Fericiţi cei fundamentalişti

Undeva printre primele fragmente din Petits traités I, Pascal Quignard scrie: “Suntem ca nişte păsări care se află în aer, dar care nu pot rămâne acolo fără să se mişte, pentru că sprijinul lor nu este solid.” Lauda fluidului, a mişcării paradoxale care menţine staticul, a curgerii. Mai încolo, în Petits traités II, pe la mijloc: “Imuabilul este nisipul.” Adică cinetica. Lichidul. Volatilul. Lipsa de soliditate.

Există, în Pilde, o prezenţă uşor de sesizat a câmpului semantic de sorginte arhitectonică: stâlpi – “Înţelepciunea şi-a zidit casă rezemată pe şapte stâlpi” (9, 1); temelie – “Precum trece furtuna, aşa piere şi cel fără de lege, iar dreptul este ca o temelie neclintită.” (10, 25); rădăcină: “[…] rădăcina celor drepţi nu se va clătina niciodată.” (12, 3); casă: “Femeile înţelepte zidesc casa…” (14, 1) şi “Prin înţelepciune se ridică o casă, prin bună chibzuială se întăreşte.” (24, 3); turn – “Turn puternic este numele Domnului; cel drept la el îşi află scăparea şi este la adăpost.” (18, 10).

Două lumi îşi stau faţă în faţă. O postmodernitate atât de convinsă că totul curge încât nu are încredere nici măcar în soliditatea axiomei lui Heraclit, care ar trebui să-i fie punct de referinţă şi paradoxală contrazicere, şi o altă lume, care dăinuie încă în amintiri, cea regentată de Steaua Polară, de simbolurile sacre, de ritual şi de jertfă. La mijloc, războiul mut căruia îi cad pradă conceptele. Nimic nu poate răni mai mult o idee decât un cuvânt nepotrivit pus rău s-o exprime. Nimic nu poate da mai uşor aparenţă unei idei lipsite de validitate decât o înşiruire ameţitoare de cuvinte care tind să pară ceva. Newspeak, zicea simplu George Orwell. O nouă vorbire, adecvată unor noi idei. Un limbaj epurat de termenii cu încărcătură gravă: păcat, dreptate, milă, căinţă, rugăciune… În locul lor: democraţie, trupe de menţinere a păcii, stat-providenţă, asigurări sociale, globalizare… Din această ultimă familie este şi cuvântul fundamentalist.

La jumătatea drumului dintre textul Pildelor, iubitor de fundament, şi vălmăşagul ismelor (post)moderne, se află şi această vocabulă cu care suntem atât de des bombardaţi. Înrudit cumva cu fanatic, dar departe de dualismul acestuia din urmă (există fanatici cool, îndrăgostiţi de vedete rock şi de echipe de fotbal, dar şi fanatici indezirabili, de sorginte altermondialistă sau cheguevarrişti), termenul fundamentalist este un fel de chintesenţă a răului care înfioară zborul lumii noastre. Neavând sinonim deplin, nu are nici antonim pe măsură: toleranţa s-ar putea lipsi senină de el, avându-şi potrivnică intoleranţa. Cuvintele-nepereche nu sunt din lumea noastră dualistă, în care substantiv se bate cu substantiv, verb se îmbrăţişează cu verb. De ce-a fost nevoie de fundamentalist, când ne-am fi putut sluji bine de intolerant?

Zace în străfundurile cuvântului o opoziţie care extrapolează cu mult tot ceea ce simpla antonimie lexicală poate transmite. Fundamentalistul este un cuvânt ce se ia la piept nu cu altul, pe măsura lui, ci cu toată dezorânduirea postmodernităţii. E un cuvânt care, în dispreţul zborului, aşază temelia, de aceeaşi rasă şi cu acelaşi gest cu care Iisus l-a numit pe Simon “Chefa”, adică Piatră, şi-a făgăduit să-şi ridice pe acest fundament Biserica. Simon-Petru a fost primul om, după Scripturi, uns fundamentalist, adică în răspăr cu lumea lui şi pe placul rânduielilor divine. Ironic paradox, fundamentalistul e mai aproape de Cer decât plutitorul postmodern, care n-a făcut decât să piardă orice contact cu Pământul…

Vremea Evangheliilor, adică, etimologic vorbind, a veştii bune, s-a trecut. Dar parcă tot a mai rămas răgaz de-o Epistolă către Postmoderni, una care să ia toată făcătura lexicală şi s-o lămurească în fraze noi, adică s-o facă lamură, argint curat, purificat de zgura zgomotoasă a cuvintelor care mint având aerul că spun adevărul. Într-un astfel de text, care stă să-şi aştepte apostolul, musai şi-ar găsi locul fericirea la care Predica de pe Munte n-a ajuns: Fericiţi cei fundamentalişti, pentru că ei nu vor pierde preţul deplin al cuvintelor şi ale lor vor fi toate ideile drepte! Deşi, poate, Iisus a anticipat-o şi pe aceasta atunci când a zis: Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece. Adică cele curgătoare s-or curge în fărădelegea lor, dar fundamentul şi toţi cei ai lui se vor regăsi până la urmă aşa cum sunt…

 

semnatura-radu-iliescu

 

 

 

FOTO: pieter musterd/Flickr

Articole similare

Top