Kelley Vlahos
Ultimele postari ale lui Kelley Vlahos (vezi toate)
- Candidatul militar-industrial - 19 decembrie 2014
Analiştii au avut dreptate când au spus că preluarea Congresului de către republicani e de bun augur pentru maşinăria războiului: frânghiile puterii se văd deja dând încet în spate, nerăbdătoare să revină la perioada de glorie a cheltuielilor pentru război de după 11 septembrie.
Dar Hillary Clinton, încă neaflată în prim plan, s-ar putea dovedi a fi tot ceea ce industria de apărare aştepta şi încă mai mult. Situată la un nivel mai înalt decât ceilalţi, atât pe plan financiar, cât şi ca renume şi influenţă, aceasta e pregătită să intre agresiv în cursa pentru preşedinţie, din partea democraţilor. Ar putea foarte bine să ajungă în Biroul Oval. Şi, după majoritatea estimărilor, ar putea fi cel mai impresionant vultur pe care l-a văzut această ţară în ultima generaţie.
“E clar că ea e în spatele întregii violenţe adoptate de acest cabinet. E un vultur democrat şi are experienţă în această calitate. Asta o reprezintă”, spune Gordon Adams, expert financiar în probleme de siguranţă naţională, fost director asociat al Oficiului pentru Administrare şi Buget al preşedintelui Bill Clinton.
Karen Kwiatkowski, fost locotenent-colonel în Forţele Aeriene, care, după ieşirea din armată s-a dedicat protestelor împotriva politicilor de război din Irak şi Afganistan, e mult mai directă. „Intervenţionismul e o afacere care îi aduce un electorat, pe care ea îl exploatează”, a declarat aceasta pentru TAC. „Susţine complexul militar-industrial şi neoconservatorii.”
Susţinătorii lui Hillary
Fost Secretar de Stat, senator şi fostă Primă Doamnă, Hillary Clinton a părut să tragă prima salvă (cel puţin, în propriul arsenal naţional) referitor la înscrierea în cursa pentru preşedinţie încă de vara trecută, când i-a oferit un interviu lui Jeffrey Goldberg pe tema noii sale autobiografii, Hard Choices. În interviul acordat pentru ziarul The Atlantic, Clinton apără Israelul în faţa acuzaţiilor de atacuri disproporţionate asupra Fâşiei Gaza, adoptă o atitudine dură faţă de Iran în contextul discuţiilor pe baza programului nuclear şi sugerează că preşedintele Obama ar fi putut evita evoluţia grupării ISIS, dacă i-ar fi ascultat propunerile de a furniza armament rebelilor anti-Asad din Siria anul trecut.
După scurt timp, Leon Panetta—care a fost şeful Statului Major în timpul lui Bill Clinton, înainte să fie director al CIA în timpul lui Obama şi apoi Secretar al Apărării în 2011—a făcut propriile mărturisiri în cartea Worthy Fights. În timp ce cartea ar putea critica ceva mai nuanţat alegerile lui Obama privind politicile externe, în turneul de promovare al acesteia, care a avut loc în plină criză a Statului Islamic şi înainte de alegerile legislative de la jumătatea mandatului prezidenţial, Panetta l-a acuzat pe Obama că nu a ţinut 10.000 de trupe în Irak la momentul acela şi că, acum, nu a avut „voinţa de a lupta” în Irak şi Siria.
Seria nesfârşită de interviuri de presă acordate de Panetta, care, de altfel, l-au pus pe Obama într-o lumină nefavorabilă, alimentează convingerea că toate acţiunile lui Clinton au în spate o motivaţie politică. „Critica îndreptată de Panetta la adresa preşedintelui Obama nu pare a veni din partea acestuia”, a declarat în octombrie prezentatoarea liberală de la postul MSNBC, Rachel Maddow. Aceasta a subliniat cum, la acel moment, Panetta, care era Secretar al Apărării, „a apărat cu fermitate” decizia lui Obama de a retrage toate trupele combatante din Irak în 2011. Aceasta a continuat:
“Începerea activităţii sale la o firmă ce se ocupă de strategii globale e ca o campanie din exil pentru Hillary Clinton, iar acum acesta preia aceeaşi poziţie anti-Obama, pe care a abordat-o şi aripa partidului lui Clinton tot anul, în încercarea de a avansa în propriile cariere politice, în timp ce-l discreditează pe preşedintele Obama.”
Maddow se referea aici la Beacon Strategies—o firmă lansată de foşti susţinători ai lui Hillary Clinton, printre care se află şi purtătorul de cuvânt Phillipe Reines. La apariţia firmei, în 2013, cei de la Defense News observau că aceşti foşti susţinători se păstrau pentru o altă candidatură; între timp, Beacon era „construită pe consultanţa oferită altor companii, cu precădere din domeniul apărării, companii bazate pe afaceri internaţionale de apărare şi apărare împotriva atacurilor informatice, deşi primul lor client a fost fostul şef al lui Bash, Panetta.” Panetta s-a alăturat de atunci firmei.
Dacă principalul scop al susţinătorilor lui Hillary era definirea viziunii acesteia asupra lumii departe de fostul ei şef, se pare că aceştia şi-au asumat şi o parte din farmecul strategiei triangulaţiei lui Clinton – anticipând etichetarea democraţilor ca fiind prea puţin agresivi când vine vorba de apărare. Şi, deocamdată, pare a funcţiona. Atacurile lui Panetta la adresa lui Obama au fost primite cu atâta deschidere de aripa dreaptă, încât Karl Rove l-a numit pe acesta „patriot” la Fox News.
Credinţa adevărată
Trecutul grăitor al lui Hillary la Washington e pe cât de ideologic, pe atât de politic. În cel mai pur sens, aceasta practică ceea ce scriitorul Peter Beinart numeşte „liberalism muscular”, în spiritul preşedinţilor Truman şi Kennedy. Cercul ei intelectual include susţinători de elită ai „intervenţionismului umanitar”, precum fostul Secretar de Stat din timpul lui Clinton, Madeleine Albright, şi Anne Marie Slaughter.
Într-o recenzie din septembrie a ultimei cărţi a prietenului ei, Henry Kissinger, denumită cât se poate de bine World Order, Clinton îşi descrie propria percepţie asupra „poziţiei de lider” a Americii.
“America, la capacitate ei maximă, e o naţiune a soluţionării problemelor. Dedicarea continuă cu care reactualizăm şi apărăm ordinea la nivel global va stabili dacă vom construi un viitor al păcii, al progresului şi prosperităţii, în care oamenii de pretutindeni vor avea şansa să trăiască la adevăratul lor potenţial”, scrie aceasta.
Legătura ei cu fostul consilier pe probleme de securitate naţională din vremea lui Nixon, despre care afirma cu mândrie că „ se consulta cu mine în mod constant” în perioada în care ea era Secretar de Stat al preşedintelui Obama, reflectă paradoxurile inerente funcţiilor deţinute de cei doi. Ea spune că amândoi împărtăşesc „credinţa în necesitatea unei conduceri permanente, în scopul păstrării unei ordini oneste şi liberale,” deşi Kissinger e cel mai bine cunoscut pentru prelungirea războiul din Vietnam. În interesul ordinii globale, a susţinut desfăşurarea de raiduri aeriene în Laos şi a ajutat la iniţierea unei campanii secrete de bombardare în Cambodgia fără aprobarea Congresului, continuând în cele din urmă genocidul khmerilor roşii.
Ca urmare, milioane de civili au murit în urma războiului din Indochina. Lui Kissinger i-a fost acordat premiul Nobel pentru pace în 1973, pentru „încheierea” conflictului din Vietnam, pentru o înţelegere care nu împiedica sub nicio formă atacurile nord-vietnamezilor asupra celor sudului Vietnamului, în timp ce ultimii americani se îngrămădeau să plece din Saigon în 1975. Kissinger a susţinut şi războiul din Irak şi frecventa adesea Casa Albă în timpul guvernării Bush, în calitate de consilier sau simplu vizitator. Acum, asemenea protejatei sale, Clinton, acesta declară: „Dacă aş fi ştiut atunci tot ce ştiu acum, probabil că n-aş mai fi susţinut acele acţiuni.”
Deşi Hillary a protestat împotriva Războiului din Vietnam, în timp ce Kissinger a accentuat conflictul, şi ea vede în violenţă o cale de a-şi promova ţelurile democratice, un prim exemplu fiind bombardarea Serbiei de către NATO în 1994 (când, desigur, aşa o cerea contextul politic, după cum a subliniat regretatul Christopher Hitchens în 2008).
Relaţiile cu Dreapta
Când a ajuns senator în New York în 2001, Hillary Clinton a ales să se consulte cu armata, inclusiv cu generalul Jack Keane, care a ajutat la pregătirea aşa-zisei insurecţii din Irak. Avea o relaţie apropiată şi cu preşedintele Comitetului Serviciilor Armate, senatorul John McCain, pentru care, spuneau criticii în glumă, nu exista conflict din care să nu poţi ieşi cu bombardamente.
În Senat şi-a închegat Hillary Clinton relaţiile cu armata, ştiind prea bine că-i vor fi de ajutor în cariera politică, după ce a învăţat multe din relaţiile reci pe care le avusese soţul ei cu Forţele Armate, cu mai bine de 10 ani în urmă.
Cu toate acestea, noii săi prieteni nu i-au fost de niciun folos în 2008, când s-a confruntat cu Barack Obama în cursa pentru alegerile prezidenţiale. Ţara era împotriva războiului, iar susţinerea Irakului din partea ei nu a ajutat-o deloc. În calitate de Secretar de Stat, n-a făcut mari eforturi pentru a scoate cartierul Foggy Bottom din rolul secundar pe care-l jucase pentru Pentagon în afacerile externe de după 11 septembrie, spune Adams.
“Voia să se asigure că nu e în conflict cu cel care era pe atunci Secretar al Apărării, Bob Gates… Dădea impresia că se simţea cel mai în siguranţă când Secretarul de Stat şi Secretarul Apărării erau în perfectă colaborare”, spune el.
Clinton vorbeşte mult despre „o putere diplomatică” pasivă, dar Gordon spune că a „observat îndeaproape cum Departamentul de Stat a încercat să se alinieze la Departamentul Apărării” în timpul lui Clinton.
“M-a îngrijorat, fiindcă înclina spre agresivitate militară”, spune Adams, un mare susţinător al ideii conform căreia „ar trebui să existe tensiuni creatoare între cele două departamente”. Între timp, susţinătorii lui Clinton, care au împânzit administraţia Obama, precum Slaughter, au început să se unească sub conceptul „responsabilităţii de a proteja”, sau R2P, în speranţa că vor salva viitorul intervenţiilor umanitare de la epuizarea cauzată de războaiele americane.
Clinton pare a fi expertă în îmbinarea laturii sale sentimentale cu o dorinţă aparent instinctivă de a folosi armata pentru susţinerea şi sudarea rolului de „lider global”. Această abordare poate genera câştiguri politice, atrăgând vulturi din ambele părţi. Dar, pentru critici, totul sună a „imperiu diplomatic” şi, astfel, nu e cu nimic diferit de neoconservatorismul lui Robert Kagan, de exemplu – e o chestiune de branding.
Maşinăria militar-industrială de strângere de fonduri
Revenim la politică, pe care Hillary o are în sânge încă din liceu, de pe vremea când îl susţinea pe Goldwater. Aceasta ştie că poziţia ei în domeniul siguranţei naţionale şi credibilitatea în faţa Pentagonului sunt esenţiale.
“La Washington nu eşti luat în serios până nu eşti văzut ca având o poziţie pro-intervenţie,” spune Mike Lofgren, care a fost analist bugetar timp de 30 de ani şi ajutor în Congres, specializându-se în apărare. În plus, „celor din familia Clinton le place compania oamenilor înstăriţi, iar în complexul militar industrial se învârt mulţi bani.”
Banii, desigur, sunt vitali pentru o candidatură credibilă, iar Clinton a strâns sume mari. Hollywood-ul, care se plasează împotriva războiului numai când acesta e declarat de republicani, constituie flancul stâng al operaţiunilor ei politice. Între timp, prietenul ei, miliardarul israelian Haim Saban (da, acel Saban), a declarat către Washington Post că va investi „cât va fi nevoie” pentru a o aduce la conducere.
Aşadar, ce înseamnă toate astea concret? În primul rând, dacă Saban şi alţi partizani înrăiţi obţin ce vor, Clinton va zdrobi Iranul în negocierile pe problema nucleară şi nici nu se va face simţită în Israel, privitor la palestinienii din Cisiordania şi Fâşia Gaza, mai ales în urma declaraţiilor date lui Goldberg în vară.
În plus, dacă situaţiile din Africa de Nord şi Estul Mijlociu rămân la fel, alegerea lui Clinton ar putea duce la o şi mai mare acoperire militară dincolo de graniţe. Serviciile Armate, cu ale lor preziceri mereu trecute cu vederea, îşi vor obţine în cele din urmă bugetele dorite fără prea multă agitaţie, în favoarea industriei de apărare.
“Clinton ştie că singura cale prin care un democrat poate obţine susţinere în domeniul siguranţei naţionale este investirea financiară în Pentagon, spune Adams, şi „acest lucru e în ton cu viziunea ei asupra siguranţei naţionale. Ea vede în forţele armate o unealtă esenţială. În condiţiile astea, de ce nu ai vrea să creşti bugetul Armatei?”
Şi mai important de atât, susţinerea Armatei îi permite să afişeze o imagine de lider dur în timpul campaniei, care, în opinia lui Adams, e vitală pentru a ajunge la Casa Albă.
“Astfel, are acoperit flancul drept şi cu greu va putea fi acuzată în timpul alegerilor că nu are o poziţie fermă în ceea ce priveşte siguranţa naţională”, spune Adams.
Şi de unde a învăţat lecţia asta? De la soţul ei.
Traducere de Oana Campanie după The Military-Industrial Candidate – The American Conservative
FOTO: sfgate.com