Cătălina Alexa
Ultimele postari ale lui Cătălina Alexa (vezi toate)
- Stupul cu cărți - 14 septembrie 2020
- Milioane de pisici sau cum să te întorci în locul din care nu ai plecat niciodată - 31 mai 2019
- Poarta fără zăvor - 27 aprilie 2019
Vasilca, bunica mea dinspre mamă, s-a născut într-o casă în care au crescut unsprezece copii. Prima iubire- și nimeni nu a știut vreodată dacă nu cumva a fost și ultima- a fost un flăcău din sat, Neculai, cam de o seamă cu ea, care a și luat-o de nevastă pe la 18 ani. La mai puțin de un an a venit pe lume și un copil, un băiat care a murit de foarte mic din motive pe care azi nu le mai știe nimeni. Într-o zi, Neculai s-a dus la lemne în pădure și s-a înțepat într-un lemn de salcâm sau un fier, ignorând rana până când durerea a devenit insuportabilă. Când, într-un târziu, s-a hotărât să se ducă la spital, nu i-a mai fost de niciun folos. A murit de tetanos la nici 20 de ani, lăsând-o pe bunica văduvă stingheră în casa părinților lui. Bunica a mai stat ce a mai stat și, deși era iubită de socri, a ales să plece înapoi la casa părinților ei, pentru că acolo unde își începuse în împrejurări atât de tragice viața de nevastă nu își mai vedea rostul.
Acasă la părinți nu prea era timp de depresii. Toți plecau la lucrul câmpului și ea rămânea acasă să învârtă oalele cu mâncare pentru treisprezece guri.
Bunicul meu, născut în 1898, rămăsese orfan de tată de copil, iar de mamă la 14 ani. Avea ceva pământ și o casă în care mai trăiau patru surori mai mari, pentru care a început să muncească pe brânci ca să le vadă la casa lor. Cu banii câștigați cumpăra în fiecare an câte o bucată de pământ, mai creștea oi și viței pe care îi vindea și iarăși cumpăra pămant pentru zestrea surorilor care, atunci când nu se certau cu el, se certau între ele, așa că a trebuit să se dea peste cap să le mărite pe toate cât mai repede. Doar că atunci când s-a gândit că ar fi cazul să își găsească și el o nevastă, s-a trezit că era deja considerat holtei bătrân, așa că s-a resemnat. Și-a văzut de muncă mai departe, tocat necruțător de gurile surorilor care îl voiau de data asta însurat și pe el.
Întâmplarea a făcut ca una dintre ele să fie măritată pe lângă casa bunicii mele pe care începuse deja, urmărind-o zilnic, să o vadă ca pe o potențială cumnată. Fusese ea măritată, dar faptul că era ageră și muncitoare i-a atras simpatia surorii bunicului, care nu a stat să piardă vremea. L-a luat cam pe sus pe bunicul într-o zi de vară și s-au dus la străbunicii mei acasă cu un scop cât se poate de precis- să o ceară de nevastă pe bunica cea tânără, de vreo 20 de ani, pentru bunicul cel tomnatic, de vreo 34. Au stat de vorbă, străbunicii au fost în principiu de acord, doar că bunica nu era de față. După o îndelungă căutare, au găsit-o prin livada mare din spatele casei cocoțată într-un agud.
Cică prima impresie a fost reciproc dezastruoasă. Ea era scundă, slabă moartă, murdară pe față și mâini de agude și cireșe, cu o basma șuie pe cap, iar rochia de cârpă cenușie îi dădea un aer șleampăt și jalnic. Bunicul cică a fost atât de dezamăgit, încât nu s-a putut abține să spună de față cu toată lumea: „Ce să fac eu cu dihania asta? O s-o îngrop în cel mult un an!” Nici bunica nu a fost mai încântată, trântindu-le pețitorilor de la obraz că ei nu îi trebuie un alt măritiș, mai ales cu un moșneag, lucru care a pus imediat capăt vizitei de care se legaseră atâtea speranțe.
Ceva mai încolo, la insistențele aceleiași surori, străbunicul a făcut o vizită neanunțată în gospodăria bunicului. Impresia se pare că a fost una copleșitoare și, când s-a întors acasă, a chemat-o pe bunica și i-a povestit entuziasmat și pe îndelete de coșerul de păpușoi, de stolul de gâște, de găinile și rațele de care se împiedicase prin curtea lui, de juncanii și oile din ocol, de magazia plină cu unelte și de porcii până la brâu pe care bunicul tocmai îi hrănea în coteț când a apărut musafirul. Pe lângă toate astea, grădina era lucrată din colț în colț, iar stăpânul ei era știut de om liniștit, care se amețea de cel mult două-trei ori pe an și atunci doar se așeza pe colțul prispei și cânta încet, ca pentru el.
Străbunica, pe de altă parte, a dus campania ei de promovare a celui pe care deja și-l dorea ca ginere. I-a zis bunicii: „ Tu degeaba mai ții în greu. Bărbatul tău dintâi de acuma nu se mai întoarce. Uită-te bine la ceaunele și oalele astea și la câte guri sunt de hrănit, de aici încolo tot astea te așteaptă. De acum tot la vatră o să stai și o să învârți la mămăligi pentru toți. Dacă te duci după omul ăla, o să faci mâncare și o să muncești numai pentru casa ta și ce o să strângi toamna nu o sa împarți decât cu bărbatul tău!”
Nu se știe care argument a înclinat mai mult balanța, cert este că undeva în toamna lui 1932 bunicii mei s-au cununat la popă. Nuntă nu au mai făcut, ea mai fusese măritată și avusese și un copil, el era considerat bătrân, așa că au decis mai bine să folosească banii în gospodărie.
În 1934 s-a născut unchiul meu, iar în 1938 mama, ambii pe 27 iulie. Ultimul copil, tot băiat, a murit- cum spunea bunica- în mir, nemaiapucând să fie scăldat după un botez făcut în grabă după ce moașa o avertizase categoric că pruncul nu o să aibă zile .
Au avut o căsnicie de 38 de ani și, pentru vremea aceea, se pare că au avut o relație chiar emancipată. Bunicul o lăsa să joace cât și cu cine voia la nunți și hore, ea fîind o săltăreață și o iubitoare de muzică și voie bună. În timpul ăsta el rezema câte un gard, fuma, tăifăsuia și nu înceta să își exprime uimirea-„ breee, ce oameni nebuni, cum se poate să sari tu până asuzi”? Ea, în afară de o cochetărie care indispunea gurile rele și această pasiune pentru joc, nu a dat niciun alt motiv de bârfe. În ciuda faptului că a fost toată viața o mână de femeie, a fost foarte harnică și pricepută la absolut tot ce presupunea o gospodărie frumoasă. Verile însemnau muncă pe acasă sau pe câmp începând cu ora patru dimineața, iar iernile și le petrecea în fața vetrei sau a războiului de țesut, uneori, în nopțile cu viscol auzind lupii flămânzi cum urlă chiar sub geamurile casei.
……………………………………………………………………………………………
Bunicul nici nu și-a propus și nici nu a reușit să o îngroape într-un an, așa cum a crezut când a văzut-o prima dată, o zgâtie chemată dintr-un agud să o vadă niște pețitori de mâna a doua. A murit în 1970, cu un an și jumătate înainte să mă nasc eu și asta m-a făcut mereu să am senzația că am ratat o întâlnire care mi-ar fi plăcut.
Ea a trăit 93 de ani, adică a fost văduvă încă 34 de ani. Spre sfârșitul vieții puterile au lăsat-o din ce în ce mai mult. A făcut o formă de cancer de piele care i-a distrus jumătate din figură , făcând-o de nerecunoscut. Înainte să moară, timp de câteva luni, șoptea același lucru: „Eu nu mai cunosc pe nimeni. Toți cei pe care i-am știut s-au dus. Numai pe voi vă mai știu, dar cei pe care îi visez tot timpul parcă-s mai adevărați ca voi. Spun că îi visez pentru că nu știu cum să spun altfel, dar îi văd în fiecare zi. Pe voi doar vă aud, nu vă mai văd, dar pe ei îi văd tot timpul”.
În ajunul morții ei m-a întrebat dacă “s-a copt poama”. Era deja septembrie, aveam doua tufe de viță de vie care se coceau mai timpuriu, așa că i-am adus doi struguri ceva mai copți. Cu ochiul rămas deschis nu vedea, dar oferea iluzia unui oarecare contact vizual, deși privirea îi era pierdută. A mâncat un strugure,” îi aman de bun”, a zis, am vrut să i-l mai dau și pe celălalt , dar a zis că nu mai vrea.
-O să-l mănânci mâine, am zis.
-Eu mâine n-am să mai fiu, a răspuns.
A mai urmat un dialog de pateric pe care nu o să-l redau aici, dar care rămâne cea mai intensă experiență de comunicare pe care am avut-o vreodată.
A murit la început de septembrie, într-o zi foarte caldă și frumoasă și a fost îngropată sub o cruce mică de lemn pe vârful unui deal.
M-am gândit de la o vreme că ei nu i se potrivește vorba aia cu fie-i țărâna ușoară, pentru că între ea și țărâna ușoară de deasupra deja nu mai este nicio diferență. Ea însăși a devenit o țărână ușoară.
