În apărarea legalizării muncii

Claudiu Năsui

Claudiu Năsui

Preşedinte al Societăţii pentru Libertate Individuală - SoLib (www.solib.ro).
Claudiu Năsui

Ultimele postari ale lui Claudiu Năsui (vezi toate)

Au fost prea multe reacţii la scrisoarea deschisă adresată doamnei Rovana Plumb referitoare la efectele nefaste pe care le are impunerea unui salariu minim în economie ca să nu răspundem măcar unei părţi din argumentele prezentate. Nu redăm toate argumentele pro sau contra salariului minim, doar pe acelea pe care le-am întâlnit pe blog-uri şi pe Facebook în ultima vreme.

 

În general, problema pleacă de la faptul că lumea nu înţelege prin desfiinţarea salariu minim, desfiinţarea unei bariere la muncă, ci o scădere de salarii. Este şi normal să înţeleagă asta. Însuşi numele „salariu minim” vizează să inducă în eroare. Dacă numele ar fi fost „ilegalizarea muncii sub un nivel de salariu” probabil că raportarea populară ar fi fost diferită. Majoritatea argumentelor de fond se bazează pe credinţa că creşterea salariului minim duce la creşterea salariilor. Din păcate însă statul nu poate legifera productivitatea mai mare, poate doar ilegaliza munca făcută sub un nivel de salariu.

„Forţa de muncă pleacă peste hotare pentru salarii mult mai mari, creşterea salariului minim i-ar aduce pe unii înapoi.”

Parţial corect, forţa de muncă chiar pleacă în alte ţări pentru salarii mult mai mari, dar salariu minim nu creşte salariile, doar creşte salariu sub care nu are cineva voie să lucreze. Prin urmare, dacă vreţi să nu mai plece forţa de muncă peste hotare, ar trebui să susţinem o economie cât mai productivă capabilă să remunereze cât mai mult forţa de muncă.

„Proporţia care revine muncii în România este foarte mică, creşterea salariului minim o va reduce.”

Parţial corect, proporţia care revine muncii în România este într-adevăr foarte mică, dar creşterea salariului minim nu o să crească salariile sau proporţia care revine muncii în România. Ba dimpotrivă. Cu cât munca va fi mai impozitată sau mai descurajată prin varii limitări, cu atât proporţia care revine muncii va fi şi mai mică. Dacă vă doriţi într-adevăr să încurajaţi munca, ilegalizarea acesteia sub un anumit prag poate nu este cea mai bună soluţie.

„Munca la negru este răspândită, creşterea salariului minim o va reduce.”

Parţial corect, munca la negru chiar este răspândită, dar ilegalizarea unei părţi şi mai mare din forţa de muncă nu va duce decât la mai multă muncă prestată ilegal sau care nu mai este prestată deloc. Dacă vrem într-adevăr ieşirea muncii de la negru, ar trebui reduse barierele muncii oficiale, mai ales impozitele pe muncă, dar şi reglementările de tip salariu minim.

„Şomajul în rândul tinerilor este mare şi mulţi tineri care muncesc trăiesc în sărăcie, creşterea salariului minim ar reduce acest efect.”

Şomajul involuntar al tinerilor (şi nu numai) este tocmai consecinţa salariului minim şi a supra-impozitării muncii de care tot avertizăm. Creşterea salariului minim pentru a îi ajuta pe cei care nici cu salariul minim actual nu îşi găsesc de lucru (sau lucrează la negru) nu este doar inutilă, ci este chiar contra productivă, pentru că se ridică bariera peste care ei trebuie să treacă pentru a intra (oficial) pe piaţa muncii. Aşa că într-adevăr, şomajul este mare în rândul tinerilor (şi în general în rândul celor mai slab calificaţi) dar tocmai acesta este rezultatul firesc al actualului sistem.

„Salariu minim o să convingă întreprinderile să investească în formare angajaţilor ca să devină mai productivi.”

Argumentul este deja puţin mai dezvoltat. Se înţelege că salariu minim forţează angajaţii mai puţin productivi să intre în şomaj involuntar, dar susţine că concedierea salariaţilor nu este singura cale pe care ar putea alege-o companiile, ci mai este şi calea investiţiilor în formare.

Toate investiţiile private, însă, se fac pe criteriu de beneficiu/cost. Dacă firmele aleg să investească în programe de formare, înseamnă că ele consideră că beneficiile de pe urma formării angajaţilor sunt mai mari decât costul lor. Dar, dacă înainte de o creştere a salariului minim aceste investiţii ar fi profitabile, ele vor fi oricum făcute. Simetric, dacă înainte de o creştere a salariului minim aceste investiţii nu ar fi fost profitabile, nu vor fi făcute nici după. Prin urmare, un salariu minim mai mare nu forţează firmele să investească mai mult în formarea angajaţilor decât o făceau oricum.

Argumentul ar putea totuşi funcţiona dacă întreprinderile nu ar avea dreptul să concedieze salariaţi. În economiile occidentale însă, concedierile sunt legale (doar partidul comunist din Franţa susţinea acum câţiva ani ilegalizarea concedierilor).

„O societate cu şomaj involuntar şi dar cu salariu minim este preferabilă unei societăţi fără şomaj dar cu locuri de muncă prost plătite.”

Dintre toate argumentele acesta este singurul valid. Fiind un argument utilitarist nu-i se poate opune decât o altă preferinţă. Dacă cineva într-adevăr preferă o societate în care există oameni care vor să muncească dar nu o pot face, cu toate consecinţele sociale pe care acest lucru le are (sărăcie, criminalitate, evaziune, etc.), atunci nu avem cum să îi contrazicem.

Din păcate am întâlnite şi argumente tip atac la persoană sau apel la autoritate. Ironia este că unii dintre cei care practică atacuri la persoană, sunt aceiaşi care deplâng nivelul scăzut al „politicii Dâmboviţene”. Recomandăm un alt mod de discuţie, probabil nu este la fel de convingător, dar cu siguranţă este mai onest.

 „Argumentele sunt luate din manualele de libertarianism.”

Fără să se dea vreun argument pentru salariul minim, cititorul ar trebui să înţeleagă că cei care contestă salariul minim sunt îndoctrinaţi, aşa că mai bine nu mai ascultă argumente de ambele părţi ale baricadei, ci se raliază la una dintre ele. Lăsând totuşi la o parte atacul la persoană, poate autorul nu s-a referit la manuale de libertarianism (despre care nu ştim să existe) ci la manuale de economie. Unul dintre care spune cam aşa:

„The minimum wage has its greatest impact on the market for teenage labor. The equilibrium wages of teenagers are low because teenagers are among the least skilled and least experienced members of the labor force. In addition, teenagers are often willing to accept a lower wage in exchange for on‑the‑job training. (Some teenagers are willing to work as “interns” for no pay at all. Because internships pay nothing, however, the minimum wage does not apply to them. If it did, these jobs might not exist.) As a result, the minimum wage is more often binding for teenagers than for other members of the labor force.

Many economists have studied how minimum-wage laws affect the teenage labor market. These researchers compare the changes in the minimum wage over time with the changes in teenage employment. Although there is some debate about how much the minimum wage affects employment, the typical study finds that a 10 percent increase in the minimum wage depresses teenage employment between 1 and 3 percent. In interpreting this estimate, note that a 10 percent increase in the minimum wage does not raise the average wage of teenagers by 10 percent. A change in the law does not directly affect those teenagers who are already paid well above the minimum, and enforcement of minimum-wage laws is not perfect. Thus, the estimated drop in employment of 1 to 3 percent is significant.

In addition to altering the quantity of labor demanded, the minimum wage also alters the quantity supplied. Because the minimum wage raises the wage that teenagers can earn, it increases the number of teenagers who choose to look for jobs. Studies have found that a higher minimum wage influences which teenagers are employed. When the minimum wage rises, some teenagers who are still attending school choose to drop out and take jobs. These new dropouts displace other teenagers who had already dropped out of school and who now become unemployed.

The minimum wage is a frequent topic of political debate. Advocates of the minimum wage view the policy as one way to raise the income of the working poor. They correctly point out that workers who earn the minimum wage can afford only a meager standard of living. In 2005, for instance, when the minimum wage was $5.15 per hour, two adults working 40 hours a week for every week of the year at minimum-wage jobs had a total annual income of only $21,424, which was less than half of the median family income. Many advocates of the minimum wage admit that it has some adverse effects, including unemployment, but they believe that these effects are small and that, all things considered, a higher minimum wage makes the poor better off.

Opponents of the minimum wage contend that it is not the best way to combat poverty. They note that a high minimum wage causes unemployment, encourages teenagers to drop out of school, and prevents some unskilled workers from getting the on-the-job training they need. Moreover, opponents of the minimum wage point out that the minimum wage is a poorly targeted policy. Not all minimum-wage workers are heads of households trying to help their families escape poverty. In fact, fewer than a third of minimum-wage earners are in families with incomes below the poverty line. Many are teenagers from middle‑class homes working at part-time jobs for extra spending money.”

„Cei care cer desfiinţarea salariului minim sunt dreptaci / trădători de neam şi ţară.”

Am fost demascaţi. Din nou este un argument tip atac la persoană căruia nu i se poate răspunde. Apelativul „dreptac” vizează să inducă idea că persoană nu trebuie luată în serios pentru că face parte dintr-un clan politic (cel de dreapta) aşa că să nu mai argumentăm. Ironia aici este că, dacă cei care contestă salariul minim impus de stat sunt dreptaci, opusul lor ce sunt?

„Nu sunt liberali, sunt libertarieni. Liberalii vor salariu minim. Revista „The Economist” zice că salariu minim este în regulă.”

Faptul că o revistă îşi exprimă o opinie nu are valoare de argument, fiind un argument de autoritate. Dacă o autoritate liberală/libertariană zice că idea X este bună, lucrul acesta nu este un argument pentru idea respectivă.

Nu pot să vorbesc pentru toată lumea, dar personal sunt de acord să preiau orice denumire doreşte interlocutorul. Nu mă interesează deloc eticheta. „Libertarianism” este doar un alt nume pentru „liberalism”, nume care a apărut ca urmare a faptului că termenul şi-a schimbat înţelesul iniţial atât în lumea anglo-saxonă cât şi în România.

 „Studiile arată că creşterea salariului minim nu duce la creşterea şomajului.”

Evident că există studii de ambele părţi. Ca şi pentru orice subiect de dezbatere în ştiinţe sociale, există studii şi de o parte şi de alta. Salariu minim este probabil subiectul pe care s-au făcut cele mai multe studii, dar fiecare dintre ele este criticabil şi criticat de cealaltă parte (pentru că a inclus efectele lui X, pentru că a exclus efectele lui Y, pentru că perioada nu e mai mare, pentru că perioada nu e mai mică, pentru că  modelul suferă de multicoliniaritate, pentru că modelul suferă de heteroskedasticitate, pentru că modelul suferă de serial corellation, etc.).

„Sute de economişti sunt pentru salariu minim.”

Este un argument de autoritate, dar este corect, sunt într-adevăr sute de economişti pentru salariu minim. Poate însă ar fi fost mai onest să se spună întreaga poveste, anume că pe lângă sutele de economişti sunt pentru salariu minim, sunt de asemenea şi alte sute sunt contra. Nu că ar fi un argument, în teorie ar putea chiar toţi oamenii fi de acord asupra unei idei şi ea totuşi să fie greşită, dar per total, 46.8% din economişti cred că salariul minim ar trebui desfiinţat pe când 37.7% îi susţin creşterea. Nu zicem că trebuie să credem o parte pentru că e majoritară, doar că idea că există consens pe această temă este falsă.

 

În final un punct în care suntem de acord este că, în România, problema principală a pieţei muncii nu este neapărat salariul minim. Cel puţin în Bucureşti şi în mari oraşe, salariile sunt mai mari şi astfel salariu minim afectează mai puţin şansele tinerilor sau celor mai slab calificaţi de a se angaja. Problema principală constă în supra impozitarea muncii (juridic nu sunt impozite ci „contribuţii obligatorii”, economic însă este fix acelaşi lucru). Nu e de mirare că procentajul care revine muncii e în scădere. Este acelaşi efect pe care îl au accizele la ţigări sau la vicii: descurajează cererea. La fel şi cu munca. Impozite mai mari o descurajează. Însă deşi suntem de acord asupra problemei, rezolvarea ei e mai delicată.

Articol publicat inițial pe Solib

FOTO: money.cnn.com

Articole similare

Top