Educația Liberală și Politica: Cazul “Furtuna”

Benjamin Lockerd

Benjamin Lockerd

Ben Lockerd este profesor de Engleză al Grand Valley State University, unde a fost distins cu premiul Alumni Association’s Outstanding Educator Award. Fost președinte al T. S. Eliot Society, Ben Lockerd este, de asemenea, autorul a numeroase articole și eseuri despre Eliot și literatura Renașterii și al cărtilor 'The Sacred Marriage: Psychic Integration in “The Faerie Queene”' și 'Aethereal Rumours: T. S. Eliot’s Physics and Poetics'.
Benjamin Lockerd

Ultimele postari ale lui Benjamin Lockerd (vezi toate)

Totul e politic

Pe când îmi începeam cariera de profesor de colegiu, acum 30 de ani, întreg mediul academic părea să fi acceptat drept axiomatică aserțiunea conform căreia “totul este politic”. Acest adevăr universal evident (în mod curios, colegii mei relativiști au câteva adevăruri universale) ajunsese să fie rostit în mod frecvent ca răspuns la plângerile celor câțiva profesori reclacitranți care obiectau când alți profesori le foloseau publicările academice și cursurile pentru a-și promova convingerile politice. Argumentul era că, din moment ce totul este politic, orice instruire, orice învățătură promovează, inevitabil, convingeri politice. Cei care pretindeau că sunt obiectivi și apolitici în scrierile și în învățăturile lor sprijineau, implicit și inconștient, o poziție conservatoare. Este preferabil (concluzionează teza) să faci cunoscute asumările politice ale unui curs, permițând studenților să reflecteze în cunoștință de cauză la consecințele politice ale materialelor pe care profesorul a decis să le aprofundeze. Pentru că acest argument are oarecare sens, merită să fie tratat serios, dar dacă îl privim prin prisma educației liberale, devine incoerent, cum sper să și demonstrez în continuare.

În primele mele zile la Grand Valley State University, o propunere pentru o nouă programă școlară pentru învățământul general adoptase în mod explicit asumarea politică drept unul dintre principiile de bază. Propunerea vorbea despre “dimensiunea inevitabil politică a culturii – în sensul în care orice expresie culturală este, de asemenea, o expresie a relațiilor de putere bazate pe rasă, clasă socială, sex, religie și naționalitate.” Aceasta este o jumătate de adevăr periculoasă, care n-ar trebui să fie adoptată ca idee centrală a unui curriculum de bază. Cum spune David Bromwich la începutul excelentei sale cărți, Politics by Other Means, “Politica nu este educație; la final, mijloacele fac diferența.”[1]

În timpul acelei dezbateri pe curriculum, am simțit o oarecare simpatie pentru ideea conform căreia totul este politic. Arena politică este, până la urmă, un context care influențează tot ce e legat de organizarea statală, inclusiv educația. Din acest motiv, filosofia politică deține de mult o poziție privilegiată în mediul academic. De fapt, Aristotel numește politica “știința suverană”. Și totuși, când spune asta, el privește educația dintr-un punct de vedere strict practic, pentru că știința politică, spune el, “determină ce științe ar trebui să existe în fiecare stat, ce fel de științe trebuie să învețe fiecare grup de cetățeni și ce nivel de cunoaștere trebuie să atingă fiecare.”[2] Când plănuim curriculumul, ceea ce facem este politic în acest sens, pentru că decidem ce științe (sau discipline) ar trebui să învețe elevii. Deși Aristotel numește politica știința suverană în acest sens, nu cred că i-ar fi trecut vreodată prin cap să axeze un program educațional pe chestiuni politice curente. Dacă politicienii trebuie să decidă locul celorlalte discipline în stat, cred că Aristotel ar fi de acord, ei trebuie să știe aceste discipline în sine, nu doar ca manifestări ale relațiilor de putere.

La fel, Platon, în Republica, vede întreg procesul educațional ca rezultând în guvernare justă. Numai cei mai buni filosofi vor domni în republica lui. Dar asta nu înseamnă că pentru el chestiunile politice ocupă un loc de frunte în cursul fundamental de studii pe care viitorii Gardieni îl vor urma. Dimpotrivă, pregătirea pentru a deveni conducători înțelepți presupune învățarea de matematici, muzică și alte arte liberale, culminând cu studiul filosofiei, al dialecticii. Nu există materia “Politică”. Deci în convingerile acestor gânditori formatori există o viziune dublă: deși politicul va decide în privința procesului educațional și deși unul dintre cele mai mari obiective ale procesului educațional este să producă politicieni înțelepți, convingerile politice nu sunt incluse în cursuri, iar filosofia politică însăși este subordonată altor concepte filosofice – în principal eticii. Profesorii din ziua de azi ar trebui să aibă aceste două lucruri în minte: totul este politică, dar politica nu e totul.

Tocmai pentru că în viața de zi cu zi politica este o artă care le include pe toate celelalte, chestiunile politice ale momentului trebuie să fie detașate de educația liberală. Cu alte cuvinte, conducători înțelepți vor fi aceia care au studiat disciplinele academice într-un mod relativ dezinteresat (într-un mod “academic”), astfel încât, atunci când ajung să practice arta politicii, să fie ghidați de o înțelegere principială, filosofică a omului și a lumii în care trăiesc, nu de doctrinele fierbinți ale momentului.

Un accent exagerat pe politică în curriculum și în sala de clasă împiedică disciplinele academice să funcționeze cum ar trebui. Cum sugerează și cuvântul, o “disciplină” ne antrenează să gândim într-un anume fel și cu un anumit control. Disciplinele ne pot îngusta aria de vizibilitate dar, în același timp, ne clarifică perspectivele. Ne ajută să nu facem generalizări nebunești, nefondate în legătură cu lumea în care trăim. Disciplinele încearcă (nu fără oarecare succes) să ne facă gândirea mai precisă, mai rezonabilă și mai obiectivă (îmi dau seama că folosirea cuvântului “obiectiv” va provoca un rânjet pe buzele unora dintre colegii mei mai stângiști, dar asta e doar o prejudecată absurdă de-a lor). Este o greșeală să faci cursuri și curriculum centrate pe asumări politice, ca sens final al tuturor căutărilor academice. Abordarea noastră ar trebui să rămână liberală în sensul educațional, căutarea liberă a minții de adevăruri despre noi și despre lume.

Artele liberale

Am derivat parțial această definiție din cartea foarte bună a lui Mark Van Doren, Liberal Education.[3] Acolo el scrie că educația liberală este educația în artele liberale, care sunt arte ale minții, opuse artelor practice (cum ar fi inginerie, agricultură sau tâmplarie) sau arte frumoase (cum ar fi muzica, sculptura și dansul). Universitățile medievale, urmând tradiții străvechi, au indicat șapte arte liberale în două grupuri. Trivium (cele trei arte ale limbii) includea gramatica, retorica și logica. Quadrivium (cele patru arte matematice) cuprindea matematica, geometria, astronomia și muzica. Avem astăzi mult mai multe discipline în universități, dar toate folosesc încă sisteme de simboluri pentru a studia și reprezenta lumea. Iar cele două sisteme fundamentale de simboluri folosite sunt încă limba (instrumentul intelectual principal al studiilor umaniste și al câtorva dintre științele sociale) și matematica (intrumentul intelectual principal al științelor și al câtorva dintre științele sociale). Realizăm importanța abilităților studenților în legătură cu aceste sisteme de simboluri atunci când cerem (așa cum cer aproape toate universitățile) ca toți studenții să atingă un anumit nivel de competență în scris și matematică ca premisă pentru aprofundarea majorității celorlalte cursuri liberale.

În universitățile medievale, bineînțeles că se studia gramatica și retorica limbii latine, dar astăzi limba vernaculară, engleza este unealta lingvistică principală a universității americane. Prin urmare, aceia dintre noi care predau în departamentele de limbă engleză au o responsabilitate esențială, aceea de a-i ajuta pe studenți să-și dezvolte abilitatea de a folosi bine limba engleză în toate studiile și căutările lor. Pentru multă vreme, opinia generală în domeniul nostru de activitate a fost că cea mai bună cale pentru a obține asta este să îi împrietenești pe studenți cu marii scriitori – cu ceea ce poetul și criticul victorian Matthew Arnold numea “ce-i mai bun din ce s-a gândit sau s-a spus” (și bineînțeles că lista acestor lucrări de excepție nu este bătută în cuie pe vecie, ci se mărește și se schimbă pe măsură ce apar noi gânditori sau gânditori mai vechi, care au fost neglijați, sunt redescoperiți). Arnold susținea că studiul acestor mari lucrări, “varsă un șuvoi de gândire proaspătă și liberă asupra automatismelor și obiceiurilor noastre…”[4] Scopul unei educații liberale este tocmai această încercare de a regândi întrebări importante despre lume și umanitate, într-o manieră liberală (adică “liberă”) – descătușând, cum spunea Arnold, “gândirea proaspătă și liberă”. Educația liberală este eliberatoare pentru minte.

O educație liberală este liberă în sensul în care este liberă de scopuri practice. Studiem limba și literatura sau biologia și chimia și psihologia pentru că avem instinctul de a face asta și pentru că ne place. Cum spunea Aristotel la începutul Metafizicii, “Toți oameni vor, prin natura lor, să cunoască.” Practicăm artele liberale și căutăm educația liberală pentru că suntem chemați de însăși natura noastră să facem asta. Chiar și Cardinalul Newman, scriind despre rolul ce i se cuvine educației liberale într-o universitate catolică, spunea că o educație liberală nu are drept scop producerea de oameni onorabili din punct de vedere moral: ea creează, spune el, “nu creștini, ci gentlemani” – adică oameni care au dezvoltat un “obicei filosofic al mintii”.[5] Studenții noștri nu preiau cunoștințe și abilități cu aplicare imediată în lumea reală. [De fapt, le promit studenților mei din Honors College că nu vor învăța niciodată ceva folositor din cursurile mele.] Cu toate acestea, știm că oamenii care posedă abilitățile de a gândi, de a vorbi și de a scrie promovate în cursurile noastre sunt capabili să analizeze probleme și să găsească soluții în orice situație practică și vor deveni, prin urmare, lideri în orice domeniu. Dar utilitatea profundă a unei educații liberale este obținută, în mod paradoxal, nețintind către utilitate. Iar acest paradox este uitat cu ușurință de oameni bine intenționați care vor să folosească educația liberală pentru a crea cetățeni buni. Astfel, ei devin ceea ce Prof. Bromwich numește “noii fundamentaliști”.[6]

Un studiu de caz

Aș vrea să dau un exemplu de învățământ politizat care a ajuns să domine cursurile de literatură. Predând recent Furtuna de Shakespeare, am aflat că un grup semnificativ de studenți voia să dezbatem piesa în contextul teoriei post-coloniale. Este perfect legitim să te gândești la colonizare ca fiind una din temele piesei: a fost demult recunoscut faptul că numele Caliban este o anagramă a cuvântului „canibal” și că Shakespeare citise eseul lui Montaigne, „Despre canibali”, în care acesta susține că populația nativă a Noii Lumi este, în anumite aspecte, superioară cuceritorilor ei europeni. Shakespeare îl prezintă pe Caliban, băștinașul insulei înrobit de Prospero, într-o lumină oarecum caldă, mai ales când descrie sunetele insulei, „Sunete și melodii plăcute ce nu fac rău”. Caliban susține, cu oarecare dreptate, “Insula-i a mea, mi-a dat-o mama”, acuzându-l pe Prospero că i-a furat-o. Și totuși, sunt câteva probleme cu interpretarea post-colonială a studenților mei.

 

banner-distractia

 

Poate cea mai mare problemă este faptul că studenții nu erau interesați de alte teme ale piesei: interpretarea post-colonială nu mai lăsa loc pentru ele. De ce studenții mei aveau o viziune atât de îngustă despre o lucrare atât de bogată și variată? S-a dovedit că li se predase Literatura Universală (un curs care a înlocuit în mare parte Literatura Engleză din curriculum) de către unul dintre cei doi profesori cărora le place să prezinte piesa lui Shakespeare drept un exemplu de text colonial timpuriu și s-o citească în paralel cu o piesă a unui scriitor francofon din Martinica, Aimé Césaire. În piesa lui, intitulată O furtună, Césaire îl prezintă în mod explicit pe Prospero ca pe un conducător colonial care înrobise un mulatru pe nume Ariel și un negru pe nume Caliban. Am descoperit că studenții mei fuseseră, mai mult sau mai puțin, învățați să citească piesa lui Shakespeare trecând-o prin interpretarea lui Césaire, ca și cum scriitorul modern ar fi dezvăluit adevăratul (și unicul) sens al piesei lui Shakespeare.

Această suprapunere este destul de restrictivă, simplificând drastic lectura Furtunii. Apar probleme în legătură cu această abordare: Sycorax nu era chiar o băștinașă a insulei, ci fusese exilată acolo din Alger. Caliban susține că ar fi “regele” insulei, dar el și Ariel sunt singurii locuitori ai ei înainte de sosirea lui Prospero și a Mirandei, care nu sunt colonizatori, ci oameni carora li s-a luat totul și au fost lăsați să moară pe o barcă în derivă. La finalul piesei italienii pleacă, fără nicio intenție de a pretinde, controla sau coloniza insula care pare să fie lipsită de orice potențial comercial.

E adevărat, Prospero chiar îl tratează pe Caliban ca pe un sclav. Cu toate astea, spune că nu el l-a înrobit primul pe Caliban, iar Caliban confirmă: “M-ai răsfățat, întîi, cu poame dulci / M-ai învățat apoi să spun pe nume / Luminii celei mari și celei mici, / Ce ard prin zi și noapte. Mi-ai fost drag…” Ce anume a făcut ca relația lor să se schimbe? Prospero spune furios: “Te-am găzduit în peșteră la mine / Pân-ai cercat să-mi pîngărești copila.” Un student de-al meu care nu luase cursuri de Literatură Universală a evidențiat acest lucru, susținând că era destul de rezonabil ca Prospero să exercite control strict asupra unei persoane care încercase să-i violeze fiica. Novicii teoriei post-coloniale erau pregătiți pentru asta: unul a sugerat că “pângarirea” (“violate the honor” orig.) unei femei nu înseamnă automat “viol” și a continuat prin a descrie o scenă în care Miranda îl înstruiește pe Caliban și începe să se îndrăgostească de el, dar apoi se răzgândește din cauza prejudecăților învățate de la tatăl ei și îl acuză (pe nedrept) de viol. Drept răspuns, un alt student a subliniat că însuși Caliban confirmă tentativa de viol atunci când răspunde: “Ha, ha ! Bine-ar fi fost! Mi-ai stat în cale / Altminteri, toată insula aceasta / Ar fi ticsită azi de Calibani.” Nici această dovadă textuală n-a avut vreun efect asupra studenților mei post-colonialiști: unul dinte ei a sugerat că atât Miranda, cât și Caliban fuseseră colonizați mental de Prospero, astfel încât amândoi își imaginau că tentativa de viol avusese loc. În punctul ăsta, un profesor nu prea mai are ce să facă. Acești studenți au fost îndoctrinați atât de puternic, mințile lor au fost atât de colonizate de către colegii mei post-colonialiști, încât dovada textuală pur și simplu nu mai conta.

Am spus, totuși, un lucru care i-a luat puțin prin surprindere. I-am întrebat ce s-ar fi întâmplat dacă un critic feminist ar fi auzit discuția noastră. Nu cumva i-ar fi acuzat pe teoreticienii post-coloniali că “învinovățesc victima” atunci când sugerează că Miranda l-a provocat pe Caliban mărturisindu-i sentimentele ei? Și iată încă o problemă cu teoriile politizate: au tendința să se contrazică, ca atunci când feministei somaleze Ayaan Hirsi Ali i s-a retras invitația de a participa ca speaker de către Brandeis University pentru că, se pare, a fi pro-Islam surclasează a fi pro-femei.

Problema este nu atât includerea discuțiilor pe subiecte politice în orele de literatură, cât inhibarea discuțiilor libere pe aceste subiecte prin precizarea faptului că există un singur răspuns corect în acest test cu mai multe variante de răspuns.

Acest eseu a fost prezentat inițial ca prelegere la Hauenstein Center for Presidential Studies.


Note:

  1. David Bromwich, Politics by Other Means: Higher Education and Group Thinking(New Haven: Yale University Press, 1992), ix.
  2. Aristotle, Nicomachean Ethics, trans. Martin Ostwald (Indianapolis: Bobbs-Merrill, 1962), 4. (1094a)
  3. Mark Van Doren, Liberal Education(Boston: Beacon Press, 1959).
  4. Matthew Arnold, Preface toCulture and Anarchy (1869), in Culture and Anarchy and Other Writings, ed. Stefan Collini (Cambridge: Cambridge University Press, 1993), 190.
  5. John Henry Newman, The Idea of a University (New York: Holt, 1960), 91.
  6. Bromwich, 3-52.

Traducere după Liberal Education and Politics: The Case of The Tempest – The Imaginative Conservative

FOTO: Miranda, de John William Waterhouse

Articole similare

Top