Anacronic
Ultimele postari ale lui Anacronic (vezi toate)
- Ideile au consecințe. Introducere - 22 februarie 2021
- Anacronic pentru copii – o pledoarie pentru clasic și cultivarea virtuților - 12 august 2020
- Robotul, mutantul și artistul - 27 iulie 2020
Citește prima parte a interviului aici, partea a 2-a aici.
Cumpără Cum suntem imbecilizați de John Taylor Gatto de aici.
În curând la Anacronic – Arme de instrucție în masă, de același autor.
M: Imaginația este cheia. Ai spus că sistemul îi impiedică pe indivizi să-și dezvolte capacitatea de a gândi critic sau creativ.
J: Pot să-ți dau un motiv concret, separat de demonologia obișnuită, pentru care imaginația trebuie distrusă. Capitalismul este o formă de organizare a activităților economice. El suferă de anumite boli, care au fost bine înțelese timp de câteva sute de ani. Cea mai periculoasă este ceea ce înainte se numea supraproducție, iar acum se numește pe piețele financiare supra-capacitate. Dar să rămânem la termenul „supraproducție”.
În capitalism, dacă se produce mai mult decât se cumpără, prețul nu poate fi menținut. Mai rău, atragerea capitalului devine dificilă, pentru că investitorii se sperie. Cea mai simplă modalitatea de a reduce producția este transformarea majorității oamenilor în ființe neproductive.
Asta se face prin eliminarea imaginației, care ar putea îmbunătăți procesul de producție. Fă asta și, vorbind neîncetat, încă din grădiniță, despre „slujbe bune”, vei elimina dorința de a duce un trai independent.
M: Cum întârzie dezvoltarea imaginației structura pe care o numim școlarizare în masă?
J: Încă din vremea colegiilor romane, se știa că, dacă îi îngropi pe oameni într-o existență marcată de reguli, partea creativă din ei se va atrofia sau va dispărea în mod natural. Nu mai există loc pentru manifestarea ei. Iar acele tehnici de antrenament concepute să întârzie dezvoltarea imaginației au fost folosite de armate și biserici de-a lungul istoriei.
Odată cu secolul al XIX-lea, statele militare germane – precum Prusia – le-au ridicat la rang de știință. Să ne uităm la filosoful liberal Spinoza. El a spus că modalitatea de a scăpa de imaginație este încastrarea oamenilor în reguli fără sens și competiții; umple-le mințile cu informație falsă și, până la urmă, vor face atâtea greșeli sau vor fi atât de frustrați, încât pur și simplu vor ceda altuia luarea de decizii. Iar asta se face, bineînțeles, prin școlarizare.
Am avut o mare revelație când m-am împiedicat din greșeală de o carte a unui important istoric internațional, Carroll Quigley, șeful Departamentului de Relații Internaționale al Universității Georgetown. Am acest obicei de a citi discursurile politice publicate în ziare. Le citesc cuvânt cu cuvânt pentru a încerca să ajung la vorbitorul de dincolo de retorică. În discursul lui Bill Clinton de acceptare a candidaturii pentru funcția de președinte, în ultimul sau penultimul rând, a apărut de nicăieri numele doctorului Quigley. Clinton spunea că dorește să-i mulțumească doctorului Carroll Quigley, cel care i-a fost mentor la Georgetown și care „a văzut în viitor mai limpede decât oricine altcineva”.
Citesc în mod obsesiv de la 5 ani; totuși, nu auzisem niciodată de Carroll Quigley. M-am dus la Biblioteca Publică din New York, care are 11 milioane de volume; cu siguranță acolo l-aș fi găsit și pe Quigley. Am comandat cartea, dar mi s-a spus că fusese furată și nu se mai tipărea. Zbor frecvent prin țară, așa că, odată ajuns în San Francisco, am mers la biblioteca de-acolo: cartea fusese furată. Câte zile mai târziu, mă aflam în Dallas: cartea fusese furată! Începuse să miroasă a putred.
Posibilul viitor președinte al Statelor Unite spune că acest individ citește viitorul, iar eu nu-i găsesc cartea! Am reușit să obțin un exemplar de la biblioteca de cărți rare a Universității din New York. Am citit-o și mi s-a ridicat părul în cap.
Într-o carte de 1300 sau 1400 de pagini, scrisă magistral și doar pentru un public erudit, Quigley spune că în secolul al XX-lea nu există niciun eveniment major care să nu fi fost regizat și aranjat. Primul Război Mondial, al Doilea Război Mondial etc., etc. Regizate și aranjate de cine, mai exact? Și cu ce scop?
Se pare că în ultima parte a secolului al XIX-lea, un grup mic de oameni foarte, foarte influenți, răsărit de pe băncile Universității Oxford din Anglia, a decis că progresul rasei umane s-a oprit și că, în lipsa unui guvern mondial, războiul, foametea și toate celelalte rele se vor repeta la nesfârșit.
Acești oameni i-au atras de partea lor pe Andrew Carnegie, John D. Rockefeller și familia Rothschild în Europa și, în aceste comisii de nivel înalt (întrunirile Aspen sau Bilderberg ale acelor vremuri), au hotărât că nimeni nu-și va ceda suveranitatea națională de bunăvoie. Va trebui sustrasă prin vicleșug.
Una dintre strategii era garantarea și finanțarea războiului – peste tot în lume –, pentru că războiul slăbește și distruge suveranitatea națională. Iar complotiștii știau că, pentru a elimina devotamentul național, trebuie să elimini devotamentul populațiilor față de guvernele lor. Războiul reprezenta una dintre cele mai bune strategii pentru a obține asta.
Mai există și altele, însă strategia propusă și asumată de John D. Rockefeller a fost infiltrarea fiecărei organizații subversive de pe planetă. Nu destabilizarea acestor organizații, ci chiar opusul. Alimentarea lor cu suficiente resurse pentru a supraviețui, strategiile și planurile lor putând fi astfel studiate fără ca ele să-și dea seama.
M: Ceea ce spui descrie globalizarea.
J: Absolut. Uitați-vă la prețul pe care îl plătim. Principala noastră nemulțumire față de populația islamică este că solicită exact opusul separării bisericii de stat. În societatea noastră, orice fel de devotament față de o altă sursă de înțelepciune în afara statului politic trebuie respins – dacă nu e 4 iulie. Asta include devotamentul față de părinți, familie, copii. Statul sau noua ordine mondială trebuie să slăbească permanent aceste legături.
M: Toate acestea se află în spatele reacției noastre profund condiționate la școlarizarea obligatorie. Clopoțelul, detenția, orarele nebunești, segregarea pe vârste, lipsa intimității și supravegherea permanentă au fost concepute intenționat pentru a împiedica gândirea critică și a promova dependența.
J: Oamenii trebuie să fie dependenți de achiziții materiale și de consum pentru a ține pe șine o economie bazată pe producția în masă.
Uitați-vă la tradițiile puternice ale istoriei omenești, între care cea mai puternică îmi pare aceea care derivă, în mod predominant, din învățăturile împăratului roman Marc Aureliu, care spune: „Niciun lucru pe care îl cumperi sau ordin pe care îl dai nu-ți va face viața mai bună sau pe tine mai fericit.” Oare vrei să răspândești ideea asta când ești pornit să faci afaceri? Partea cu imbecilizarea se întâmplă pentru a preveni supraproducția.
Imbecilizarea începe cu note și cu mângâieri pe cap. Sistemul este conceput pentru a crea o secvență infinită de consum. Plictiseala este esențială, pentru că nu-ți dorești oameni care să cumpere lucruri dătătoare de satisfacție pe termen lung. Mașinile, costumele, totul trebuie aruncat cât mai repede. În mod ideal, vrei să creezi o economie a „coșului de gunoi”, iar pentru asta îți trebuie o populație infantilă și care se plictisește ușor.
De exemplu, îți cumperi cel mai nou calculator. Citește The Soul of a New Machine, de Tracy Kidder. Nu va trece un an și vei începe să auzi că ai făcut o mare greșeală, un model nou e gata să iasă pe piață. Nu se termină niciodată.
Nirvana nu se atinge la cumpărături; dacă ar fi așa, economia ar intra în colaps. Trebuie să fii nemulțumit, plictisit de tot și de toate. Iar dacă lucrurile materiale încep să te plictisească, curând te vor plictisi și prietenii, amicii, loialitățile de orice fel. Vei scăpa de ele. Vei fugi de ele. Iar asta este foarte aproape de definiția „proletariatului”, termenul folosit pentru a identifica membrii unei clase sociale inferioare, clasa muncitoare. Proletariatul nu are rădăcini.
M: Cum generează condiționarea din școli această stare de dependență și plictiseală?
J: Vrei un exemplu concret? Ce zici de ăsta? Nu ți se permite să termini nimic din ce-ai început. Cât de des trebuie să întrerupi secvența naturală a finalizării unui lucru pentru a începe un altul? Acestea sunt mecanismele interne ale școlarizării. Ele n-au fost concepute de profesori, directori, inspectori. Aceste strategii au fost rafinate de-a lungul istoriei ca mijloace care generează anumite rezultate comportamentale. Abuzul pe care nu-l mai putem tolera este că lucrul acesta se întâmplă timp de 12 ani. Nu sunt necesari 12 ani. Dar au vrut să fie siguri că plictiseala, condiționarea și dependența vor prinde.
M: Să vorbim puțin despre personal.
J: Profesorii au cele mai grele slujbe din lume. Aș prefera să fac mai degrabă muncă necalificată decât să predau. Adevărul e însă că găsești cu greu un profesor de științe naturale în Statele Unite. Ce zici de asta? Să fii profesor de științe naturale înseamnă să-ți dedici timpul liber și resursele descoperirii secretelor naturii. Toți profesorii noștri de științe sunt funcționari.
Dacă analizăm materiile, singurele excepții notabile de la această regulă sunt profesorii de muzică și artă, care se dovedesc a fi în mod frecvent muzicieni sau artiști. Slujba de profesor le permite să exerseze. Credeți că copiii își dau seama de acest lucru? Bineînțeles. De unde și disprețul uriaș față de minciunile autorității.
Să ne gândim la manuale. Nu sunt foarte clare și nu urmează o secvență prin care oamenii învață cu adevărat.
Am luat masa de câteva ori cu John Saxon, inventatorul programului Saxon Math. Era locotenent-colonel al forțelor aeriene și picase de trei ori la analiză matematică. Saxon mi-a spus: „Știam că nu sunt prost.” Era ceva în neregulă cu modalitatea de predare. Așa că, după ce-a ieșit la pensie, Saxon și-a ipotecat casa cu acordul soției și a rescris manualul de analiză matematică. A fost începutul celui mai de succes program de matematică din câte știu.
Când auzi cuvintele de laudă la adresa lui Jaime Escalante, profesorul de matematică care a făcut din elevii mexicani ai liceului Garfield vedete ale testului avansat de analiză matematică din California, ridicând liceul pe locul trei în topul celor mai bune școli pentru învățarea analizei matematice din Statele Unite, începi să vezi povestea reală din spatele filmului [Stand and Deliver, 1988, regia Ramón Menéndez – n. trad.].
Escalante a folosit metoda Saxon Math. Filmul ar fi trebuit să fie despre John Saxon și despre cum, în doi ani, copii care n-au mâncat în viața lor pe o față de masă au devenit cele mai strălucite minți matematice din statul California. Despre asta ar fi trebuit să se vorbească, nu despre un tip care se plimbă de colo colo urlând, cu o șapcă de golf pe cap.
Nu vreau să spun că entuziasmul este o calitate demnă de dispreț, entuziasmul este minunat, însă a fost Saxon cel care a văzut că manualul de analiză matematică a fost intenționat alcătuit pentru a elimina pe aproape toată lumea din competiție.
Am știut din copilărie că The Bell Curve este o prostie [The Bell Curve: Intelligence and Class Structure in American Life, carte de Richard J. Herrnstein și Charles Murray apărută în 1994, care susține că inteligenţa umană este influențată de factori ereditari și de mediu, fiind un indicator mai bun al evoluțiilor individuale (venit, performanță la locul de muncă, urmași în cadrul căsătoriei, comiterea de infracțiuni etc.) decât statutul socio-economic al părinților. – n. trad.] Am știut pentru că bunicul meu german mi-a băgat în cap că poți face orice – dacă te concentrezi. Și nu vorbesc din punctul de vedere al unui romantic.
Cei 30 de ani petrecuți în sala de clasă m-au învățat că diferențele de calitate umană sunt atât de mici, încât ar putea la fel de bine să nu existe. Obții rezultate mai bune când presupui că un puști din ghetou poate scrie la fel de profund despre Hamlet ca fiul unui judecător. Obții rezultate mai bune fără toate aceste gradații fine ale calității; educație pregătitoare, educație specială și așa mai departe.
Deci personalul e greșit. Manualele sunt greșite. Secvențele sunt greșite. Frustrarea constantă de inițiativă începe din grădiniță, generând inevitabil oameni lipsiți de inițiativă, care vor să li se spună ce să facă. Dacă nu le spui ce să facă, disperă sau se înfurie.
M: În zilele noastre, vorbim mult despre deficit de atenție. Adăugând condiționarea profunda pe care o descrii la impactul televiziunii și mass-media, devine destul de clar ce fel de minți creăm – prin design.
J: Televiziunea și școala – amândouă fac exact aceleași lucruri în feluri ușor diferite – chiar și lucrurile minunate.
Mă uit pe PBS la o emisiune numită „The Red Deer of Scotland” [„Cerbul roșu scoțian”] și sunt absolut fermecat. Soția mea, care este scoțiană, stă lângă mine. Pentru tot restul vieții, îmi voi imagina cerbul roșu scoțian așa cum mi l-a descris regizorul. Și nu voi vedea niciodată cerbul roșu scoțian. Cred că efectul nociv al acestei condiționări profunde ar putea fi parțial disipat dacă dezvolți o gândire critică, astfel încât să poți aprecia că aceasta este viziunea unui singur om asupra cerbului roșu, nu să crezi pentru tot restul vieții că este singura poveste posibilă.
M: Dar pentru asta îți trebuie o abilitate descurajată în școli.
J: Așa e.
M: Televiziunea și școala, fiind amândouă abstracțiuni, întârzie abilitatea de a examina critic.
J: Da. Una dintre pedepsele care mi-au fost administrate a fost repartizarea, timp de aproape un deceniu, la cele mai rele școli de tip Harlem; era o încercare de a scăpa de mine. Nu aș vorbi cu atâta convingere dacă n-aș fi văzut cu ochii mei – și încă mulți ani la rând: acei copii, cu viețile lor haotice, sunt la fel de capabili ca oricine să priceapă idei de nivel înalt.
Dacă nu vrei să accepți ce-ți spune un bătrân profesor de liceu, citește-l pe Adam Smith, filosoful capitalismului. Citește Avuția națiunilor. Nu citi un rezumat, citește Avuția națiunilor. Vei vedea că, în primele 15 pagini, Adam Smith spune clar: copiii țăranilor sunt la fel de capabili să facă politică și să ia decizii de nivel înalt precum copiii ducelui.
Mințile lor au capacitatea de a trata conținut serios, dar această abilitate este eliminată prin formarea automatismelor de foarte devreme. Așa încât copiii ajung într-un punct în care nu mai pot face conversație fără mormăieli. Pentru că așa au fost educați.
M: Ai început Cum suntem imbecilizați cu afirmația că geniul este extrem de comun și natural. Care este atunci scopul școlarizării? Presupun că acela de a învăța să citești și să scrii. Transmiterea acestor abilități durează numai 100 de ore, dacă persoana este interesată și dispusă să învețe. Ce facem cu restul de 12 ani petrecuți în mașinărie, în sistem? Ceva nu se leagă.
J: Nu se leagă pentru copii, dar se leagă pentru profesori, directori și inspectori. Se leagă pentru cineva care scrie manuale, distribuie manuale, tipărește manuale, vinde cârnați la cantină. Se leagă pentru mulți. Doar că nu se leagă ca mod rezonabil de a spori calitatea vieții umane.
Nu voi trăi să văd asta, dar prima națiune care va demara în mod voit destandardizarea populației va sfârși, în două sau trei decenii, prin a conduce lumea. Ideile vor ceda.
Cu toții am fost într-un oraș ca Ithaca sau Aspen într-o seară, iar oamenii se mișcă, vorbesc însuflețit. Toată lumea are un scop, o agendă. Cred că este un eșec al imaginației faptul că nu ne putem gândi, nu putem nici măcar visa cum ar fi viața într-o lume în care fiecare are un scop. Și totuși, oamenii care au avut marele noroc să trăiască într-un loc ca acela pentru câțiva ani își amintesc ce palpitant era. Și, așa cum spune Adam Smith, de îndată ce așezi pe toată lumea la masa negocierilor, ideile cedează, se ridică una pe alta și se ivesc căi noi de creare a avuției, pe care altfel nu le-am fi văzut.
M: Imaginația – capacitatea de a crea imagini care nu sunt prezente în sistemele senzoriale; aceasta este definiția clasică. Este capacitatea minții de a crea și inventa. Televiziunea subminează această capacitate. La fel și colapsul limbajului descriptiv. Dacă nu o folosești, o pierzi. Adevărata educație nu se bazează pe cunoaștere. Adevărata educație este dezvoltarea acestei capacități. Mi-ar plăcea să mă ajuți să reformulez această idee a diferenței între condiționare/școlarizare și dezvoltarea capacității, adică educație. Diferențele între cele două sunt uriașe.
J: Mai mulți observatori sociali au spus că moartea se află în centrul unei vieți bune. Faptul că știi că vei îmbătrâni și vei muri relativ curând conferă acea electricitate și magie a fiecărui moment. Așa că vrei să obții de la viață cât de mult se poate.
În anii ’60, un antropolog, Carlos Castaneda, a publicat o serie de cărți best-seller despre ucenicia lui cu șamanul Yaqui Don Juan, în nordul Mexicului.
Șamanul spunea că cheia tuturor lucrurilor este să-ți imaginezi mereu moartea ca un uliu sau corb privindu-te de pe umărul stâng. Și atunci fiecare moment va însemna ceva.
Ar mai avea ceva vreun sens dacă s-ar inventa mâine o pastilă care ne-ar permite să trăim două milioane de ani?
Unul dintre lucrurile pe care le-am observat, copil fiind, a fost acela că bunicul nu citea niciodată știrile din sport. Citea necrologurile. Am bănuit că face asta din cauză că i se apropia vremea. Acum însă citesc necrologurile obsesiv, pentru că văd traiectoria comprimată a unei vieți, iar ceea ce mă interesează sunt punctele de răscruce de la care s-ar fi putut pleca într-o direcție sau alta.
Cred că trebuie să aflăm ce anume aduce valoare unei comunități. În primul rând, trebuie să ne îmbunătățim pe noi, astfel încât să avem întotdeauna cea mai bună șansă de a fi mulțumiți, indiferent de circumstanțe (chiar și într-o cameră de tortură). În al doilea rând, pentru că suntem animale sociale, trebuie să aducem valoare în comunitatea din jurul nostru, altfel suntem paraziți. Extragi valoare, dar nu dai nimic la schimb.
Nu cred că banii sau celebritatea pot compensa faptul că nu ești o persoană productivă – nu o persoană consumatoare, ci una productivă. Cum poți fi productiv într-o lume în care totul a fost stabilit deja? Ce poți face este să te pui în slujba unei idei productive. Trebuie să înțelegi ce sunt oamenii și ce nevoi au și apoi să vii în întâmpinarea acelor nevoi punând pe masă darurile tale.
Nu cred că poți trăi fără imaginație, pentru că atunci ești redus la consum, la o viață senzorială. Și cu toții am mâncat prea mult, am băut prea mult, poate chiar am consumat narcotice din când în când și, chiar dacă totul e minunat pe moment, toate aceste lucruri își pierd din farmec foarte repede.
Am acum 75 de ani și pot spune că am ajuns într-un punct în care sunt reticent la călătorii, și nu pentru că nu vreau să mă amuz. Ci pentru că am o bucată de pământ, teren sălbatic, în nordul statului New York și o verandă mare în spatele unui hambar vechi. Acolo împrăștii în fiecare săptămână sute de kilograme de hrană pentru căprioare, păsări și veverițe.
Sunt înconjurat de creaturi din specii diferite, care nu se mai sperie în prezența mea. Este pur și simplu fascinant. Mă trezesc acum la 6:00 dimineața și primul lucru pe care îl văd sunt păsările colibri. Apoi sticleții. Apoi vin cintezele cu cap roșu, vin curcanii sălbatici, veverițele încep să scormonească prin mâncare, o turmă mică de căprioare se ivește timid. Este absolut magic. Nu mă plictisesc niciodată. Există un mod de-a fi util pentru fiecare.
Buckminster Fuller spunea că avuția care ne binecuvântează viețile se află pretutindeni. Condiționarea creată în mințile noastre de școlarizare, televiziune și cultura corporatistă a consumului – că trebuie să avem neapărat un lucru sau altul – ne împiedică să vedem că, de fapt, există suficient pentru toată lumea. Cred că va trebui să abandonăm școlarizarea forțată pentru a ne da seama de acest lucru – și pentru a-l trăi cu adevărat.
M: Mulțumesc, John.
Traducere de Cristina Lee după „Everything We Think About Schooling Is Wrong! An interview with John Taylor Gatto”, Touch the Future
ANACRONIC și-a propus să reînvie misiunea de edificare a cărții. Însă această misiune ar fi de la bun început sortită eșecului, dacă nu am avea în vedere și rolul sanitar pe care trebuie să îl joace o carte în zilele noastre. Așa că întregul nostru proiect editorial țintește simultan restabilirea coordonatelor unei tradiții și demitizarea idolilor modernității. Cărțile Anacronic sunt alese cu grijă și cu intenția de a forma o colecție, o veritabilă bibliotecă pierdută. Le găsiți pe Magazin Anacronic.