JOHN TAYLOR GATTO (1935-2018) Să ne amintim de cel mai curajos profesor al Americii

Anacronic

Anacronic

Redacţia
Anacronic

Ultimele postari ale lui Anacronic (vezi toate)

După Cum suntem imbecilizați, a apărut la Anacronic a doua carte a lui John Taylor Gatto, Arme de instrucție în masă. Călătoria unui profesor în lumea întunecată a școlarizării obligatorii.

Iată o serie de legături la articole din, cu și despre John Taylor Gatto, cel mai radical critic al școlhozului public:

Tot ce credem despre școlarizare e greșit! – un interviu cu John Taylor Gatto (I)

Școlarizarea împotriva educației (Cum suntem imbecilizați – prefață)

Cum suntem imbecilizați. Școala psihopatică (Cum suntem imbecilizați – fragment)

Avem nevoie de mai puțină școală, nu de mai multă (Cum suntem imbecilizați – fragment)

Educația între trădarea cărturarilor și revolta maselor (Arme de instrucție în masă – prefață)

Arme de instrucție în masă. Cum se conduce lumea (Arme de instrucție în masă – fragment)

Arme de instrucție în masă. Împotriva școlii (Arme de instrucție în masă – fragment)

Despre Gatto și edificiile lăuntrice


Traducere de Iuliana Nistoroaia după Fee.org.

 

Gatto lasă în urmă o moștenire care a inspirat mii de oameni să pună la îndoială premisa pe care a fost construit sistemul nostru de educație.

Cu inima grea, deplângem stingerea unui educator revoluționar, John Taylor Gatto. Gatto a fost timp de treizeci de ani profesor în sistemul de educație publică, de duritate notorie, al orașului New York. I s-a conferit de trei ori la rând premiul pentru Cel mai bun Profesor al anului în orașul New York, precum și premiul pentru Cel mai bun Profesor al anului în statul New York în 1991.

În decursul carierei sale, Gatto a fost apreciat pentru tipul de legătură cu elevii pe care l-a cultivat. În timp ce alți profesori aveau de furcă mereu cu gestionarea comportamentului copiilor, elevii lui Gatto participau activ la orele de curs ținute de dânsul, și învățarea pur și simplu îi entuziasma. Când alți profesor veneau să-i ceară sfatul, el îi îndemna să facă doar un lucru: să se comporte față de elevi așa cum se comportă față de orice alt om.

În primul rând, Gatto a înțeles că elevii lui nu sunt inferiorii profesorului, ci persoane cu îndemânări și talente aparte, ale căror roade le pot dărui lumii întregi. Copiii nu vor să li se vorbească de sus, ci își doresc să fie tratați cu respect și demnitate. Gatto a înțeles că valoarea lor nu stă nici în cartierul unde locuiesc, nici în venitul părinților, nici în notele de la examene. Și a ajuns la concluzia că „geniile” se găsesc „pe toate drumurile. Pe cele mai multe, de fapt pe aproape toate, le reprimăm, pentru că încă nu ne-am dat seama cum se poate gestiona o populație de oameni foarte inteligenți și foarte educați. Eu cred că soluția este simplă și splendidă. Să-i lăsăm să se administreze singuri.”

După trei decenii în sala de clasă, Gatto și-a dat seama că sistemul public de școlarizare mai mult zdrobea personalitatea elevului, în loc să-l educe și să-l pregătească pentru viața în lume. Și ceea ce înrăutățea teribil lucrurile era faptul că, potrivit cercetărilor aprofundate pe care le-a întreprins, această imbecilizare nu este accidentală, ci programatică.

Cu sentimentul că sistemul de educație nu poate fi reparat, Gatto n-a mai putut participa activ la el fără să-l mustre conștiința. Nu și-a înaintat demisia superiorilor săi din districtul școlar, ci a trimis o copie după Îmi dau demisia la redacția Wall Street Journal, care a publicat-o în pagina editorială pe 25 iulie 1991.

În demisia sa mușcătoare scria:

Încet, am înțeles ce predau cu adevărat: un curriculum al confuziei, al poziției sociale, al vulgarității, grosolăniei, al lipsei de respect față de intimitate, al indiferenței față de calitate și al dependenței strigătoare la cer. Predau integrarea într-o lume în care eu nu vreau să trăiesc.

Nu pot continua. Nu pot dresa copiii să aștepte să li se spună ce să facă; nu pot dresa niște oameni să lase baltă ce făceau înainte să sune un clopoțel; nu pot convinge copiii de justețea încadrării lor într-o clasă sau alta, când această justețe nu există; și nu pot convinge copiii că profesorii ar poseda secrete valoroase pe care le poți dobândi ucenicind la ei. Pentru că nu e adevărat.

Gatto și-a dedicat tot restul vieții îndreptării răului făcut de sistemul de educație publică. A scris mai multe cărți despre experiența sa la catedră, între care Cum suntem imbecilizați: Curriculumul ascuns al învățământului obligatoriu și Arme de instrucție în masă: Călătoria unui profesor prin lumea întunecată a școlarizării obligatorii, apărute la Anacronic. Cartea sa Istoria neoficială a educației americane este probabil cea mai exactă și mai acuzatoare istorie a învățământului american scrisă vreodată, în pregătire la Anacronic.

Gatto a încurajat părinții să creeze un mediu în care copiii lor să-și poată căuta împlinirea, nu să-i interneze într-o clasă, unde să fie dresați să devină doar doar o piesă într-un mecanism. Și a îndemnat profesorii să-și reevalueze motivele pentru care lucrează la catedră și să conteste starea de lucruri oficială.

A crezut neclintit în educația în regie proprie, numită uneori „unschooling” [„neșcolire”, n.trad.]. A avut convingerea că învățarea este chiar împiedicată de mediul din sala de clasă și că fiecare clipă a vieții constituie un prilej de a învăţa şi de a creşte.

Scria:

Copiii învață ceea ce trăiesc. Pune-i într-o sală de clasă și își vor trăi întreaga viață într-o cușcă invizibilă, fără vreo nădejde de a trăi în comunitate; întrerupe-i tot timpul cu clopoței și claxoane și vor învăța că nu există nimic important și vrednic de dus la capăt; supune-i ridicolului și vor deveni retractili în relațiile cu ceilalți; umilește-i și vor găsi o mie de modalități de a se răzbuna. Obișnuințele inculcate în marile organizații sunt letale.

Iată ce a avut de spus despre moștenirea lui Gatto în această privință autorul și promotorul înflăcărat al neșcolirii, Kenny McDonald:

Scrierile lui John Taylor Gatto au inspirat o generație de părinți și dascăli să pună în discuție credințe adânc înrădăcinate, privitoare la școlarizarea obligatorie în masă, și să caute alternative. Gatto a afirmat, în mod special pentru adepții școlii acasă, rolul vital al familiei, și a îmbărbătat părinții să ia înapoi frâiele educației copiilor lor. Cuvintele lui vor avea un impact durabil asupra educației, mult timp de-acum încolo.

Zak Slayback, care a scris The End of School și prefața celei mai recente ediții a cărții Cum suntem imbecilizați, a comunicat câteva gânduri despre moștenirea lui Gatto:

Scrierile, activitatea de dascăl și abordarea a lui Gatto în privința nu numai a educației, ci și a împlinirii umane în general, m-a inspirat să cuget în mod critic la propria mea viață și educație. Este unul dintre cei mai importanți gânditori din istoria Americii – și aceasta devine tot mai evident pe zi ce trece. Îi vom simți lipsa cu duioșie.

Slayback a declarat că poartă în portofel un cartonaș cu următorul citat din John Taylor Gatto:

Ori găsești, învățând, calea către scrierea scenariului propriei vieți, ori devii actor ignorant în scenariul altcuiva.

Pe 25 octombrie, după o luptă lungă cu problemele de sănătate, Gatto a părăsit această lume la vârsta de 82 de ani. Au rămas aici soția și copiii iubitori. Pe lângă familie, a lăsat în urmă o moștenire care a inspirat mii de oameni să conteste fundamentele sistemului de învățământ actual și să apere dreptul copiilor de a-și construi o educație adevărată pe baza experienţelor directe și nu pe baza directivelor guvernamentale.

Acum, în timp ce cinstim viața acestui mare om, vă las cu câteva dintre cele mai elocvente afirmații ale sale.

Școala este o condamnare de doisprezece ani de pușcărie, în care singurul curriculum predat cu adevărat sunt proastele obiceiuri. Sunt profesor de școală și mi se decernează premii pentru prestația mea. Sunt cel mai în măsură să știu.

Este absurd și împotriva vieții să fii parte a unui sistem care te silește să stai la izolare între oameni de exact aceeași vârstă și exact aceeași condiție socială. Acest sistem te rupe în mod eficient de imensa diversitate a vieții și de sinergiile alterității; cu adevărat te izolează de propriul tău trecut și de propriul tău viitor, fixându-te într-un continuu prezent, așa cum o face și televiziunea. Este absurd și împotriva vieții să te muți din celulă în celulă la sunetul gongului, în fiecare zi a tinereții adevărate, într-o instituție unde nu ai niciun fel de intimitate și care te urmărește și acasă, unde ești obligat să-i faci „tema pentru acasă”. „Cum vor învăța să citească”, mă întrebați? Răspunsul meu este: „Amintiți-vă de lecțiile de la Massachusetts”. Când copiilor li se dă voie să trăiască vieți întregi, în locul vieților de membri ai unei clase de vârstă într-un conglomerat de celule, ei învață cu ușurință să citească, să scrie și să socotească, dacă aceste lucruri sunt ancorate în viața care se desfășoară în jurul lor.

Studiul independent, munca în folosul comunității, aventura și experiența, doze mari de intimitate și singurătate, mii de stagii de ucenicie – de o zi sau mai mult – toate acestea sunt căi de mare forță, ieftine și eficiente, de a reforma în mod real școala. Dar nicio reformă de anvergură nu se va putea înfăptui dacă nu vom include în ideea de „școală” familia, ca motor principal al educației. Dacă folosim școala pentru a realiza o fractură între părinţi şi copii – și, să nu ne mințim singuri, aceasta a fost misiunea fundamentală a școlilor încă de când John Cotton a anunțat-o ca fiind scopul școlilor din Bay Colony în 1650, și de când Horace Mann a anunțat-o ca scop al școlilor din Massachusetts în 1850 – școala va rămâne filmul de groază care este acum.

Orice ar fi educația, ea ar trebui să construiacă personalități unicat, și nu conformiști; ar trebui să cultive în fiecare un spirit original care să ajute la înfruntarea marilor provocări; ar trebui să ajute la găsirea acelor valori care vor limpezi cărările vieții; ar trebui să îmbogățească sufletește, să facă din oricine un om care iubește ceea ce face, iubește locul lui din lume și oamenii care-l înconjoară; ar trebui să te învețe ceea ce este important: cum să trăiești și cum să mori.


Anacronic.ro este doar un reper, o mică redută care încearcă să conserve firea lucrurilor din calea asaltului progresist. Prin natura ideilor pe care le profesează, anacronic.ro nu este „eligibil” pentru banii corporațiilor economice, politice sau geopolitice. Credem că există și altfel de filantropi și vă îndemnăm să aveți în vedere posibilitatea de a face o donație pentru sprijinirea proiectului.

Cumpără cărțile Anacronic:

Procesul lui Darwin
Distracția care ne omoară. Discursul public în epoca televizorului
Cum suntem imbecilizați. Curriculumul ascuns al învățământului obligatoriu
Educația creștin-ortodoxă a copiilor în zilele noastre
Statul profund în America. Wall Street, cartelul petrolier și atacul asupra democrației
Siluirea maeștrilor. Cum este sabotată arta de corectitudinea politică
Wall Street și Revoluția Bolșevică
Liberalismul care îmi place
Chiuind în fântână
Arme de instrucție în masă. Călătoria unui profesor prin lumea întunecată a școlarizării obligatorii

Articole similare

Top