W. James Antle III
Ultimele postari ale lui W. James Antle III (vezi toate)
Dacă vă doriți o avanpremieră a criticii republicane standard la adresa politicii externe a lui Rand Paul, înainte de alegerile preliminare, congressmanul din Illinois Adam Kinzinger, ne-o oferă.
Proaspătul legiuitor a declarat pentru “This Week”, ABC, că al său coleg republican “proiectează un buget cu tăierea cheltuielilor militare la jumătate”. Kinzinger punctează în continuare: “Cred că asta ar fi devastator pentru partidul nostru în momentul actual în ceea ce privește securitatea națională.”
Analiștii non-partizani au apreciat declarația lui Kinzinger cu privire la mărimea tăierii de buget propusă de Paul ca fiind falsă. Dar dacă introduci “cuvântul cu I” – izolaționism, desigur – cam la asta se poate aștepta senatorul de Kentucky (Rand Paul n.t.) de la un republican căruia “i-ar plăcea la nebunie” să-l vadă pe Jeb Bush candidând la președinție.
Paul a ripostat din ce în ce mai des în fața unor asemenea caricaturi. Cel mai recent exemplu este discursul său de săptămâna trecută de la Center for the National Interest: “Pledoarie pentru realismul conservator” (“The Case for Conservative Realism” în original). Mai meșteșugit decât unele dintre intervențiile precedente pe politică externă, discursul se poate să nu fi fost corect în toate privințele sale. Dar este, totuși, parte a unui proiect care-și păstrează valoarea dincolo de perspectiva prezidențială a lui Paul.
Este necesar să existe o alternativă la consensul bipartizan privind politica externă, consens care a împins America să treacă de la o intervenție militară neinspirată la alta, cu rezultate care variază de la neconcludent la dezastruos. De vreme ce cea mai extremistă versiune a consensului domină viziunea republicană, ar fi potrivit ca alternativa să se nască în interiorul Partidului Republican.
Pentru a fi o alternativă reală, nu se poate să fie doar un alt set de păreri pe care unii republicani ar putea să îl aibă. Trebuie să fie viabilă din punct de vedere politic, digerabilă pentru un număr suficient de mare de votanți republicani pentru a nominaliza cu succes ceva mai mult decât ocazionalul parlamentar din ultima bancă.
Mai mult, această politică externă trebuie să impună suficientă aprobare în rândul elitelor guvernamentale încât să apară profesioniști calificați care s-o implementeze în cazul în care politicieni favorabili ei vor fi aleși. Și trebuie să fie o politică externă care să funcționeze într-adevăr, nu una care să expedieze amenințări reale de securitate națională sau care pretinde că Statele Unite ar putea deveni Elveția.
Asta înseamnă că, din punct de vedere politic, această politică externă trebuie să fie capabilă să stimuleze cei mai mulți votanți pentru pace din interiorul Partidului Republican – libertarienii, conservatorii constituționali și alți non-intervenționiști care l-au susținut pe tatăl senatorului Paul în ultimele două campanii prezidențiale. În același timp, trebuie să fie accesibilă unei bucăți mai mari din masa trupelor republicane.
Pe de-o parte, asta înseamnă îmbinarea mișcării încă proaspete Ron Paul cu tradiții republicane de politică externă mai vechi, care au rămas ancorate în mentalitatea partidului de pe vremea mandatului lui George H.W. Bush.
Sigur, toate astea sunt mult mai simplu de spus decât de făcut și asta fără să intrăm în meritele unei politicii externe substanțiale. Însă nici cele mai înțelepte politici nu pot prevala dacă nu există oficiali aleși sau numiți dispuși să le promoveze. Pentru moment, această sarcină cade aproape exclusiv pe umerii lui Rand Paul.
Deci cum arată, de fapt, alternativa lui Paul la politica externă? El este sceptic în legătură cu războaiele purtate pentru schimbare de regim, care caută să elimine jucătorii răi, cum ar fi guvernele din Irak și Libia și, de asemenea, în legătură cu înarmarea rebelilor cu scopul de a influența rezultatele unor războaie civile unde nu există o tabără pro-americană evidentă.
Paul este dispus să folosească forța militară pentru a restricționa sau refuza o bază teritorială unor radicali islamici de tipul celor care au atacat Statele Unite pe 9/11. Dar el recunoaște, de asemenea, ca anumite intervenții pot avea drept rezultat mai multă putere pentru aceiași radicali: în mod direct, ajutând neintenționat la înarmarea celor pe care încercăm să îi învingem sau creând breșe de putere pe care aceștia le pot ocupa sau indirect, prin inflamarea pasiunilor anti-Vest care îi ajută pe teroriști să recruteze mai ușor.
Și Barack Obama a oferit o critică limitată a politicii externe americane, acceptând provocările războiului împotriva terorii, dar încercând sa evite “războaiele prostești” (“dumb wars” în original) și “porcăriile” (“stupid shit” în original). Odată instalat la Casa Albă, acea critică s-a erodat și mai mult, până în punctul în care războaiele prostești și porcăriile s-au întâmplat – chiar și sfătuit de un grup de consilieri care sunt, prin comparație, mai puțin intervenționiști decât cei pe care îi va avea la dispoziție următorul președinte republican.
Exemplul lui Obama, împreuna cu întrebările legitime în legătură cu înțelepciunea strategiei privind ISIS a lui Paul îi fac sceptici pe unii dintre cei care și-ar dori să îl susțină pe senator. Și totuși, cu Hillary Clinton care se conturează candidatul probabil al democraților și cu majoritatea celorlalți prezidențiabili republicani aspiranți, cântând încă după aceeași partitură a erei Bush, foarte multe depind de capacitatea lui Paul de a revitaliza realismul conservator.
Traducere de Cristina Lee după Here’s How Rand Paul’s Conservative Realism Could Change the GOP – The American Conservative
Foto: Gage Skidmore / Flickr
