Poveşti de trezit copiii

Haideţi să vă spun o poveste. Poate credeţi că vreau să vă plictisesc, dar poveştile sunt totul. Tot ceea ce visăm este că viaţa noastră să devină într-o zi povestibilă, să ne uităm împreună, noi şi cu toţi ceilalţi, şi să spunem că am trăit mai mult decăt o viaţă de om: o poveste. Omul prost îl cunoşti după cum îl trece râsul când aude de poveşti. De aceea vă spun acum că, în vremurile de demult, devaşii se aflau într-un război crâncen cu asuraşii. Devaşii îl aveau de partea lor pe Brihaspati, a cărui cunoaştere a textelor sacre era fără egal. Ceilalţi se mândreau cu Sukracharya. Asuraşii aveau un avantaj formidabil: în profunda lui înţelepciune, Sukracharya poseda secretul vrăjii sanjivini, prin care îi aducea pe cei morţi la viaţă. Pe câmpul de bătălie, asuraşii căzuţi erau resuscitaţi şi luptau din nou, iar şi iar, înfrângându-i pe devaşi.

De aceea devaşii l-au trimis pe Kacha, fiul lui Brihaspati, să devină ucenicul lui Sukracharya şi să înveţe secretele vrăjii sanjivini. Kacha a mers la Vrishaparva, capitala asuraşilor, unde trăia rivalul tatălui său, căruia i-a spus: “Eu sunt Kasha, nepotul lui Angiras, fiul lui Brihaspati. Sunt brahman şi am venit să-ţi fiu ucenic.” Sukracharya i-a răspuns: “Kacha, eşti dintr-o familie onorabilă. Te accept ca elev cu atât mai mult cu cât în felul acesta îmi dovedesc respectul faţă de tatăl tău.” Ştia foarte bine cu ce gânduri a venit tânărul, dar l-a primit, pentru că regula era aceea că niciun maestru nu trebuie să refuze un ucenic capabil să înveţe.

Kacha a petrecut mulţi ani sub tutela lui Sukracharya, achitându-se perfect de toate îndatoririle prescrise de maestru. Sukracharya avea o fiică adorabilă, Devayani, care îl iubea mult pe tânăr. Kacha se străduia să-i placă la rândul lui, cântându-i, dansând, petrecând timpul alături de ea, fără să compromită calea spirituală a brahmanului. Atunci când asuraşii au aflat de aceste lucruri, au devenit furioşi şi s-au hotărât să împiedice cu orice preţ divulgarea vrăjii sanjivini.

Într-o zi, pe când Kacha păştea turma maestrului, asuraşii se aruncară asupra lui, îl tăiară bucăţi şi dădură resturile la câini. Turma se întoarse fără Kacha, pe Devayani o cuprinse spaima şi fugi la tatăl său, căruia îi spuse că nu poate trăi fără iubitul ucenic. Tatăl, plin de compasiune, îl învie pe Kacha care, reîntors la viaţă, îşi salută maestrul cu un surâs. Altădată, Kacha se duse în pădure ca să culeagă flori pentru Devayani şi, din nou, asuraşii se aruncară asupra lui şi-l omorâră. După ce-i fierseră corpul, îl aruncară bucăţi în mare. Devayani merse din nou la tatăl ei şi acesta îl aduse la viaţă cu sanjivini.

A treia oara asuraşii îl omorâră pe Kacha, îi arseră corpul, amestecară cenuşa cu vin şi-i dădură lui Sukracharya să bea diabolica poţiune. Atunci când află ce s-a petrecut, îi spuse fetei: “Deşi l-am mai adus la viaţă, asuraşii par foarte decişi să-l omoare de fiecare dată. Moartea este soarta tuturor, iar sufletul tău înţelept nu trebuie să se lase emoţionat de asta. Ai toată viaţa înaintea ta, tinereţea, frumuseţea şi farmecul lumii.” Devayani îl iubea pe Kacha din toată inima şi, de când lumea e lume, un astfel de sfat n-a adus consolarea îndrăgostiţilor. Sukracharya încercă să-l readucă pe băiat la viaţă, dar risipit cum era în măruntaiele lui, îi fu cu neputinţă s-o facă.

Când înţelese mârşava manevră a asuraşilor, Sukracharya se mânie împotriva aliaţilor lui şi-i spuse fetei: “ Draga mea, tu trebuie să rezolvi asta. Dacă îl vrei pe Kacha viu, trebuie să-mi străpungi stomacul cu sabia, numai că astfel eu voi muri. Viaţa lui nu poate fi răscumpărată decât cu moartea mea.” Oripilată, fata îşi refuză tatăl afirmând că nici fără el n-ar putea trăi. În cele din urmă, străfulgerat de o intuiţie salvatoare, bătrânul maestru i se adresează lui Kacha cel neviu: “ O, fiule al lui Brihaspati, până la urmă pentru asta ai venit la mine… şi meriţi ce-ţi voi dărui! Trebuie să te aduc la viaţă pentru Devayani, şi tot pentru ea trebuie să nu mor. Singura metodă este să te iniţiez în arta sanjivini pentru ca tu să mă aduci la viaţă, după ce voi fi pierit, ajutându-te pe tine să-ţi croieşti drum prin măruntaiele mele. Va trebui să-ţi foloseşti cunoştinţele pe care ţi le voi transmite pentru a mă resuscita, astfel încât Devayani să nu plângă pe niciunul dintre noi!”

Înviat graţie ştiinţei sanjivini, Kacha s-a înclinat în faţa lui Sukracharya şi i-a spus: “Maestrul care transmite ucenicului înţelepciunea sa devine tatăl lui. În plus, pentru că am ieşit din corpul tău, eşti şi mama mea.” Mulţi ani după aceasta Kacha a rămas ucenicul lui Sukracharya. Însă niciodată, în ciuda dragostei pe care i-a purtat-o, nu s-a mai căsătorit cu Devayani pe care, fiind ieşit din corpul tatălui ei, a considerat-o sora lui.

Ce învăţăm noi din povestea asta? Că scopurile nu sunt incompatibile cu eleganţa şi răbdarea. Că a fura nu este niciodată o opţiune. Că violenţa nu împiedică realizarea destinului, ba chiar s-ar putea să-i servească drept sprijin. Că există principii şi acestea trebuie respectate chiar dacă viaţa îşi pierde prin asta pentru totdeauna liniştea şi confortul. Că dragostea nu scuză nimic. Că puterea, oricât ar fi de mare, nu se poate lipsi de un bob de inteligenţă. Că întotdeauna, oricât ar părea de pierdut totul, s-ar putea să mai fie o portiţă. Că există consecinţe. Că anumite lucruri se împlinesc, în vreme ce altele nu.

Această poveste am citit-o în Mahabharata, cea mai veche şi cea mai amplă epopee a omenirii. Are cam 15.000 de pagini în singura ediţie integrală în limba engleză, în total aproximativ 250.000 de versuri. E cu mult mai amplă în original pentru simplul motiv că sanskrita are cuvinte substanţial mai lungi. E de cincisprezece ori mai lungă decât Iliada. Se consideră că faptele relatate ar avut loc cam cu 2000 de ani înaintea creştinismului, dar eu prefer să cred că amintirea lor ne vine din noaptea timpurilor, pentru că e inept să datăm asemenea opere în funcţie de viaţa manuscriselor pe care le găsim, dat fiind că au circulat multă vreme prin viu grai înainte de a fi fost consemnate prin scris.

Ajunşi în acest punct, am şi eu o întrebare: de ce un părinte normal constituit, cu bune intenţii şi cu ceva carte la bază, şi-ar duce copiii la cinema să vizioneze Bunul dinozaur? Două ceasuri de imagini după care un copil se întoarce cu două idei: că uneori unii dintre noi pot muri şi că nicăieri nu-i mai bine ca acasă. Vi se pare că pruncii se prostesc? Nu, nu-i adevarat, voi îi prostiţi supraexpunându-i la asemenea debilităţi. Când aţi evaluat conţinutul intelectual al desenelor animate la care se uită progeniturile voastre? Ce fel de civilizaţie este aceea care a ajuns la perfecţiune în reproducerea 3D a unei frunze dintr-un copac dar a uitat toată măreţia intelectuală de care era capabilă odată? Vi se pare că distracţia ar trebui să fie sterilă? Dar eu ce v-am arătat mai sus, subiectul vreunei teze de doctorat în antropologie? Nu, distracţie de bună calitate, pentru copii de 3-100 ani.

Într-o civilizaţie normală, copilăria nu este “ocrotită”. Adică nu se construieşte un balon de săpun în care copilul să fie închis pentru a fi ferit, deci fericit. Poveşti de o profunzime şi frumuseţe desăvârşită, care-ţi încreţesc pielea de emoţie atunci când le auzi, sunt oferite discreţionar, tuturor copiilor. Lumea care trăieşte în umbra Tradiţiei nu infantilizează copilul, acolo principiul pedagogic fundamental se enunţă simplu: ca şi cum. Toată devenirea adultului de mâine începe astfel, ca şi cum. Vrei să fie deştept? Tratează-l ca şi cum ar fi. Vrei să fie onest? Zi-i ca şi cum. Curajos? Nobil? Înţelept? Ca şi cum. Înainte de a fi orice, există ca şi cum. Să-i serveşti unui copil o istorioară subţire în care un pui de om latră e ca şi cum ai crede că nu-i capabil de nimic profund, nimic înălţător. Să nu ne mirăm dacă nici nu va fi vreodată.

Inteligenţa, ca şi prostia, sunt contagioase. Din păcate, nu se iau decât de acolo unde există. Înlocuiţi toate discursurile educative cu lectura zilnică a poveştilor. Nu textele aseptice cu ursuleţul Winnie pe care le-au inventat modernii, daţi-le numai chestii dure, cu crime, cu iertare, cu milă, cu dragoste, cu disperare. Să vă iasă din cap prostia că, îmbibaţi de poveşti, copiii ar deveni nepregătiţi pentru viaţă. Recitiţi Greuceanu dacă vreţi să aflaţi cum se prezintă laşitatea, minciuna, indolenţa şi răzbunarea. Ucenicia binelui e mână în mână cu ucenicia răului. Poveştile ne vin cu viaţa, sunt manualul ei de utilizare. Fără poveşti, copiii noştri bătrâni vor sta cu viaţa în mână şi se vor minuna cât de proastă poate fi. Ah, şi încă ceva: scufundaţi-vă voi înşivă în Poveste, pentru ca viaţa să vă capete sens. Atunci, şi doar atunci, copiii voştri vor şti cum să trăiască fericiţi până la adânci bătrâneţi.

 

semnatura-radu-iliescu

 

 

FOTO: simpleinsomnia/Flickr

Articole similare

Top