Arme de instrucție în masă. Cum se conduce lumea

A apărut la Anacronic al doilea volum al lui John Taylor Gatto, Arme de instrucție în masă

Fragment din Capitolul 1,  Tot ceea ce știați despre școală este greșit 


 În 1909, un inspector industrial a efectuat un sondaj neoficial pe 500 de copii care lucrau în 20 de fabrici. Inspectorul a aflat că 412 dintre ei preferau mai degrabă să lucreze în condițiile extrem de dificile ale fabricilor decât să se întoarcă la școală.

Hellen Todd, „Why Children Work”, McClure’s Magazine, aprilie 1913

 

=Cum să conduci lumea

În 1919, în perioada euforică, plină de parade de triumf, de după Primul Război Mondial, a început să plutească în atmosfera Statelor Unite un sentiment amețitor de atotputernicie, un sentiment că totul era permis, chiar și alterarea naturii umane. În această stare de lucruri, profesorul Arthur Calhoun a anunțat lumea academică, în cartea sa Social History of the Family, că se petreceau importante jocuri de culise în învățământul național. Schimbări de anvergură urmau să aibă loc în chiar conceptul de familie. Și schimbările trebuiau aplaudate de adepții lui Calhoun, nu însă și de restul poporului.

Calhoun scria acolo că dorința cea mai arzătoare a gânditorilor utopiști era pe cale să se îndeplinească: copiii treceau de sub aripa familiei naturale „în custodia experților comunitari”. În timp, continua el, visul lui Darwin și Galton va deveni realitate prin activitatea desfășurată în cadrul învățământului oficial, care este „organizat astfel încât să excludă de la reproducere pe cei neadecvați”. Iată visul controlului științific al populației!

Nu toată lumea împărtășea entuziasmul lui Calhoun pentru intențiile învățământului, strecurate discret în clasă cu concursul lipsei de trezvie civică. John Hylan, primarul orașului New York, a făcut, într-un discurs public din 1922, o remarcă ambiguă în care putem întrezări câte ceva din ciudățenia anunțului lui Calhoun. Hylan a declarat că „tentaculele […] unui guvern nevăzut” au înhățat școlile orașului „întocmai ca o caracatiță ce-și apucă prada” – un evident ecou al declarației făcute cu câțiva ani în urmă de premierul britanic Benjamin Disraeli. Acesta din urmă dăduse fiori multora spunând că toate evenimentele contemporane importante erau sub controlul unui guvern invizibil, care acționa din umbră, fără ca publicul larg să aibă habar. Caracatița la care se referea Hylan era Fundația Rockefeller.

Anii 1920 au fost teatrul unei explozii a învățământului obligatoriu și, în paralel, al unei explozii a activității Bursei. A Sociological Philosophy of Education susținea, prin 1928: „Treaba profesorilor nu este numai să administreze școlile, ci să administreze lumea.” Un an mai târziu, Edward Thorndike de la Colegiul Pedagogic Columbia (finanțat de Rockefeller), creatorul unei curiozități academice numite „psihologie educațională”, a făcut istorie cu declarația sa șocantă: „Materiile de studiu în școală n-au nicio importanță.” La rândul lui, colegul său de la Colegiul Pedagogic, William Kirkpatrick, a declarat în cartea Education and the Social Crisis că îndeletnicirea creșterii copiilor, în întregul ei, era în curs de preluare de către experți. Domnului Kirkpatrick îi părea o chestiune de pur bun simț. Doar familia era, nu-i așa?, o instituție retrogradă – de ce ar fi știut mami și tati mai multe decât experții în privința creșterii copiilor?

 

Controlul comportamentului uman

Pe 11 aprilie 1933, Max Mason, președintele fundației Rockefeller, a anunțat că este în desfășurare, cu sprijin major din partea Fundației, un vast program național care urmărește să obțină „controlul asupra comportamentului uman”. Școala era pilonul central în acest program. Inspirația de a investi masiv în influențarea evoluției omenirii i-a venit lui Rockefeller de la un genetician din estul Europei, Max Muller. Acesta utiliza razele X pentru a putea depăși legile geneticii, obținând astfel chiar și mutații la musculițele de oțet. Mutațiile induse și controlate păreau a crea posibilități nelimitate de control științific al tuturor formelor de viață. În creierul lui Muller, ca și în creierul lui Darwin sau al lui Galton, reproducerea controlată strict a speciei umane era cheia paradisului. Gândirea lui a fost îmbrățișată și susținută cu entuziasm de mari savanți și de interese economice puternice. Muller a primit premiul Nobel și și-a declarat ideea într-un text concentrat, de 1500 de cuvinte, intitulat Manifestul geneticienilor, semnat de 22 de biologi de primă mână din Statele Unite și Marea Britanie. Ideea de bază a documentului era că  statul ar trebui să separe în mod activ materialul reproducător valoros de masa de material fără valoare evolutivă. Puteți găsi pe Google Manifestul. Ceea ce se discutase în spatele ușilor închise în anii 1870, înainte să avem învățământ forțat, a erupt în discursul public, cel puțin în cercurile elitei politice și în operele unor artiști sofisticați ai cuvântului, cum ar fi F. Scott Fitzgerald. În Marele Gatsby, el face aluzie la această mișcare prin care începeam să ne depărtăm de idealurile egalitare ale democrației.

Ca să simplificăm, pe treapta cea mai de jos a prelucrării instituționale, copiii deștepți trebuiau să fie despărțiți de cei proști; conceptul lui Horace Mann, clasa școlară în care sunt reprezentate toate nivelurile sociale astfel încât să rezulte armonie socială, era acum în mod oficial decedat, fiind încă utilizat exclusiv în scop retoric. Cu câteva luni înainte ca Manifestul geneticienilor să înceapă să fie vehiculat agresiv, un director executiv din cadrul Asociației Naționale pentru Educație a anunțat că această organizație intenționa să obțină prin educație ceea ce dictatorii Europei încercau să realizeze prin forță și cu de-a sila. Mai limpede de-atât nu se poate, nu-i așa?

Al Doilea Război Mondial a scos proiectul eugenic din raza vizuală a publicului, însă nu i-a încetinit ritmul de derulare. La sfârșitul ostilităților, școala s-a transformat într-un câmp de luptă între ambițiile modeste, de modă veche, ale școlii istorice, care vizau dobândirea priceperii în domeniul citirii, scrierii și aritmeticii, și adepții gândirii academice substanțiale, ocupanți ai cabinetelor și birourilor puternicelor fundații finanțate de marii corporatiști de genul lui Carnegie și Rockefeller – oameni care depuneau eforturi considerabile în a regla activitatea învățământului în așa fel încât să rezulte raționalizarea științifică a tuturor chestiunilor sociale. Două investigații conduse de comisii numite de Congres, una în 1915 și una în 1959, au ajuns la concluzii identice: politicile educaționale în era noii ordini pedagogice erau elaborate departe de ochii și urechile publicului, în birourile marilor corporații – apoi implementate în mecanismul învățământului printr-o campanie sofisticată și foarte nuanțată de influențare subtilă, invizibilă publicului. Niciunul dintre cele două rapoarte nu s-a prea bucurat de atenția publicului. Deși se găsesc relativ ușor pentru cine vrea să le examineze, aproape nimeni nu are habar de existența lor. Toate colegiile și facultățile pedagogice din America au uitat de ele, nu se știe la ordinul cui.

La douăzeci de ani după cel de-al Doilea Război Mondial, între 1967 și 1974, învățământul pedagogic a suferit schimbări radicale, prin eforturile coordonate ale unor fundații private influente, universități de elită, think-tank-uri și agenții guvernamentale, sprijinite și încurajate de corporații naționale și transnaționale, armonizate și optimizate în practică prin contribuția Biroului Federal pentru Educație și a câtorva consilii școlare statale cheie, mai ales cele din California, Texas, New York, Michigan, Indiana, Florida și Pennsylvania.

În această transformare au fost trei pietre de hotar: 1. Un extins proiect de futurologie, intitulat Designing Education for the Future; 2. The Behavioral Science Teacher Education Project; 3. Lucrarea în mai multe volume a lui Benjamin Bloom, Taxonomy of Educational Objectives, un manual enorm, cu mai mult de 1000 de pagini, sintetizat din experiența lui Bloom la Universitatea din Chicago. Ulterior, această lucrare a influențat absolut toate școlile din America. Strădania monumentală a lui Bloom este opera unui adevărat savant nebun, reprezentând, după cum chiar el se exprima, „un instrument de clasificare a comportamentelor, gândurilor și sentimentelor dezirabile, care trebuie obținute ca rezultat al unei unități de instrucție”. Indiciul care dă de gol intențiile reale ale acestor mașinațiuni este partea aceea cu „gândurile și sentimentele”. Fascismul s-ar fi mărginit să încerce să controleze acțiunea, comportamentul, dar, după cum am fost avertizați în 1984 de către Orwell, ceva mult mai întunecat se dezlănțuise în subterană.

În concordanță cu noua tehnologie a „psihologiei comportamentale”, copiii urmau să învețe cu forța să simtă „corect”, să gândească „adecvat”, să se comporte „corespunzător”, iar atitudinile „nelalocul lor”, aduse de acasă, trebuiau „remediate”. O poțiune sinistră, demnă de doctorul Frankenstein, fierbea cu bulbuci în întuneric, în împrejurimile nevinovatelor școli din întreaga țară. Pe toate treptele de școlarizare s-a permis efectuarea, fără anunțare și informare publică, a unei varietăți de experimente asupra copiilor. Dacă vreți, considerați treaba asta ca pe un fel de Experiment Tuskegee la scară națională. Evident, testarea a fost nucleul experimentului – s-a încercat încadrarea fiecărui copil, în funcție de înclinațiile lui mentale, într-un sistem de clasificare oficial.

Epopeea dementă a lui Bloom amintește de The Complete System of Medical Police, o ideologie medical-politică elabo-rată de un alt doctor cu probleme la etajul superior, neamțul Johann Peter Frank, și adoptată de Prusia spre sfârșitul secolului al XVIII-lea; politicile izvorâte din ea solicitau tuturor cetățenilor să-și spioneze în mod perpetuu concetățenii pentru a identifica orice semn de patologie (chiar și simptome banale de genul strănutului), existând obligația legală de a raporta imediat către autorități toate aceste simptome, în așa fel încât autoritățile să poată lua măsurile medicale adecvate. În mod asemănător, ideologia educațional-politică a lui Bloom a generat o hoardă de concepte derivate: teoria învățării depline, educația în funcție de rezultate, tranziția de-la-școală-la-muncă, „parteneriate” între școală și angajatori și încă multe altele. Oriunde se realizează clasificarea elevilor în funcție de interesul și utilitatea pe care le prezintă pentru ingineria socială și pentru afaceriști (mai ales pentru corporații), puteți fi siguri că acolo este Bloom în acțiune. Programele de factură „bloomiană” sunt construite în așa fel încât să furnizeze informațiile și instrumentele care să permită controlul mental și comportamental al tinerilor – configurarea următoarei generații de adulți în funcție de „nevoile” feluritelor organizații de inginerie socială.

Al doilea stâlp al acestei mișcări de schimbare dirijată, Designing Education for the Future, înșeală grav așteptările cărora le dă naștere titlul benign și răsplătește din plin eforturile de lectură critică, disciplinată a acestei proze semianalfabete. Emanație a Biroului Statelor Unite pentru Educație, redefinea noțiunea de „educație” în manieră prusacă: educația este „un mijloc de a realiza scopuri economice și sociale importante, cu caracter național”. Lucrarea nu menționează niciun fel de scopuri personale care ar putea fi prezente în motorul educației. Din acel moment, organizațiile guvernamentale din domeniul educației erau oficial însărcinate cu aplicarea și impunerea în teritoriu a acestor politici educaționale; cu alte cuvinte, ele trebuiau să se asigure că directivele de la centru erau urmate întocmai de către școlile și organismele educaționale locale. Toate inspectoratele școlare trebuiau transformate în „agenți ai schimbării” și, în vederea acestei transformări, erau sfătuite să renunțe la „identitatea lor independentă, ca și la autoritate”, și să accepte, de pe poziții de subordonare, parteneriatul cu guvernul federal. Alternativa, în cazul în care organismele școlare teritoriale hotărau să nu se supună indicațiilor de la centru, erau sancțiunile financiare.

În încheiere, să ne ocupăm puțin și de cel de-al treilea proiect, ale cărui dimensiuni întreceau de două ori gigantica Taxonomie a lui Bloom: The Behavioral Science Teacher Education Project (număr de contract: OEC-0-9-320424-4042), abreviat BSTEP, care prezintă pe șleau intențiile politicilor educaționale ale guvernului legate de școlarizarea obligatorie, descriind în linii generale reformele de implementat cu forța în Statele Unite după 1967. Instituția școlii, aflăm din BSTEP, va avea misiunea de a „manipula în mod impersonal” viitorul unei Americi în care „fiecare individ va primi la naștere un număr de identificare unic”. Această identificare prin număr personal va da angajatorilor „și altor agenți de control” posibilitatea de a ține o evidență a maselor și de a acționa asupra acestora prin „mijloace de influențare directe, subtile sau chiar subliminale, în funcție de necesitate”. Cititorilor documentului oficial BSTEP, care a intrat în raza vizuală a publi-cului (modest și fugitiv) abia când un fost angajat al Ministerului american de Justiție s-a hotărât să dea pe goarnă „afacerea”, li se sugera să accepte o viitoare Americă în care „puțini vor mai fi capabili să-și mențină controlul asupra propriilor opinii”.

Mai aflăm din BSTEP că „experimentele chimice” pe minori vor deveni practică universală după 1967, o evidentă prefigurare a utilizării Ritalinului, Adderolului și a altor „intervenții” chimice atât de obișnuite astăzi în viața școlară a tot mai multor copii. Viitorul pe care îl propune documentul este unul în care o elită restrânsă ca număr va controla tot ceea ce este important, iar democrația participativă va dispărea, fiind redusă la un banal drept de vot în campaniile electorale, campanii la care nu pot participa decât candidați atent pre-selectați pentru a nu impune dificultăți direcției dorite. În această viziune, politicienilor li se permite să amenințe cu schimbări majore oricât vor în timpul campaniilor electorale, dar nu li se permite să facă, odată ajunși în funcție, decât o părticică simbolică din tot ce au promis în campanie.

Școala postmodernă, continuă BSTEP, va valoriza și va cultiva cu atenție maximă „atitudinile și aptitudinile compatibile cu o lume în care nu se muncește”. Cum ar fi „cultivarea plăcerii”. Nu cred că vă va fi greu să vedeți cum clasa „socializată” rezultată în urma reformei învățământului de la începutul secolului XX – ea însăși cu totul altă mâncare de pește decât educația de până atunci, care însemna dezvoltarea intelectului și a personalității – s-a metamorfozat până în 1967 într-un laborator de manipulare psihologică în toata puterea cuvântului.

Oare câți profesori știau la ce luau parte de fapt? Sunt sigur că numărul lor tindea spre zero. În cariera didactică, la fel ca în industria fast-food, salariul este factorul decisiv. Să nu credeți că vreau să insult pe cineva, pur și simplu acesta este înțelesul conceptului de realpolitik. Toți trebuie să câștigăm o pâine.


 

Anacronic.ro este doar un reper, o mică redută care încearcă să conserve firea lucrurilor din calea asaltului progresist. Prin natura ideilor pe care le profesează, anacronic.ro nu este „eligibil” pentru banii corporațiilor economice, politice sau geopolitice. Credem că există și altfel de filantropi și vă îndemnăm să aveți în vedere posibilitatea de a face o donație pentru sprijinirea proiectului.

Cumpără cărțile Anacronic:

Procesul lui Darwin
Distracția care ne omoară. Discursul public în epoca televizorului
Cum suntem imbecilizați. Curriculumul ascuns al învățământului obligatoriu
Educația creștin-ortodoxă a copiilor în zilele noastre
Statul profund în America. Wall Street, cartelul petrolier și atacul asupra democrației
Siluirea maeștrilor. Cum este sabotată arta de corectitudinea politică
Wall Street și Revoluția Bolșevică
Liberalismul care îmi place
Chiuind în fântână
Arme de instrucție în masă. Călătoria unui profesor prin lumea întunecată a școlarizării obligatorii

 

Articole similare

Top