Radu Iliescu
Ultimele postari ale lui Radu Iliescu (vezi toate)
Ne vizitează, de la o vreme, năluca guvernului tehnocrat. Aparent, ar fi doar un cocktail de lehamite și naivitate, deghizat în microexpertiză politică de alegător-care-știe-el-prea-bine-cum-stau-lucrurile. Suntem sastisiţi până-n vârful unghiilor de succesiunea guvernelor care, per total, nu și-au îndeplinit principala lor misiune: să ne facă să trăim ca occidentalii. Că doar pentru asta am făcut noi revoluţie și-am intrat în UE, nu ? Avem însă naivitatea de a considera că principalul obstacol a fost incompetenţa factorului uman implicat în decizii. În ochii noștri, partidele n-au știut pe cine să numească în funcţii. Iar numiţii n-au fost suficient de titraţi pentru a împinge cum se cuvine locomotiva cu abur a economiei românești, ale cărei butoane, manete și pedale se disting, din unghiul nostru de vedere, foarte clar.
De aici sumeţirea unei soluţii : super-guvernul format din super-miniștri. Dacă s-ar putea, o trupă de supermani care să rupă legătura dintre cauză și efect, făcând să fie bine. Să-i aleagă o instanţă obiectivă : tehnica, în oricare din ipostazele ei consacrate. Biela-manivelă. Fisiunea nucleară. Hibridarea porumbului. Tomografia computerizată. Vrem miniștri clari ca niște planșe de desen tehnic, argumentativi ca o sentinţă definitivă de la CEDO, cinstiţi până la ultimul bănuţ ca un bilanţ contabil, tridimensionali ca o machetă. Şi pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, cum ar spune poetul, li s-a zis simplu : guvernul tehnocrat. Soluţia aceasta, atât de așteptată, recent pusă în practică, are la bază o presupunere greșită, iar mai spre coadă o consecinţă mirobolantă.
Nu neglijăm faptul că cei mai mulţi dintre susţinătorii noii filosofii de guvernare sunt nimic altceva decât niște papagali cu aer implicat. Ei având simplul rol de ecou al unor tendinţe pe care nu le înţeleg, dar pe care le amplifică cu fidelitate. Să ne concentram concomitent pe influenţa particulei « tehno » din tehnocrat. Rolul ei este să sune bine și, cum știinţa călăririi unui raţionament de la iesle până la poarta grajdului a devenit din ce în ce mai inaccesibilă, aspectul fonetic e suficient pentru a pune afectele în mișcare. Tehnocraţii ne plac pentru că ei ne aduc aminte de tehnică, și tehnica ne place. Pentru că este vorba despre cum se face, nu vreo finalitate, și nouă continuă să ne placă modalitatea de a atinge scopurile, deși ne-am pierdut toate scopurile. Şi mai ales pentru că, în expresia ei cea mai familiară, tehnica ne apare ca un inventar de mașini și aparate : espressorul de cafea, mașina de spălat vase, tramvaiul, automobilul etc.
În civilizaţia noastră mecanică mozaicul elementelor tehnice care ne înconjoară a căpătat o dimensiune liniștitoare. Ce rău poate face scaunul cu rotile ? Cine s-a plâns vreodată de neajunsurile radioului ? S-a simţit cineva vreodat persecutat de șurubelniţa în cruce ? Suntem convinși că tehnica și-a atins scopul, făcându-ne viaţa mai ușoară, mai bună, mai plăcută. Adică exact ceea ce așteptăm noi de la guvernul nostru. Avem nevoie de canalizare la o casă ? Săpăm șanţul, băgăm conducta, conectăm la capete și gata, avem canalizare. A fost o problemă tehnică și s-a rezolvat graţie unei abordări tehnice. Undeva, printre atâtea probleme și soluţii, în mintea noastră s-a cuibărit ideea că toate problemele noastre au o soluţie tehnică. Altfel spus, orice disconfort de tip personal poate primi un răspuns impersonal. La orice dizarmonie subiectivă (noi toţi suntem și vom fi până în ceasul morţi inexorabil subiecţi) ar exista un reglaj obiectiv, adică de tip obiect (și aici filmele americane ne furnizează o excelentă mnemă : Nothing personal, just business.) Aceasta este presupunerea.
În mitologia modernităţii, tehnica alungă prin simpla ei prezenţă orice dubii. Nimeni, niciodată, nu a putut detecta dilemele unui arbore cotit. Probabil pentru că nici nu există. Tehnica își face treaba : tracţiunea tractează, propulsorul propulsează, evacuarea evacuează. Şi nimic mai mult. Bisturiul nu cere șpagă, schela nu șantajează, sula nu se înfinge de capul ei în vreo coastă. Cuminţenia obiectelor ar putea răscumpăra necuminţenia lumii și a gândurilor. Aspirăm la vindecarea prin cuptorul de microunde, ne spălăm conștiinţa cu detergent luat la ofertă. După chipul și asemănarea lumii noastre intens tehnicizate, vrem un guvern axiomatic și aseptic care să ne mântuiască de toate plictiselile noastre. Fără dezbateri, fără ideologii, fără idei și fără argumente. Visăm la o societate obiectivă, care să nu piardă din vedere forţa de frecare și al cărei unic cod de legi să fie cele ale termodinamicii.
Într-o lume în care selecţia valorilor a eșuat, singura noastră speranţă sunt roboţii. Guvernul perfect, guvernul tehnocrat ce va să vie, în raport cu care cel actual e un simplu prevestitor, va fi format din umanoizi etern zâmbitori, la birou 24/24, 7/7, niciodată în vizorul unui paparrazzo, incapabili să facă vreo gafă în faţa camerelor, incoruptibili și fără vreo urmă de colesterol. Puternici și spectaculoși ca niște pantere, dar perfect inofensivi dincoace de multiplele garduri și avertismente: “Nu hrăniţi miniștrii!” La urma urmei, dacă Deep Blue l-a învins pe Kasparov, el este prim-ministrul de care avem nevoie. Formula cabinetului ideal nu mai este un secret pentru niciun român : motorul Volkswagen la economie, mașina de spălat cu bule la justiţie, tableta la învăţământ, citostaticele la sănătate curată – acesta este guvernul spre care, în mod secret, se îndreaptă aspiraţiile noastre. Aceasta este consecinţa.
FOTO: STICK KIM/Flickr
