentru public. Nu constituie o dovadă de curaj nici afirmația sa: „nu dau nici două urale pe democrație.” „Două ovații sunt mai mult decât suficiente”, insistă Forster, „nici nu există ocazii pentru mai multe”. Numai „Iubirea, această iubită Republică” merită ovații. Cele două ovații se referă la diversitatea și dezbaterea stimulate de democrație, care au încurajat la rândul lor adevărata aristocrație – „nu o aristocrație a puterii, bazată pe poziții și influență, ci o aristocrație a sensibilității, a atenției, a curajului.” Se poate ca Forster să facă aluzie la Bloomsbury, atunci când descrie o aristocrație ai cărei membri „au un acord secret atunci când se întâlnesc” și care reprezintă „adevărata condiție umană, unica victorie permanentă a rasei noastre bizare asupra cruzimii și a haosului”.

Cele două ovații pentru democrație ale lui Forster nu au fost ovații de exaltare; au fost mai degrabă o aprobare politicoasă. Ele constituiau pe de-o parte o critică a celor înclinați să refuze democrația – comuniștii cărora puțin le păsa de diversitate și de dezbatere și care doreau să își impună propria versiune a Republicii Iubite sub egida Partidului. Dar era, pe de altă parte, o critică adusă celor într-atât de nechibzuiți încât să idealizeze democrația, fără să realizeze că cea mai bună parte a democrației, restul salvator, era o aristocrație care nu este aservită, o aristocrație a cărei supremă loialitate este „Iubirea, această iubită Republică”, și care și-ar trăda în caz de nevoie țara, dar nu și prietenii (și cu atât mai puțin iubiții).⁷

„Iubirea, această iubită Republică” – acest motto reprezintă o parodie crudă a grupării Bloomsbury. Doar recent s-a aflat ce rol a jucat iubirea în rândul membrilor grupului și forma pe care a îmbrăcat-o acest fenomen. Nu din întâmplare, așa cum remarca Hilton Kramer, cea mai mare parte a atenției pe care au suscitat-o a fost dedicată vieții lor intime, mai degrabă decât operei lor. Pentru că în ciuda productivității lor imense, cu excepția lui Keynes și a Virginiei Woolf, memoriile, scrisorile și jurnalele membrilor Bloomsbury s-au dovedit mai interesante decât romanele, biografiile, eseurile și tablourile lor. Într-adevăr, este dificil de conceput că au scris și au pictat atât de mult, având în vedere cantitatea enormă de timp și efort pus în slujba memoriilor, scrisorilor și jurnalelor, ca să nu mai vorbim de energia fizică extraordinară dedicată vieților lor personale complicate. (Virginia Woolf a lăsat cinci volume de jurnale și șase volume de scrisori.) Fiind atât de absorbiți de ei înșiși – câte grupuri se pot lăuda că au menținut un Club de Memorii de-a lungul a două deceni? – nu este de mirare că și alții le-au împărtășit interesul. Este deci plauzibil să fie expuși scrutinului biografic lansat de Strachey și astfel, viețile lor publice, opera lor să fie privite ca o reflexie a vieții lor intime. Astfel, Eminents Victorians (Eminenții victorieni) este considerată a fi mai degrabă o expresie a personalității autorului decât a pretinșilor săi subiecți. Iar romanele Virginiei Woolf, atunci când nu servesc ca material de propagandă feministă, sunt pline de aluzii și revelații autobiografice.

Este ironic ca niște indivizi care s-au mândrit cu cinstea și sinceritatea lor, mai cu seamă în ceea ce privește „viața personală” – în contrast cu ceea ce considerau a fi ipocrizia și bigotismul victorian – să fi reușit să ascundă atât de multă vreme adevărul despre viața lor intimă. Chiar și un critic perspicace și cu o minte psihanalitică ca Lionel Trilling a reușit să scrie un studiu complet despre Forster în 1934, fără să realizeze că acesta a fost homosexual. Nici Roy Harrod, în biografia pe care o scrie despre Keynes, publicată în 1951 (biografia oficială, așa cum a fost considerată la vremea respectivă și cum a rămas timp de 30 de ani), nu a considerat necesar să menționeze homosexualitatea lui Keynes – o suprimare deliberată, de vreme ce Harrod era prieten cu Keynes și era la curent cu înclinațiile și activitățile sale sexuale. Nici Leonard Woolf, în cele cinci volume autobiografice în care descrie cu candoare căderile nervoase și tulburările mentale ale soției sale, nu menționează nimic despre escapadele sexuale frenetice ale celor din jurul său. Nici măcar James Strachey, fratele cel mic al lui Lytton nu este mai comunicativ; este deosebit de ironic faptul că discipolul, traducătorul și omul care l-a introdus pe Freud în Marea Britanie, a avut acces la documentele secrete ale lui Lytton timp de mai bine de 30 de ani după moartea fratelui său și, totuși, a ridicat nenumărate obiecții față de publicarea lor într-o lucrare biografică. (A intervenit, totuși, în favoarea prezervării scrisorilor lui Keynes către Strachey, atunci când fratele lui Keynes a amenințat că intenționează să le distrugă.)

De abia în 1968, Quentin Bell, fiul lui Clive și Van Bell, a publicat o carte despre Bloomsbury, în care recunoaște că „am suprimat o mare parte din ceea ce știam și mai mult, din ceea ce bănuiam”. Este exagerat să presupunem că o astfel de informație ar fi putut deranja pe cineva, în fond majoritatea (cu excepția lui Leonard Woolf și a lui Duncan Grant) erau deja morți demult. În schimb, el oferă o explicație demnă de cel mai cuviincios dintre victorieni: „Acesta este, în principal un studiu a istoriei ideilor, și cu toate că uzanțele grupării Bloomsbury trebuie luate în considerație și vor fi descrise într-o manieră generală, nu este necesar și nici nu sunt înclinat să mă comport ca o menajeră, să adulmec noptierele și pe sub paturi, să deschid scrisori de dragoste sau să cercetez jurnale intime.” Această explicație este cu atât mai nepotrivită cu cât avem de a face cu un grup care a făcut din scrisori și jurnale o formă de artă și care nu era deloc străin de practicile de invadare a intimității.

În zilele noastre, a devenit evident că problema nu a fost homosexualitatea, care s-a dovedit a fi un aspect prea comun pentru a stârni revelații, suprimarea sa fiind cu atât mai puțin justificată. Adevărata revelație, propusă de Michael Holroyd în cele două volume ale biografiei sale despre Lytton Strachey apărute în 1967-68 și care a fost de atunci confirmată de nenumărate memorii și biografii (dintre care cea mai notabilă este prima parte a biografiei lui Keynes, publicată de Robert Skidelsky în 1983) este natura compulsivă și promiscuuă a homosexualității. Până și membrii grupului Bloomsbury s-au declarat consternați de „permutările și combinațiile” care rezultau din aceste înclinații. De exemplu, în 1907, Strachey descoperă că iubitul (și verișorul) său Duncan Grant are o aventură cu Arthur Hobhouse, care la momentul respectiv, avea la rândul său o aventură cu Keynes. În anul următor Strachey este și mai șocat să afle că Grant are și el o aventură cu Keynes.

Leonard Woolf, aflat în Ceylon la momentul respectiv, este pus la curent cu ultimele noutăți: „Dumnezeule! Este un amestec dement; ești șocat? Sunt mai degrabă permutări și combinații. Nu am fost niciodată îndrăgostit de Maynard și nu m-am culcat niciodată cu Hobbes [Hobhouse], dar astea sunt singurele excepții de care pot să-mi amintesc pe moment.” Treizeci de ani mai târziu, Keynes își amintește de acea perioadă ca de „o succesiune de permutări de scurte intrigi superficiale și acute.”

Fragmentul care descrie Bloomsbury ca un loc în care „toate cuplurile erau de fapt triunghiuri amoroase care trăiau la pătrat” nu surprinde corect situația; ar fi nevoie mai degrabă de o figură de tip poligon pentru a descrie relațiile acestor cupluri. Vanessa Stephen, de exemplu, era considerată de ceilalți cea mai solidă și stabilă dintre ei – o numeau „monolitică” sau după descrierea unui istoric, „o integritate feminină solidă”. În 1907 Vanessa se mărită cu Clive Bell, parțial, după spusele ei, ca o consolare în urma pierderii fratelui său iubit, Thoby, prieten apropiat al lui Clive. (Inițial refuză cererea în căsătorie a lui Clive, apoi o acceptă după două zile de la moartea lui Thoby.) Patru ani mai târziu, cu acordul tacit al soțului ei, care avusese între timp aventuri cu o serie de femei, printre care și Molly MacCarthy, soția lui Desmond, Vanessa începe o relație cu Roger Fry. Acest menage à trois dura deja de doi ani când Roger i se plânge lui Clive de transferul afecțiunii Vanessei către Duncan Grant, care cu această ocazie își descoperă brusc (și din păcate pentru Vanessa, doar provizoriu) latura heterosexuală. (Înainte de ea, Duncan a fost iubitul fratelui ei, Adrian, al lui Strachey și al lui Keynes.)

În anul următor, Vanessa o naște pe Angelica. Cu toate că toți membrii grupului știu că copilul este al lui Duncan, Angelica este înregistrată cu numele lui Bell și crește considerându-l pe acesta tatăl său. (Acest aranjament se datorează măcar parțial părinților lui Clive, care îi susțineau financiar.) La momentul căsătoriei Angelicăi cu David „Bunny” Garnett, ea aflase deja adevărata identitate a tatălui ei. Nu aflase însă că soțul ei, fost iubit al lui Duncan, a încercat fără succes să o seducă și pe mama ei – chiar în perioada în care ea a fost concepută. În ziua în care se năștea Angelica, plin de gelozie și ranchiună, Garnett îi scrie lui Strachey: „Cred că o să mă însor cu ea; când va avea douăzeci de ani, eu voi avea patruzeci și șase – crezi că e destul de scandalos?” Ceea ce a și făcut, cu doar câțiva ani mai târziu decât își propusese. Primele avansuri sexuale i le-a făcut într-o mașină, cu Duncan pe bancheta din spate și sub privirile soției sale invalide care îi urmărea de la o fereastră. Cu toate că Duncan și Vanessa au fost oarecum deranjați de ideea căsătoriei dintre fiica lor și vechiul lor prieten, ei nu au fost suficient de tulburați încât să facă ceva pentru a împiedica acest eveniment; i-a afectat mai tare faptul că nu au fost invitați la ceremonie.

„Lumea este a dracului de ciudată. Dar oamenii nu vor recunoaște niciodată magnitudinea acestei ciudățenii.” Noi de abia acum începem să realizăm cât de ciudată a fost această lume – nu doar homosexuală, ci androgină, aproape incestuoasă și polimorf promiscuă. Dacă un istoric sau un biograf al grupului Bloomsbury este obligat să ia aceste aspecte în serios, este pentru că personajele sale au făcut-o, pentru că și-au creat o moralitate (sau o „religie”, așa cum o numea Keynes) din „nevoile afective” și din „delectarea estetică”. Într-adevăr, acestea au avut o sursă comună, și anume „noua dispensă” care a inaugurat o așa-zisă etică și estetică a modernismului.

„Înalta sodomie”, cum o numeau ei, pare să fi fost nu doar o formă a evoluției sexuale, ci și o formă a evoluției morale. Atât în sex, cât și în artă, s-au lăudat a fi autonomi și auto-conținuți, liberi să experimenteze și să se exprime, fără inhibiții sau sentimente de vinovăție. Acest simț exaltat al autonomiei și al libertății, cultivarea conștiinței și a sentimentelor, autoevaluarea și denigrarea societății, accentul pus pe gratificarea imediată, au indus narcisismul și egoismul, perversitatea și promiscuitatea, pe care însuși Keynes a recunoscut-o a fi o formă de imoralitate. Dacă asta reprezintă o vulgarizare a doctrinei lui Moore, atunci reprezintă un rezultat al ei de care Moore se face pasibil și pe care gruparea Bloomsbury l-a exploatat. Una din ocaziile în care Strachey îi explică lui Keynes imposibilitatea de a converti întreaga lume la „Moorism”.

Marele nostru impas în chestiunea implementării Moorism-ului pe scară largă constă în oroarea jumătăților noastre de măsură. Nu ne putem mulțumi să spunem adevărul – trebuie să spunem tot adevărul; și tot adevărul este Diavolul. Din cauză că a crezut în Dumnezeu, Voltaire a eradicat Creștinismul. Este o nebunie să visăm că vom putea să le facem pe văduvele bogate să înțeleagă că sentimentele sunt bune, atâta vreme cât în aceeași respirație trebuie să mărturisim că cele mai bune dintre ele sunt trezite de practica sodomiei.

În realitate, disprețul pe care îl nutreau față de „văduvele bogate” ale lumii, a fost acela care i-a împiedicat să încerce să le convingă. În schimb, au ales să trăiască ei înșiși cu „tot adevărul” ăsta.

Probabil într-o sută de ani, specula Strachey, când scrisorile lor vor fi în sfârșit publicate, toată lumea va fi fost deja convertită. Acum când aceste scrisori, pe lângă multe alte documente, sunt în sfârșit publicate, putem începe să căutăm măsura „adevărului” lor. ⁸ Putem în sfârșit începe să deconstruim miturile care au circulat despre ei și care au fost perpetuate de admiratorii lor. Mitologia Bloomsbury are o lungă istorie care provine din surse legitime: de la Leonard Woolf înainte de primul război mondial care îi proclama drept „constructorii unei noi societății care trebuie să fie liberă, rațională, civilizată”, la Virginia Woolf, care zece ani mai târziu îl încredința pe un prieten că viziunea despre viață a grupului Bloomsbury nu este în niciun caz „una coruptă sau sinistră sau doar intelectuală”, ci mai degrabă „ascetică și austeră”; la Forster în mijlocul celui de-al doilea război mondial, comemorându-l pe Strachey pentru „spiritul său aristocratic și bunele sale maniere”, implacabila sa „Căutare a adevărului”, credința sa în „fidelitatea umană” și capacitatea sa „constantă de afecțiune”; la Quentin Bell elogiind generația părinților săi pentru căutarea „unei vieții libere, raționale și pașnice” bazată pe „rațiune, caritate și bun simț”; la istoricul care descrie misiunea grupului Bloomsbury ca fiind transmiterea mai departe „a idealurilor spirituale celor mai înalte ale trecutului într-un nou secol care pune prea puțin preț pe chestiunile spiritului”; la distinsul biograf Leon Edel, care își ia titlul A House of Lions (Cușca Leilor) din comparația pe care Virginia o face între Bloomsbury și cușca leilor de la Grădina Zoologică, unde „toate animalele sunt periculoase, mai degrabă suspicioase unele față de celelalte, și pline de fascinație și mister” și transformă această cușcă a leilor într-un „peisaj uman” eminent, în care sunt legați unii de alții cu un lanț al dragostei și al sexului eliberat cu succes de „rușinea și vinovăția victoriană”; la toți ceilalți care continuă să aducă ofrande minunatei lumi noi a grupării Bloomsbury, o lume dedicată frumuseții, adevărului și dragostei.

Puținele voci care și-au făcut cunoscut dezacordul în privința acestei viziuni au părut vulgare și bigote. Memoriile lui Keynes au fost provocate de un text al lui David Garnett în care amintea de ostilitatea fățișă a lui D.H. Lawrence față de grupul Bloomsbury-Cambridge. Garnett citează dintr-o scrisoare a lui Lawrence din anul 1915:

Mă cuprinde o furie neagră doar ascultându-i pe acești tineri vorbind: vorbesc fără încetare, dar fără încetare – și nu au de spus nimic pozitiv. Sunt încastrați fiecare în propria cochilie din interiorul căreia rostesc cuvinte. Nici măcar o secundă de extrovertire a vreunui sentiment și nicio urmă de respect, nici măcar o fărâmă sau o grăunță de respect. Nu pot să îi suport. Mai bine singur – decât înconjurat de astfel de oameni. Mă duc cu gândul la un gândac cu mușcătură de scorpion. Dar am reușit să omor marele gândac. L-am prins și l-am strivit – apoi am revenit și l-am omorât. Ce nu pot să suport este oroarea viermuielii micilor ego-uri.

Pentru Garnett, problema este simplă: Lawrence este gelos pe prietenii săi și vexat de un raționalism atât de contradictoriu cu propria credință în intuiție și instinct. Keynes adoptă o poziție mai complicată, considerându-l pe Lawrence în același timp oripilat și atras de o cultură „străină” pentru el. Dar, odată cu afirmarea angajamentului față de această „cultură”, Keynes merge mai departe recunoscând o urmă de dreptate în atacul lui Lawrence. Cultura grupului Bloomsbury, admite el, este o pojghiță subțire, dedesubtul căreia clocotește realitatea „pasiunilor vulgare”. Raționalismul este o formă mascată de cinism, iar ireverența și libertinajul sunt o formă de „chic intelectual”.

Revizuind memoriile lui Keynes publicate postum, F.R. Leavis le vede ca pe o confirmare inconștientă a opiniilor lui Lawrence. Chiar și în ultima perioadă a vieții sale, constată Leavis, Keynes nu reușește să recunoască absurditatea „ethosului de sorginte Bloomsbury-Cambridge”. El încă mai ia în serios această viziune, fără să realizeze că punctul ei slab îl constituie „animozitatea față de orice lucru serios”. Sofisticarea și capacitatea de a articula pe care le prețuiește atât de mult nu sunt decât forme ale imaturității, trufiei și a mulțumirii de sine, un simptom al unei evoluții întrerupte și al unui teribilism gregar. În locul imaginii gândacului lui Lawrence, Leavis invocă ceea ce consideră să fie un echivalent: figura lui Lytton Strachey. „Să ne amintim că această „cultură” elogiată de Keynes l-a produs pe Lytton Strachey, iar lumea literară dominată de această „cultură” l-a desemnat pe Lytton Strachey Maestru în viață, iar influența sa a prevalat.” Și apoi, ca pentru a sublinia și mai mult atrocitatea acestui fapt, se întreabă: „Ne putem imagina pe Sidgwick sau pe Leslie Stephen sau pe Maitland fiind influențați sau interesați de echivalentul lui Lytton Strachey? Prin ce etape, și prin efectul căror cauze a suferit Cambridge transformări atât de mari într-un timp atât de scurt?”

Cronica lui Leavis a precedat cu mult biografia lui Strachey scrisă de Holroyd, care a adus la lumină toate aspectele personalității sale, și cu mult înainte de alte nenumărate biografii și autobiografii care ne-au revelat adevărata natură a grupului Bloomsbury. Acum putem înțelege că Strachey, departe de a fi o anomalie în rândul membrilor Bloomsbury, a constituit, așa cum sugerează Leavis, chiar esența grupului. Și putem astfel înțelege mai bine contrastul dintre generația lui Strachey și cea a înaintașilor săi – acei victorieni târzii pe care Strachey și întreg grupul Bloomsbury i-au ridiculizat fără milă.

Și am putea să apreciem avertismentul lui Neitzsche la adevărata sa valoare: englezii din epoca victoriană târzie, pentru care „moralitatea nu era încă o problemă” au dat naștere unei generații post-victoriene pentru care moralitatea nu a fost doar problematică, ci non-existentă. Ceea ce Nietzsche a înțeles și Leavis nu a fost că precaritatea moralei din epoca victoriană târzie, o moralitate care a fost cu atât mai admirabilă cu cât a încercat să se mențină fără sancțiunile și consolările unei religii, a fost prea diminuată, prea izolată de inspirația sa originală pentru a putea fi transmisă generației următoare.


¹ Apar omisiuni flagrante în rândurile acestei aristocrații – Mill, Carlyle, Ruskin, Eliot, Newman – aceia care dintr-un motiv sau altul (sexual, marital, religios) nu au avut urmași.

² Printre personalitățile epocii victoriene târzii se numără și iconoclaști ca: Oscar Wilde, Max Beerbohm, Aubrey Beardsley, Arthur Symons, și alți „esteți” și „decadenți” fin de siecle. Dar nu au avut niciodată o influență asemănătoare cu cea a grupului Bloomsbury. Iar gruparea Bloomsbury nu s-a simțit în niciun fel legată de aceștia.

³ Se aud fără încetare ovații triumfale în privința noului. Astfel după Vanessa Bell: „Părea că va urma o nouă libertate.” Sau Leonard Woolf: „Am pornit să construim ceva nou… Eram vehiculul care va construi o nouă societate, liberă, rațională, civilizată.”

⁴ Cu toate că Moore nu a fost niciodată „membru” al grupării Bloomsbury (el nu participa la întâlnirile de joi ale Virginiei Woolf, cu toate că opera sa era adesea discutată cu aceste ocazii), el a rămas o prezență activă în viețile lui Keynes, Woolf și Bell. La multă vreme după ce au absolvit Cambridge-ul, ei au continuat să se întâlnească în cadrul Apostolilor și la lecturile organizate de Moore.

⁵ Keynes nu a spus niciodată că Moore ar fi „imoral”; ceea ce a declarat a fost că grupul Bloomsbury a găsit în filozofia lui Moore motivația imoralității. Această interpretare a lui Moore nu era neobișnuită pentru cei din Bloomsbury. Beatrice Webb a deplâns influența Principiilor lui Bernard Russell și a tinerilor din societatea Fabian. „Nu văd în asta decât o justificare metafizică de a face ceea ce vrei în detrimentul celorlalți.”

⁶ Leonard Woolf s-a aventurat la rândul lui în „lumea mare”. A fost membru activ al societății Fabian, a servit în comisii parlamentare și a fost deosebit de implicat în politica Partidului Laburist. (A candidat chiar pentru un loc în Parlament.) Dar Woolf nu a fost considerat niciodată un membru deplin al clanului. În romanul său The Wise Virgins, a roman, a clef, scris pe vremea când îi făcea curte Virginiei, un personaj comentează: „Vorbești și vorbești și vorbești – nu ai sânge în tine! Nu faci niciodată nimic.” Când prietenii săi îl întreabă de ce consideră că e important să facă lucruri, el răspunde: „De ce? Pentru că sunt evreu, vă zic – pentru că sunt evreu.” Nimeni din clan nu a uitat vreodată că Woolf este evreu, cu atât mai puțin Virginia (deși îi era foarte recunoscătoare, și în felul ei, îndrăgostită de el). Mulți ani mai târziu, ea își amintește: „Cât am urât faptul că mă căsătoresc cu un evreu – cât am urât vocea lor nazală, bijuteriile lor orientale, nasurile și mărgelele lor.”

⁷ O versiune mai veche a celor „două ovații” reprezintă declarația lui Forster cu ocazia unui congres de literatură la Paris în 1935, conform căreia el este „un burghez care aderă la constituția britanică, aderă la ea, mai degrabă decât o susține.” Declarația sugerează că Forster nu era deloc imun la „virusul” comunismului, așa cum îi suspecta Keynes pe toți ceilalți membrii ai grupului Bloomsbury. Forster explică unui grup care includea în rândurile lui o mulțime de comuniști, că cu toate că el însuși nu este comunist, ar fi putut fi unul, dacă ar fi fost „un om mai tânăr și mai curajos”, pentru că vede în comunism speranța; cu toate că se face responsabil de multe rele, „se vede că are intenții bune”. (A continuat dedicând restul discursului pericolului Fabio-fascist care amenință Anglia, exemplificând prin cenzura romanului homosexual Boy.) Cu toate că toleranța sa față de comunism a dispărut în ultimii ani ai vieții sale, neîncrederea sa față de democrație a rămas intactă. A fost convis că un al doilea război mondial, indiferent cât de necesar, ar aduce cu sine instaurarea totalitarismului. „Oamenii sensibili”, scria el după Munchen „știu ceea ce politicienii nu știu: dacă fascismul triumfă, suntem terminați, iar ca să câștigăm trebuie să devenim fasciști.”

⁸ Scrisorile și jurnalele Virginiei Woolf sunt o lectură extrem de dureroasă. Inteligente, perceptive, adesea sclipitoare, ele sunt permanent atinse de snobism (disprețul ei față de clasa de mijloc era egalat doar de disprețul pentru clasa muncitoare), anti-semitism, malițiozitate, și chiar cruzime (cel mai adesea față de servitori). Aceste trăsături contaminează judecățile ei literare, comentariile pe marginea lui Ulysse de Joyce: „Îmi pare o carte analfabetă și nedezvoltată; cartea unui muncitor autodidact, și știm cu toții cât de deranjanți sunt, egoiști, insistenți, sălbatici, frapanți și în ultimul rând dezgustători.” Soțul ei, care nu a permis în edițiile jurnalelor ei pe care le-a îngrijit, apariția nici unui comentariu de natură sexuală, nu a avut în mod evident nimic de obiectat față de acest comentariu.

FOTO: "Some Bloomsbury members" by Lady Ottoline Morrell/Wikipedia

Articole similare

One Comment;

  1. munteanu mircea said:

    Si in acest caz, se verifica ideea general valabila in istorie -din cele mai departate timpuri cunoscute-, in toate regiunile si toate sistemele economice si sociale, ca dupa o perioada lunga de pace si prosperitate, urmeaza o periaoda de… lejeritate a moravurilor. Este aproape legic…

Comments are closed.

Top