R.  Sladjana, tu eşti sârboaică, Ionuţ – român. Cum s-au întâlnit Serbia şi România? Care este povestea voastră?

S.  Amândoi aveam dragoste faţă de călătoriile în alte ţări… Într-un an, am primit un bilet pe care puteam să-l folosesc în ţările balcanice, şi am ales România. Printr-un prieten am aflat de Ionuţ, care mi-a fost un fel de ghid în România. Pe urmă el a venit în Serbia – unde avea deja relaţii –, ne-am revăzut şi a început să se nască ceva între noi. Aşa ne-am apropiat. Era o linişte pe care mi-o dădea…

Când am plecat din Serbia ca să stau în România, mi-a fost greu la început, pentru că m-am confruntat cu altă naţiune – nu cunoşteam limba, vorbeam doar în engleză şi în franceză la început. E altfel când poţi să vorbești cu cineva folosind limba ta, și altcumva când folosești o limbă intermediară, pentru că multe lucruri pe care le simți nu poți să le exprimi. Am avut foarte mult timp o nesiguranţă foarte mare, plus că nu aveam nici sprijin din partea părinţilor. Pe de altă parte însă, ascultându-mi inima, liniştea şi căldura pe care le simţeam în realitate  m-au făcut să rămân.

Mulţi mă întreabă dacă îmi e dor de „acasă”, mai ales că provin dintr-o familie cu mulţi fraţi, dar faptul că Ionuţ mi-a oferit aici o atmosferă călduroasă – nu a mai contat restul, puteam să mă duc şi la capătul lumii!

R.  Acum cum te simţi, româncă sau sârboaică?

S. Sunt lucruri pe care nu le poţi schimba. Normal că rămân sârboaică – dar, stând aici, în România, am realizat că, de fapt, sunt foarte mulţi oameni care se păcălesc pe ei înșiși, în sensul că se mândresc cu poporul lor şi cu istoria lor, dar ştiu foarte puţin despre ele. Mi-am dat seama că noi, prin ceea ce facem pentru poporul nostru şi pentru limba noastră, mărturisim, de fapt, cine suntem. Pentru mine a fost o ocazie bună să fiu în România, pentru că, traducând cărţile acestea, cred că am făcut ceva şi pentru poporul meu.

R. Există vreo deosebire între poporul român şi poporul sârb în ceea ce priveşte modul de trăire a credinţei?

S. Mie nu-mi place să generalizez, însă am observat, vorbind de Ortodoxia din România şi din Serbia, că este o diferenţă destul de mare în ce priveşte trăirea. Aici, în România, am simţit că oamenii trăiesc mai profund Ortodoxia, chiar şi oameni care nu merg Duminică de Duminică la biserică. Au un respect faţă de biserică, ştiu că „e bine” acolo. Femei care nu sunt foarte apropiate de biserică îi aduc pe copii la Împărtăşanie, pentru că ştiu că „e bine” pentru ei. Eu cred că asta se întâmplă din cauza felului cum a fost trăită credința în timpul comunismului. De exemplu, aici, în România, mi s-a spus că era interzis să mergi la biserică, dar totuşi oamenii mergeau, adică nu au fost închise bisericile. La noi, în Serbia, au fost închise bisericile, s-a reuşit în timpul comunismului să se scoată din mintea oamenilor cu totul ideea de Dumnezeu. A fost pur și simplu un gol, şi abia în anii care au venit după au început să se deschidă. A fost atunci un val de oameni care L-au redescoperit pe Dumnezeu şi Biserica, şi printre ei mă număr şi eu.

Acum, în Serbia, sunt oameni care au redescoperit Ortodoxia, dar se simte golul acela care s-a format în timpul comunismului… Eu simt că, în România, Ortodoxia e mult mai pătrunsă în popor.

R. De ceva timp v-aţi mutat la ţară. De ce aţi ales să părăsiţi oraşul?

S. Acum şapte ani am decis să plecăm la ţară. În acel moment venise pe lume al doilea copilaş al nostru. Eu ajunsesem la concluzia că, pentru a-i crește pe copii, am nevoie doar de casă, parc şi piaţă. Și chiar stăteam undeva în centrul Bucureştiului, în Piaţa Romană. Mi-am zis atunci: „De ce să stau în buricul târgului pentru ce am eu nevoie?!”. Ştiam că e bine pentru ei să-i scot afară, pentru că aveau nevoie de aer „curat”, dar simţeam că era ca şi cum scot la plimbare un căţel. Simţeam că ceva nu este firesc.

Ne gândeam la o retragere din Bucureşti şi căutam ceva mai aproape de oraş, dar, din cauza costurilor mari, nu ne permiteam, și nici nu voiam să intrăm în datorii cu banca. Mutarea asta a venit spontan. Ne-am dus la ţară, unde socrii începuseră să facă o casă, în ideea că se vor muta ei când vor ieși la pensie. Mi-am zis: „De ce să stau vara în oraş? Hai să merg cu copiii la ţară!”. Și acolo chiar am simţit că este un loc unde aş putea trăi. Am mai făcut câte ceva la casă, pentru că nu era terminată, am pus o centrală şi am rămas acolo. Pe urmă am mutat și lucrurile, treptat. Deci chiar a venit spontan mutarea.

R. Cum s-a schimbat viaţa voastră după ce v-aţi mutat acolo?

S. Simt că viaţa e mai normală… Cred că este legătura cu natura. Să vezi cum se schimbă anotimpurile, să trăieşti cu natura mi se pare normal. Trăind în oraş, nici nu vezi că, de fapt, trăieşti anormal. Aici mi se pare pur şi simplu firesc ce trăim şi cum trăim.

Apoi, noi am ales pentru copii să facă homeschooling. Nu asta a fost ideea iniţială. Când prima fetiţă era de vârstă preşcolară, soţul îmi zicea de educația alternativă, dar eu nu m-am simţit pregătită, mai ales că pe atunci nu ştiam pe nimeni care să facă asta. Când fetiţa urma să intre în clasa I, am fost la şcoala din sat ca să văd cum e atmosfera acolo. Atunci încă se făceau clasa I şi a III-a împreună, clasa a II-a şi a IV-a împreună, dar era clar că în următorii ani o să ajungă toate clasele într-o singură clasă, pentru că erau puţini copii. Ea, de exemplu, ar fi fost singurul copil de clasa I. Nu ar fi nici asta problema, că învăţătorul se poate ocupa mai bine de ei dacă sunt mai puţini în clasă, dar ce nu mi-a plăcut a fost nivelul copiilor – se vedea că părinții nu se ocupă de ei, nu se ocupă de educaţia lor. Eu am simţit că copilul meu ar fi regresat din punct de vedere al comportamentului şi educaţiei. Nu m-am gândit la învăţătură, pentru că am zis că o să fac eu în plus cu ea acasă, dar, pur şi simplu, din punct de vedere al educaţiei şi comportamentului ar fi dat înapoi.

Apoi, din punctul de vedere al învăţăturii, am făcut socoteala: dacă un învăţător are patru clase – acum chiar şi cinci, pentru că are şi clasă pregătitoare –, cât timp ar acorda el unui copil? Și mi-a ieşit cam un sfert de oră. Şi mi-am zis că, uite, cu toţi copiii mei şi cu toate treburile pe care le am, atâta pot să fac şi eu; dacă reuşesc ceva mai mult, e şi mai bine! Am simţit că o să câştigăm pe alte planuri. Deci şi această alegere a venit spontan, pur şi simplu am fost puşi în situaţia asta.

R. Cum te-ai descurcat să împaci meseria de educatoare a fetiţelor cu cea de mamă?

S. Cu greutate, pentru că nu am avut timp să mă documentez înainte de a lua decizia asta. Am pornit, şi tot atunci am pornit să şi citesc, mai ales că Internetul este plin de informaţie. Am găsit şi site-uri, dar mai ales blog-urile unor mămici din America şi din străinătate care fac homeschooling şi care, tot aşa, au mulţi copii. Prin exemplul lor am început să învăţ nişte lucruri şi să văd cum merge treaba cu homeschooling-ul. Este greu, a fost mai ales la început greu, pentru că am avut foarte multe lupte cu mine. În primul rând, trebuia să învăţ să mă desprind de sistemul în care am fost eu şcolită, pentru că homeschooling înseamnă cu totul altceva. Normal că am început mai întâi cu „şcoală acasă”, adică să introduc metodele din şcolile clasice acasă, dar am ajuns într-un punct critic şi am zis că nu se mai poate aşa, pentru că nu este normal, nu este natural – adică, una este sistemul cum este el, şi alta este când încerci să-ţi bagi sistemul acesta în casă. Nu a mers.

Acum, uşor-uşor, am ajuns la stadiul de unschooling, adică nu mai ţinem cont de clasa în care este copilul, sau nu mai urmărim programa dată pentru o anumită vârstă, ci pur şi simplu ne ducem mai mult după copil, vedem ce-l interesează, şi acolo înaintăm învăţarea, descoperirea…

R. Crezi că le prieşte copiilor tăi acest sistem?

S. Cred că da, sunt sigură că da, pentru că, pentru noi, cel mai important este ca, în mod real, copiii să prindă dragoste de carte, şi asta să dureze toată viaţa – în timp ce, la şcoala de stat, puţini copii mai reuşesc să rămână cu dragostea aceasta. Știm cu toții că în școală este o „modă” să urăşti temele, să urăşti cititul. Mai sunt, desigur, și copii care reuşesc să rămână pe o cale bună.

La noi, învăţarea este strict legată de viaţă. Pentru copiii mei e foarte greu să înveţe despre ceva ce nu este legat de viaţă. Eu, în toată învăţătura pe care vreau să le-o apropii, trebuie să caut legătura cu viaţa. Dacă nu este, nu-i interesează. De fapt, nici nu au nevoie de mine, eu apar ca un „ajutător” care le mai găsesc nişte materiale, şi ei citesc. De multe ori, vine fetiţa la mine şi începe să-mi povestească despre ceva, şi eu o întreb: „Dar tu de unde ştii asta?”. Şi ea se duce la bibliotecă, scoate cartea, îmi deschide paginile şi spune: „Uite, aici scrie”. Copiii oricum au curiozitate în ei – noi trebuie doar să-i lăsăm să şi-o exprime.

R. Sladjana, ne poţi povesti întâmplări care să arate că Dumnezeu ţi-a ascultat rugăciunea ta de mamă?

S. Eu cred că Dumnezeu ajută mereu, pentru că la noi au fost niște situaţii în care, concret, copilul a fost în pericol, și pur și simplu l-a păzit Dumnezeu. S-a întâmplat chiar să cadă uneori, dar n-a păţit nimic. Eu am văzut că, având copii, se pot întâmpla multe nenorociri. Am avut momente în care ştiam sigur că, dacă nu l-ar fi păzit Dumnezeu… Și mi-am dat seama că Dumnezeu are grijă de copii.

Mai sunt și altfel de situații, așa, din viața obișnuită. De multe ori, când nu pot să-l conving pe copil de ceva ce eu consider, ca mamă, că e bine să facă, atunci mă rog la Maica Domnului. Au fost situaţii când, fiind însărcinată cu al treilea copil, dormeam cu ceilalți doi copii, care nu voiau sub nici o formă să se despartă de mine noaptea. Mi-a fost foarte greu atunci cu dormitul… Am tot vorbit cu copiii, mai ales cu fetiţa mai mare, încercând să o conving să se mute, să doarmă cu sora ei mai mică, dar nu aveam nici o şansă. Până la urmă am apelat la Maica Domnului, am zis: „Te rog, fă ceva, că nu mai pot!”. Și am lăsat atunci totul în grija Ei, şi eram convinsă că o să se rezolve într-un fel. După câteva zile, fetiţa a acceptat, deși înainte știam că nu am nici o șansă, şi atunci m-am convins că în educaţia şi creşterea copiilor ajută Dumnezeu şi Sfinţii Lui.

Cred că le e foarte greu mămicilor care nu au credinţă şi nu apelează la Sfinţi şi la Dumnezeu. Pentru mine ar fi fost imposibil altfel.

R. Ce Îi ceri Domnului în rugăciune pentru copiii tăi?

S. Să rămână lângă El toată viaţa, să nu se îndepărteze de El, să nu se abată din drum. Oricât de mult facem noi binele pentru copii, ei tot au drumul lor, şi nu ştii ce o să întâmpine în viaţă. Mă rog să rămână lângă Dumnezeu toată viaţa, şi pentru asta mă rog și lui Dumnezeu să mă ajute. Doresc să fie împliniţi în orice vor face în viaţă, să fie cu Dumnezeu și pentru Dumnezeu.

R. Pentru neamul românesc şi pentru cel sârbesc te rogi?

S. Da, mă rog. Mă rog să păstreze tradiţia, să păstreze credinţa aceasta care este inima poporului și sârbesc, şi românesc. Mă rog ca Ortodoxia să rămână inima poporului.

R. Ionuţ, împreună cu soţia ta, Sladjana, aţi înfiinţat editura „Predania”. Ce înseamnă „Predania” pentru voi – atât ca nume, cât şi ca editură?

I. Eu cred că „Predania” a fost chipul în care am încercat să facă să rodească diverse întâlniri pe care le-am avut cu cărţile, cu Părinţii, cu diverşi oameni pe care i-am cunoscut. Cred că aici e potrivit să pomenesc și de o întâmplare din liceu. Mergeam pe Munţii Retezat şi, la un moment dat, am ajuns la Mănăstirea Lainici, şi atunci un Părinte m-a tras de-o parte şi am stat să vorbim verzi şi uscate, şi la sfârşit mi-a dat o carte a Părintelui Serafim Rose, „Ortodoxia şi religia viitorului”. Atunci cu siguranţă a fost o carte potrivită, fiind vremea întrebărilor, iar Părintele a tratat chiar întrebarile care mă frământau pe mine. După mai mult timp, am descoperit şi lucrarea editorială a Părintelui Serafim Rose, apoi librăria concepută de el care altminteri ne-a fost și sursa de inspirație pentru librariile pe care am încercat să le facem în Romania. Una din întemeierile lui în această lucrare – cărţile –, venea tocmai dintr-o vedenie avută de un monah la Mănăstirea Neamţ, după moartea Sfântului Paisie Velicikovski, în care se vorbea despre decăderea vieții monahale prin răspândirea în treburile gospodărești și nu numai, dar mai ales vorbea despre importanţa cărţilor, ca armă pe care o avem la îndemână pentru a lupta împotriva vrăjmaşului. și războiul dus cu înverșunare de acesta împotriva cărtilor. (http://predania.ro/pagini_intemeieri/sofronie-duhovnicul.html)

La mai bine de douăzeci de ani după întâmplarea aceasta, Părintele Stareţ de la mănăstire împarte şi cărţile noastre, şi nădăjduiesc să fie de folos şi pentru alţii lucrarea aceasta a cărţilor, cum a fost şi pentru mine.

R. Ai înfiinţat Editura Predania prin care vreţi să îi faceţi cunoscuţi cititorilor pe sfinţii sârbi. Ce te-a atras pe tine la ortodoxia sârbească?

I. Nu numai pe sfinţii sârbi… aşa s-a nimerit. Noi ne propuneam să scoatem nişte cărţi cu părinţi ortodocși contemporani, lucru pe care îl fac şi alte edituri, dar cumva nu ne-am simţit împliniţi de felul în care acele edituri scoteau cărţile şi am hotărât să scoatem noi într-un alt fel, şi la nivel de traduceri, şi la nivel de redactare, şi la nivel de design, şi atunci am luat-o pe cont propriu. Că e loc și de mai bine… fără doar și poate… Am început cu mai mulţi colaboratori, unii ştiau limba bulgară, noi ştiam limba sârbă, alţi prieteni cunoşteau limba rusă, alţii engleza. Într-un final, după vreo 10-11 ani s-a dovedit că au fost mai multe cărţi scoase din Serbia, dar noi nu ne-am propus în mod deosebit să prezentăm neapărat ortodoxia din Serbia și avem și părinți greci, bulgari, ba chiar și un gruzin – Sfântul Gavriil cel Nebun pentru Hristos, iar din spațiul românesc avem un proiect – Rânduiala  – dedicat operei lui Ernest Bernea, care s-ar putea să răstoarne ponderea cărților sârbești în cadrul editurii. Nu ne pare rău că au ieşit aceste cărţi legate de lumea duhovnicească sârbească, chiar ne bucurăm, dar nu era neapărat ţelul nostru.

Ne-am dorit să scoatem operele Sfântului Nicolae Velimirovici ca primă direcţie, dar după aceea lucrurile au venit de la sine, nu am făcut noi un plan editorial decât în linii mari şi detaliile au completat liniile mari.

R. Ce apreciezi cel mai mult la ortodoxia sârbă?

I. Eu în Serbia am ajuns întâmplător la o tabără internaţională ortodoxă şi acolo am legat nişte prietenii cu nişte tineri din Serbia. În urma acestor prietenii s-a dezvoltat o relaţie şi cu ortodoxia. Pentru mine, a fost o zonă total necunoscută – asta e problema pe care în general o resimt şi ceilalţi tineri din celelalte ţări ortodoxe, pentru că noi nu ne cunoaştem între noi. Noi cunoaştem mult mai mult despre Occident, America, realităţile din ţări foarte îndepărtate, iar realităţile de la câţiva metri de graniţă sunt total necunoscute.

Am primit o carte din partea episcopului de Novi Sad despre bisericile distruse în Bosnia-Herţegovina şi în Croaţia. Deşi erau la nivel de sute, vreo şapte sute şi ceva de biserici, eu habar nu aveam, deşi eram student la Facultatea de Teologie. Atunci mi-a venit în minte să încep să traduc, pentru că era o informaţie pe care voiam să o împărtăşesc şi celorlalţi: fraţilor, uitaţi-vă ce se întâmplă aici, la graniţa noastră, sunt distruse atâtea biserici şi noi nu ştim absolut nimic. Până am terminat să traducem, s-au terminat şi evenimentele din Kosovo şi au mai fost distruse încă o sută de biserici şi mânăstiri. La fel, o pată albă, nimeni nu ştia nimic. Noi ştiam, de exemplu, că a fost distrusă nu ştiu ce statuie a lui Budha din Afganistan, la Euronews era din zece în zece minute informaţia. Despre biserici de secol XI sau XII distruse în Kosovo, în mijlocul Europei, nu se spunea nimic, deşi erau monumente UNESCO.

Când am editat, în cele din urmă cartea, am vrut să o duc unor episcopi din Serbia, să vadă totuşi că suferinţa lor are cumva ecou şi într-o ţară apropiată ortodoxă. Întâmplător, m-am întâlnit cu editorul cărţii sârbeşti despre bisericile distruse în Kosovo, un om care într-un fel m-a influenţat foarte mult, mi-a fost un fel de model şi cumva ne suntem reciproc modele şi relaţia noastră ne-a ajutat foarte mult pe amândoi şi s-au legat nenumărate proiecte. Ca o paranteză, Proiectul Avdhela – Biblioteca culturii aromâne, a fost inspitrat după un proiect inițiat de el, o bibliotecă a culturii sârbe pe internet – Proiectul Rastko. Unchiul lui a fost, Dumnezeu să îl ierte, preşedintele Uniunii fotografilor din Serbia. El în primele zile după ce s-au retras trupele sârbeşti din Kosovo a fost împreună cu mitropolitul Amfilohie şi cu actualul episcop de Kruševac în Kosovo şi a luat contact direct cu toate suferinţele ortodocşilor din Kosovo. A rămas un jurnal fotografic pe care, ulterior, am reuşit să îl transformăm într-o expoziţie şi să o vernisăm în mai multe oraşe din ţară, expoziţie care a avut un oarecare ecou. Foarte mulţi ierarhi au venit, au fost prezenţi şi au ţinut cuvântări despre expoziţia “Kosovo şi Metohia în lacrimi”. Am vrut să arăt o parte necunoscută prin această expoziţie, pentru că de obicei există o perspectivă unilaterală. Noi am dorit să arătăm că s-au întâmplat şi alte lucruri, nu neapărat să spunem că unii sunt mai buni decât ceilalţi, sau că unii au făcut crime mai mari decât ceilalţi, ci pur şi simplu era vorba de o suferinţă a unor fraţi ortodocşi despre care noi nu ştiam că există, sau ştiam foarte vag. O imagine are un impact mult mai mare.

R. Ce te impresionează cel mai mult şi ce apreciezi în special la ortodoxia sârbească?

 I. Relaţia mea a fost o relaţie de prietenie cu nişte oameni şi e greu să dai o definiţie per ansamblu. Ortodoxia în Serbia, ca şi în România, e foarte diversă, foarte multe abordări, foarte multe tipuri. Ce mi-a plăcut la ei este că sunt nişte oameni deschişi şi prietenoşi – într-un fel cum sunt şi românii, de altfel; când îţi vine cineva străin, îl primeşti cu toată inima şi vrei să îl ajuţi, într-un fel sau altul, sau comunici foarte bine.

Am cunoscut de la vlădică la opincă lume în Serbia. Ce te impresionează la prima vedere este că ei foarte multe lucruri le-au descoperit după ’90, nu au avut o tradiţie continuă în viaţa duhovnicească. Şi la noi a fost aşa, se poate spune, dar la sârbi sunt nişte goluri imense prin faptul că comunismul a prins mult mai mult acolo, sau biserica a fost distrusă sau marginalizată într-o mai mare măsură, şi atunci ei au fost nevoiţi să o ia cumva pe o filieră modernă, în special pe o filieră grecească, de unde au venit ucenicii Sfântului Iustin Popovici trimişi de el să îşi facă studiile teologice, şi atunci se simte o influenţă grecească foarte mare în trăirea ortodocşilor din generaţia noastră din Serbia. Pe de altă parte, te impresionează monumente de secol X-XI-XII, pe care noi nu le avem, dar, pe de altă parte, vezi şi o sincopă de foarte multe veacuri. Turcocraţia la ei, sau perioada de după al Doilea Război Mondial au fost deosebit de grele pentru biserică, au făcut foarte mult rău, mai mult decât au reuşit să facă aici secularizarea şi comunismul.

 R. Mi se pare că voi l-aţi făcut cunoscut pe stareţul Tadei în România. Cum aţi ajuns la stareţul Tadei?

I. Da, da. Chiar s-a întâmplat să-l cunosc și, la vremea aceea neștiind sârbă, am vorbit în română pentru că părintele Tadei era român și vorbea o limbă română veche, curată, cu un minunat accent timocean. La o vreme nădăjduim să facem și un cd cu acel interviu în română. Apoi, după ceva vreme, am ajuns cu un prieten care ştia bulgara foarte bine la Belgrad şi, într-o librărie, i-a atras atenţia chipul părintelui stareţ. A zis: “Uite, asta ar fi o carte care ar trebui să o publicăm în română.” Şi atunci a fost, aşa, o traducere din sârbă făcută de un cunoscător al limbii bulgare, soţia mea l-a ajutat în zonele în care el nu se descurca şi chiar a fost prima carte scoasă de editura noastră, cu toate greşelile posibile. Cartea a cunoscut cele mai multe reeditări. Un alt lucru interesant: indiferent de modul de prezentare, cartea a fost cerută – pentru că mulţi au comentat când am schimbat designul cărţilor noastre, că lumea s-ar putea depărta. Dimpotrivă, lumea a și-a dorit în continuare cartea.

E greu de spus prin ce atrage această carte. Eu, de exemplu, ca editor, nu pot să spun cum această carte are un public enorm şi un alt părinte contemporan, părintele Epifanie Theodoropoulos, care scrie pe teme la fel de actuale, e aproape necunoscut, adică nu a avut acelaşi impact.

Părintele Tadei e un părinte care pur şi simplu e foarte sincer, a trecut prin foarte multe experienţe, a avut căderile lui şi probabil a fost mult mai apropiat de oamenii simpli, de problemele lor. Fiind şi un părinte foarte cunoscut în Serbia, intra în contact cu foarte multă lume, şi atunci probabil problemele la care răspundea el pentru sârbi se potrivesc şi românilor. Probabil că şi la Sfântul Nicolae Velimirovici la fel, scrisorile lui către poporul sârb, Prin fereastra temniţei, sunt atât de universale încât doar trebuie să schimbi cuvântul “sârb” cu “român”, sau pur şi simplu să spui “ortodocşi”, şi atunci cuprind o realitate foarte vastă în care se regăsesc mulţi.

R. Care sunt alte cărţi care s-au bucurat de un real succes la editura pe care o conduceţi?

I. Stareţul Tadei a fost cel mai iubit dintre părinţii pe care i-am tradus, apoi Sfântul Nicolae Velimirovici, patriarhul Pavle şi o carte despre un părinte foarte interesant şi cu totul atipic pentru ortodoxia pe care o cunoaştem noi, monahul Kalist, care a fost şi ucenic al Sfântului Nicolae Velimirovici. La monahul Kalist reacţiile au fost de la iubire la ură, adică unii nu l-au înţeles şi l-au refuzat din start, alţii au fost total impresionaţi. Mai ales călugării au avut o reacţie bună, în sensul că s-au recunoscut în mult dintre întâmplările povestite de părinte. Am avut şi curiozitatea să îl întreb pe autor dacă el a inventat ceva – cartea e efervescentă, spectaculoasă, îţi vine să zici că e o ficţiune de la un cap la altul – şi el a mărturisit că, în afară de a da un curs literar povestirii, nu a adăugat, nu a scos nimic. Cartea este în Serbia printre cele mai cunoscute şi printre cele mai iubite cărţi, tocmai pentru că spune nişte lucruri şi fără perdea şi foarte… părintele Kalist fiind un ţăran obişnuit din mijlocul Serbiei, prototipul sârbului, dacă vreţi.

R. Îmi aduc aminte că, atunci când eram copil, părinţii ne îndemnau foarte mult spre lectură. Voi cum le cultivaţi copiilor gustul spre lectura cărţilor, având în vedere atâtea influenţe nefaste din ziua de azi?

I. Cred că asta a fost şi miza pentru care am ales pentru ei varianta de „educaţie acasă” – homeschooling. Noi încercăm să-i creştem pe copii într-un mediu plin cu cărţi, şi cel mai important lucru, pentru a-i face să fie apropiaţi de ele, e implicarea noastră. Adică trebuie să le citim. Chiar acum am văzut o campanie de promovare a cititului în rândul copiilor, care spunea că, de fapt, copiii se formează ca cititori în braţele părinţilor. Practic, asta încercăm, în fiecare seară – şi în timpul zilei, dar mai ales seara: să le citim. Atunci ei, în mod concret, asociază și apropierea de părinţi, și căldura, şi siguranţa, de citit, şi cred că le înlesneşte foarte mult dragostea de carte. Asta am observat din experienţa noastră cu copiii.

Foarte mulţi părinţi se plâng că, din păcate, copiii lor nu citesc, şi cred că asta vine şi din abordarea şcolii; un lucru bun făcut cu forţa până la urmă te îndepărtează de finalitatea dorită, şi probabil de aici şi refuzul copiilor să mai citească acasă, considerând cititul ca pe o corvoadă, nu ca pe o bucurie.

R. Care sunt cele mai mari pericole care îi pândesc pe copiii de astăzi, dar şi pe părinţi, în creșterea şi educarea copiilor?

I. Cred că tocmai faptul că externalizează prea uşor educaţia copiilor – în mâna guvernului, adică a școlii și în mâna corporațiilor, adică mass-mediei – şi nu au contact cu ei decât foarte puţin în cursul unei zile sau al unei săptămâni, şi asta periclitează foarte mult starea copilului.

Tocmai citeam acum un semnal (https://www.anacronic.ro/scoala-psihopatica/) al unei cărţi în care un profesor american, John Taylor Gatto, făcea o adunare a orelor petrecute de copil într-o săptămână la şcoală, orele pe care le petrece dormind, orele pe care le petrece stând la televizor, și ducându-se şi întorcându-se de la şcoală. În cele din urmă, copilul avea la dispoziţie pentru el, pentru a se juca, în principiu, undeva între şapte şi opt ore pe săptămână, ceea ce este foarte puţin pentru un copil ca să se descopere pe sine. Şi pentru un om matur, un om format, e foarte greu să se adune având un astfel de ritm. Cred că acesta este pericolul cel mai mare, faptul că copilul este scos din sânul familiei – şi se încearcă lucrul acesta de la o vârstă din ce în ce mai fragedă; înainte erau „cei şapte ani de-acasă”, acum nici măcar „cei şapte ani de-acasă” nu mai sunt: grădiniţa se doreşte a fi obligatorie încă de la trei ani, din câte am înţeles.

Un lucru foarte interesant: acesta era şi ţelul principalelor guverne totalitariste – şi nazismul, şi comunismul îşi doreau să fie luat copilul din sânul familiei cât mai devreme şi să fie crescut într-un cadru în care statul putea să aibă controlul aproape total asupra lui. De aici, pericolele sunt o mulţime, de la înstrăinarea de familie și de Biserică, până la uniformizare și expunerea directă la tot felul de inginerii sociale.

R. Care crezi că sunt beneficiile homeschooling-ului pentru copiii tăi?

I. În primul rând, îşi trăiesc copilăria. Mă uit la copiii de aceeaşi vârstă ai prietenilor, care pur şi simplu nu mai au timp – nu ştiu dacă e din cauza sistemului, sau din cauza zelului părinţilor, care pur şi simplu iau copiii de la şcoală pe la ora 12-13, după aceea trec imediat la meditaţii, după aceea mai fac nu-ştiu-câte limbi străine, şi copiii ăia parcă nu au copilărie. Noi am socotit că, pentru un copil, cea mai bună experienţă, care dă temeliile cele mai bune, e o copilărie fericită. Dacă îi scoţi copilăria, nu ştiu cu ce i-o poţi înlocui: cu şcoală fără măsură? Greu de spus. Plus că ce se întâmplă la noi este o perpetuă schimbare a metodei; an de an se schimbă ceva în sistem, şi nu ştiu ce continuitate şi ce folos or să aibă copiii din lucrul acesta. Atunci am zis: hai să încercăm, dacă au reuşit alţii…

Legat de beneficii şi dezavantaje, şi eu mi-am pus problema, dar a fost greu să le sistematizez. Am descoperit un studiu făcut de canadieni la 25 de ani pe o generaţie de copii care au fost educaţi în sistemul homeschooling şi în cel de stat. Foarte interesant, în general cei care făceau homeschooling erau undeva cu 30% mai bine dezvoltaţi emoţional sau academic decât cei din şcolile publice; dar unde era o discrepanţă foarte mare era la sentimentul religios: undeva la 60% diferenţă, adică cei care mergeau într-un sistem public erau mult mai îndepărtaţi de Biserică decât cei care învăţau acasă împreună cu părinţii lor. În America, foarte mulţi fac educaţie acasă din motive religioase, şi atunci poate se justifică şi aceste cifre… dar, pe de altă parte, e foarte bătător la ochi faptul că abia 30% din cei care intră în sistemul public de învăţământ mai au după aceea legătură cu Biserica. Acest lucru ar trebui să-i pună pe mulţi pe gânduri. Un alt aspect vizat era și cel material, iar veniturile celor care făcuseră educație acasă erau substanțial peste cele ale celor care au mers în sistemul public de învățământ.

Apoi, studiind fenomenul şi al şcolii publice şi al învăţământului acasă, un profesor din America zicea că părintele-fondator al învăţământului public din America nu urmărea alfabetizarea Americii – nu a fost situaţia din România, unde era o populaţie majoritar analfabetă în timpul lui Spiru Haret –, acolo, populaţia americană era foarte alfabetizată și, nota bene, după introducerea sistemului public și obligatoriu de învățământ nu au mai reușit să ajungă la procentul de alfabetizare de dinainte ci urmărea să educe nişte oameni obedienţi, să producă niște oameni foarte ascultători. Era în perioada industrializării masive, ei aveau nevoie de mână de lucru, oameni care să respecte nişte reguli, să intre într-un sistem fără independenţă prea multă. Mai exact in cuvintele lui: “how to be a good Egyptian and remain in your place in the pyramid.” Tot în acea perioadă un sociolog cunoscut Edward Roth spune limpede: „planurile sunt de fapt de a înlocui familia, comunitatea și biserica cu propaganda, mass-media și școlarizarea… oamenii sunt doar niște mici bucățele de aluat.” Cred că nu ar mai fi prea multe de adăugat la ce spunea el acum o sută de ani ținând cont de realitățile pe care le trăim. “plans are underway to replace family, community and church with propaganda, mass-media and education (of course he meant schooling)…people are only little plastic lumps of dough”. În general, principalele lucruri pe care le urmărea sistemul de învăţământ erau legate de obedienţă; un alt lucru era să-i îndepărteze pe copii de familie şi să-i îndepărteze pe copii de Biserică. Deci acestea erau principiile.

Lucrurile se leagă. Dacă-l îndepărtezi pe copil de părinţi, de un model valabil, îl îndepărtezi inevitabil şi de credinţă, şi apoi obedienţa vine de la sine.

R. Crescându-i în familie, în mediu natural, copiii cresc frumos. Te temi pentru ei când vor intra în sistemul public de învăţământ de ceea ce ar putea învăţa acolo?

I. În sistemul public de învăţământ, avantajul este că poţi să dai vina pe sistem, că din cauza lui, uite, copiii au greşit. Aici, când eşti unu la unu cu copiii, de fapt îți vezi propriile greşeli. Deci problema nu e a lor să fie educaţi, ci a noastră, din multele lipsuri pe care le avem şi în educaţie, şi în viaţa de zi cu zi, şi atunci copiii sunt ca o oglindă: îţi vezi toate greşelile, toate păcatele ţi le vezi în copiii tăi – şi asta e o lecţie foarte dură pe care am învăţat-o. De fapt, noi trebuie să ne educăm şi să fim cum trebuie; copiii vin de la sine şi se educă. Și dacă noi nu avem probleme să interacţionăm cu un sistem de învăţământ de un tip sau de alt tip, nici ei nu ar trebui să aibă problemele astea.

Nu ne-am propus o limită, să zicem că o să intre în sistem mai devreme sau mai târziu; pot să intre mâine, pot să nu intre niciodată. Încă ți se oferă o modalitate să fii şi în afara sistemului foarte bine. La ţară, nici în timpul comunismului nu poţi să zici că regiunea unde stăm noi era integrată sistemului. Oamenii au aceleaşi reacţii naturale de-a se apăra de sistemul comunist, cum au aceleaşi reacţii de-a se apăra de sistemul actual. La un moment dat chiar râdeam, că era o reclamă la radio legată de recensământul animalelor, şi se spunea într-un mesaj trimis către ţăranii români: „Declaraţi totul, că nu vi se va întâmpla nimic!”. Deci oamenii şi acum au reacţia de a se apăra şi de a-şi proteja puţinul pe care-l mai au încă.

R. Ce predanie aţi dori să lăsaţi copiilor voştri?

I. Aici lucrurile ar fi teoretic foarte simple și sunt lămurite de Sfântul Apostol Pavel foarte bine /2 Tesaloniceni 2, 15/, numai că m-aș folosi de această întrebare din altă perspectivă, anume că, de fapt, copiii sunt „predania” lăsată nouă, în sensul pe care ni-l arată chiar Mântuitorul, când ne atrage atenția asupra chipului iconic în care trebuie să ne raportam la ei: „De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor”. /Matei 18, 3/ Ei sunt „predania” noastră, și cu ei de mână nădăjduim și noi să intrăm în Împărăție.

Publicat inițial în Familia ortodoxă

---

ANACRONIC și-a propus să reînvie misiunea de edificare a cărții. Însă această misiune ar fi de la bun început sortită eșecului, dacă nu am avea în vedere și rolul sanitar pe care trebuie să îl joace o carte în zilele noastre. Așa că întregul nostru proiect editorial țintește simultan restabilirea coordonatelor unei tradiții și demitizarea idolilor modernității. Cărțile Anacronic sunt alese cu grijă și cu intenția de a forma o colecție, o veritabilă bibliotecă pierdută. Le găsiți pe Magazin Anacronic.