Andrei Găitănaru
Ultimele postari ale lui Andrei Găitănaru (vezi toate)
- Un nou tip iconic al Sfinților Martiri Brâncoveni. Sau cum apare o icoană. Interviu cu Sorin Dumitrescu - 26 decembrie 2014
- Cel întâi chemat și evaziv - 1 decembrie 2014
Curtea Palatului Brâncovenesc de la Mogoșoaia. Pretutindeni, forfota celor aduși de festivitățile organizate de Patriarhia Română în jurul împlinirii a 300 de ani de la martiriul Sfinților Brâncoveni. Liturghie arhierească, sfințirea picturii restaurate a Bisericii Sfântul Gheorghe din incinta palatului, închinare la Sfintele Moaște ale martirilor. Scena impozantă, fast arhieresc, distincții oferite autorităților locale, hirotoniri, diplome, cadouri, invitații speciale.
Oameni așezați la coada ce ducea către Biserică, alți așezați la coada dinspre Sfintele Moaște, cei mai mulți în fața scenei liturgice. Nu puțini, la plimbare pe coclaurii palatului Mogoșoaia. Totul sub supravegherea Jandarmeriei și prin coordonarea echipei de organizare a evenimentului.
După o oră și jumătate de hălăduire ușor brambura, mi-am amintit că undeva în spatele scenei se afla cuhnia ansamblului brâncovenesc. M-am îndreptat spre ea către final, când curtea aproape se golise. Văzută din interior, cupola ei din cărămidă reprezintă suplu și solid steaua în opt coluțuri a Sfântului Duh. Privirea este centrată și absorbită spre centrul stelei. Dacă pentru greci zeii erau și în bucătărie, pentru creștini bucătăria este simbol al încălzirii sufletului pentru comuniunea cu harul Sfintei Treimi. În cuptoarele dogorinde se pregătește pâinea euharistică care pe lângă firea sa o va primi și pe cea a Trupului lui Hristos. Dau să intru, dar îmi atrage atenția o forfotă cuviincioasă dinaintea micii săli de lânga camera cea mare a incintei. Mă îndrept curios și îl găsesc înăuntru pe Sorin Dumitrescu vorbind în fața unei icoane a Sfinților Martiri Brâncoveni. O icoană nemaivăzută pentru că în mijlocul grupului de martiri tronează literalmente Maica Domnului. Întregul ansamblu de figuri îți lasă impresia precisă a unei prezențe monolitice. Una care se dă privirii cu acel „deodată” care însoțește orice pasaj Scripturistic sau Nou Testamentar în care Dumnezeu se revelează. Experienței care așteaptă întâlnirea i se dă deodată ceva nemaivăzut și neanticipat. Ceva ce întotdeauna o depășește. Mai ales prin intensitatea evidenței.
Îl ascult vorbind despre icoana pe care a adus-o. Care s-a adus înainte prin mîinile sale. Pentru că el îi stă în fața, încercând să nu o obtureze, chiar dacă este depășit de ea. Icoana atât de mare încât întrece multe alte reprezentări bizantine de felul celor ce se află în mănăstirile Muntelui Athos. Cu toate acestea, e tratată marginal. Undeva în stânga și în spatele unei scene aflate în centrul festivităților. Adică într-un fel de a fi deja în centru, dar încă pe margine. În mijloc, dar retrasă. Ca pentru a puncta faptul că drumul acestei icoane spre centrul atenției publice nu începuse de multă vreme.
După aproape o lună, mă aflam în atelierul lui Sorin Dumitrescu. Îmi vine să spun că l-am găsit în manieră athonită. Adică scos la liman exact în momentul în care eram în fața rătăcirii într-un imobil din centrul orașului. Așa a și început discuția noastră. Despre cum pe Sfântul Munte nu te poți rătăci. Despre cum ești tras de mânecă și îndrumat exact în momentul în care deviezi. Și, împărtășind reciproc experiențe de pe cotloane athonite, am ajuns să vorbim despre icoanele de acolo. Și despre cum iconarul conlucrează cu Dumnezeu, fără a putea stăvili decizia divină de a acționa haric prin anumite icoane mai mult decât prin altele. Indiferent de măiestria prin care acea icoană se arată privitorului. Despre cum noul tip iconic adus prin icoana Martirilor Brâncoveni expusă la Mogoșoaia s-a născut și despre cum își croiește el drum în conștiința Bisericii. De fapt, niciodată nu am încetat a vorbi despre cum Sorin Dumitrescu, artist, intelectual și trăitor al ortodoxiei cu o statură lăuntrică care îți poate ține calea fără nici un efort, reușește să se dea la o parte pentru a lasă loc de trecere icoanei care a fost făcută prin mâinile sale. Înaintea mea îl vedem pe cel care, știind că are istoria unui grabnic declanșator de polemici ce poate „înțepa nedrept”, încearcă să metabolizeze statutul de viețuitor al tradiției creștine. Să interiorizeze condiția de ființă discretă care, așezată în ierarhia Bisericii lui Hristos, trebuie să se poată da deoparte pentru a lăsa să treacă mai departe mesajul divin care i-a fost predat.
Andrei Găitănaru: Ce arată icoana pe care ați adus-o? Sau, mai degrabă, care s-a adus?
Sorin Dumitrescu: Definiția ei, așa cum am imaginat-o eu, este “monolitul creștin dinaintea mărturisirii prin credință și sânge”. O mărturisire care se face numai prin credință și fără sânge, nu este o mărturisire. Și aceea nu are nevoie de monolit. Monolitul este o stare, o consistență care există inexpugnabilă prin prezența Maicii Domnului. Prezența Maicii Domnului creează acest mod de reacție la provocari.
Credința, smerenia și ascultarea conferă constituția monolitică a fiecărei persoane. Însă, acest monolit creștin este deschis. Un monolit nu poate fi zdravăn dacă nu are vector în el, în profunzimile lui. Cineva care intră în călugărie are monolit în el. Acest monolit este Hristos, care, pe zi ce trece, își pune bagajele în el. Iar omul începe să devină imun, neatins, trece peste ceea ce pe alții îi dărâmă. Iar cel care practică deliberat aceste trei virtuți, credința, smerenia și ascultarea, este și cel care e deschis către jertfă. Deci, care este liber. Pentru că libertatea înseamnă ascultare. Devin liber atunci când sparg monolitul, când îl deschid, și intru în jertfă.
Aș vrea să facem o diferență: sfinții primelor secole creștine sunt mucenici toți. Uneori sunt numiți “martiri”. Mucenicii sunt cei care îl mărturisesc pe Hristos, opunându-l zeităților contextuale. Martiriul înseamnă a mărturisi Împărăția lui Dumnezeu – în consistența acestei lumi. Există martiriu alb și martiriu roșu. Cel alb înseamnă marginalizare, lumea de pedepsește prin marginalizare sau, în anumite împrejurări, prin sânge. Când se spune “prin credință și sânge” nu se înțelege doar securea. Se înțelege orișice sângerare a creștinului – a conștiinței, a sufletului sau a trupului său. Azi e vreme de martiri. E vreme de mucenici doar în mod excepțional. Mulți mucenici ai primelor secole au fost numiți martiri prin extensie. Mucenicia este o mărturisire a existenței Logosului creator al lumii, și, implicit, o negare a zeităților închipuite. Martiriul este legat de Împărăția lui Hristos. Așa cum spuneam, el presupune o mărturie. Una care vorbește despre “una, sfântă, sobornicească și apostolică Biserică”, despre “un botez spre iertarea păcatelor” – acesta este Tatăl. Lucru care nu se știe. Botezul are o orizontală și o verticală – cruce care se aruncă în apă. Sfântul Grigorie Palama propovăduiește această verticală.
Care este orizontala? Cerurile sunt deschise. Vechiul conflict pentru care Adam a fost izgonit din Rai a fost stins. Raiul este redeschis. De aici a luat pictura religioasă occidentală nebuloasele aurorale. Iar această închidere a conflictului se întâmplă în clipa în care Hristos intră în Iordan.
Care este verticala? “Îndoit este acest praznic”. Când Hristos iese din apa Iordanului, Duhul Sfânt aduce toate puterile ce purced din interiorul Sfintei Treimi. Ele irump din cerururi direct, fără medierea îngerilor. Ei nu le pot stoca și transmite mai departe întrucât, chiar și pentru ei, ele sunt prea curate. Îngerii nu se autoigenizează ca omul. Harul s-a așezat strălucitor pe creștetul Domnului. Iar fiecare creștin botezat primește tot harul. În clipa în care cineva se boteză, el capătă toate puterile harului Sfintei Treimi primite de Domnul. Asta înseamnă filiație. Tatăl mi-a iertat păcatele. Grigorie Palama spune că suntem frați ai lui Hristos și fii ai lui Dumnezeu. Nimeni nebotezat nu poate să îi spună în mod legitim “Tată” Tatăului. De aceea Palama spune că Sfântul Apostol Marcu nu vede ce a văzut Sfinții Apostoli Matei și Luca. Marcu vede cerurile sfâșiate, nu deschise. De ce să spui sfâșiate? Pentru că harul a țâșnit ca un dop de șampanie.
„Aștept învierea”. Cine învie? Domnul. Domnul este învietorul. „Și viața veacului ce va să fie”. Cine este aceasta? Duhul Sfânt. Această viață este în Duhul Sfânt. Deci, toată Treimea este așteptată acolo, dar vectorul este Împărăția. Supliciul martirilor a fost provocat nu de faptul că l-au mărturisit mucenicește pe Hristos, ci de faptul că au mărturisit Împărăția, au ales Împărăția în locul acestei lumi.
Icoana Sfinților Martiri Brâncoveni este o icoană eschatologică, în mod esențial, pentru că vizează Împărăția. Ea este făcută pentru o epocă în care existența Împărăției este declinată sau falsificată, demonizată. Nu este întâmplător faptul că după trei sute de ani capătă importanță acest martiriu fără precedent în lume. Dovada este faptul că pe 15 august locul este liber. Nimeni nu a mucenicit, nimeni nu a mărturisit.
Andrei Găitănaru: Deci, prezența Maicii Domnului în centrul icoanei pe care ați adus-o oferă nu doar o anamneză a faptului că martiriul Sfinților Brâncoveni s-a întâmplat pe 15 august, de Adormirea Maicii Domnului, ci și o subliniere a faptului că acest martiriu al Brâncovenilor a fost o mărturisire a Împărăției?
Sorin Dumitrescu: Este mult mai simplu. Este vorba despre imaginea iconică a prezenței efective a Maicii Domnului între ei. Altfel, nu se rezistă la un asemenea martiriu. Este de observat că aceste cazuri, în care o familie întreagă este omorâtă, sunt destul de rare în primul mileniu și că, în general, mucenicii sunt solitari. Dar aici opțiunea este a unui grup, a unei familii. Este altceva. Maica Domnului le întărește posibilitatea de a nu ceda.
Adormirea Maicii Domnului reeditează în timp, la fiecare praznic al ei, ceva ce s-a petrecut veșnic. Adormirea este un eveniment veșnic. Când Maica Domnului moare ea se află și la martiriul Brâncovenilor. În sicriu, în drum spre Fiu. În Biserică, împreună cu credincioșii. Ea beneficiază de aceeași pretutindenitate ca a lui Hristos.
Acest martiriu declanșează o înțelegere paralelă a omniprezenței divine. Nu poate mama și fiica Domnului să nu aibă părtășie cu Duhul Sfânt. Decapitarea lui Constantin Brâncovenu a coincis, spun mărturiile, cu baterea clopotelor în bisericile din Constantinopol care prâznuiau Adormirea Maicii Domnului. Regia fusese bine stabilită, pentru a mai arunca o insultă în plus creștinilor. Dar Maica Domnului era deja între ei. Era între ei de când începuse supliciul, de dimineață. Să îi vedem. Desculți, pe lângă zidurile cetății, printre gunoaie și spurcăciuni, un voievod alături de fiii săi. Nu aveau voie să se răsfire, trebuiau să meargă în grup compact. Prezența monolitică, absolută și în exercițiu a Maicii Domnului era deja între ei.
Atenție!, în icoană toți sunt în picioare. Nici nu am stat să mă gândesc dacă Maica Domnului nu trebuie să stea în picioare și ea. Plastic, nu era cel mai rău lucru dacă ar fi stat astfel. Pentru că roba ei, cu pelerină cu tot, era tot un dreptunghi. Apărea o problemă, dacă să fie puțin mai înaltă. Însă eu am văzut-o stând jos, cu Pruncul în brațe. Plastic, ar fi fost mai coerent compozițional să o reprezint stând în picioare. Pentru mine, dreptunghiul este dreptunghiul alungit al Tronului-Sicriu în care stă Maica Domnului cu picioare strânse și cu Pruncul în brațe. Nu mi-am dat seama ce am făcut… Mă feresc să spun asta pentru că mă ia lumea de Petrache Lupu. Am făcut un lucru pe care l-am coștientizat ulterior. Brâncovenii au avut parte de conjuncția a două puteri supreme. Întruparea, emblematic reprezentată de Maica Domnului cu Pruncul, și Hristos în brațe cu sufletul prunc al Maicii Domnului, și Înălțarea la Domnul a Maicii Sale. Aici este vorba despre joncțiunea dintre puterea înălțării la Logos, la Domnul, cu puterea întrupării Lui. Maica Domnului stă cu Hristos Prunc în brațe, iar Hristos stă în brațe cu sufletul-prunc al Maicii Domnului. Nu este vorba despre o simetrie teologică abstractă.
Însă, am putea fi întrebați, în acest fel nu le răpim Brâncovenilor orice merit? Nu. Pentru că nu ar fi făcut așa ceva dacă nu ar fi existat voia lor consolidată și rostită. Este o performanță de credință a lui Constantin Brâncoveanu transmisă genetic fiilor săi. Sămânța lui este cea care menține în jur cota persoanei lui. O mică ezitare la copilaș, care plânge și cere îndurare. Tatăl îi dă un răspuns puternic, transmis până la noi probabil într-o formă solemnificată. Copilul înțelege, acceptă, își așează capul și spune „lovește”. Trecerea de la scâncet groaznic la hotărârea asta e lucrată ca o icoană. Acest monolit se țese între mărturisitori împuterniciți, care au putere de la joncțiunea a două praznice. Eu pot să îmi dau viața, dar nu sunt sigur dacă ajung la Logos. La ei totul este pus perfect. Este o mare taină ce s-a petrecut acolo.
Dar până la icoana pe care am adus-o, nu s-a vorbit despre Brâncoveni în acest fel. De aceasta, în reprezentarea votivă care îi arată îmbrăcați în caftane, Brâncovenii sunt figurați estetic ca la Hurezu, fără Maica Domnului între ei. La fel, în prima variantă a acestei icoane zugrăvite de mine, erau prezenți doar Brâncovenii. Cei care au văzut-o au apreciat-o enorm din punct de vedere estetic. Însă din punct de vedere iconic îi lipsea ceea ce nu s-a văzut. O icoană arată ce s-a văzut și ce nu s-a văzut. Nu există imagine mai realistă decât icoana. Or, imaginea adusă de mine devine icoană tocmai prin prezența efectivă și absolută a Maicii Domnului.
Andrei Găitănaru: Această icoană în care apare Maica Domnului este infinit mai frumoasă decât reprezentarea votivă a Brâncovenilor solitar încăftăniți. Însă, nici prima variantă realizată de dumneavoastră nu arată ceva în plus față de aceasta. Seduce privirea, ești încântat, o vezi, însă ceva nu se transmite.
Sorin Dumitrescu: Exact. Este ca cea în care apar caftanele, doar că este altfel formulată. Este tot un grup. Un grup reprezentat mai cald, mai actual, mai energic, însă pictura expresionistă are destule chestii de acest gen. În varianta finală, în locul lui Constantin Brâncoveanu apare Maica Domnului, iar pe el l-am împins într-o parte. Interpretarea mea asupra celor două praznice care îi împuternicesc pe Brâncoveni este ulterioară pictării icoanei. Nu a fost nimic premeditat. Sunt absolut sigur că iconarul trebuie să fie un teolog important, dar teologia nu îl ajută în situațiile de acest fel, pentru că ele se află, de fapt, în mâna Duhului Sfânt. Iar iconarul este partenerul Duhului Sfânt.
Or, brusc, eu am adus-o în mijlocul icoanei pe Maica Domnului, gândindu-mă că e prea pustie prima variantă. Și că dacă tot s-a întâmplat martiriul de praznicul Adormirii Maicii Domnului, faptul trebuie consemnat. Însă toată înțelegerea icoanei finale din acea perspectivă a monolitului, a coeziunii prin împuternicirea primită din joncțiunea celor două praznice s-a întâmplat după.
Încă o dată, am definiția perfectă a faptului că iconarul este făcătorul. Făcătorul, însă, nu este incult teologic. Dimpotrivă, e un făcător luminat care prinde scurtele. Iar eu am prins aceste scurte. Până la urmă, ceva am dat. Vorbesc despre acest obiect cum eu nu vorbesc despre obiectele mele. Știu sigur că acesta este un model iconic. Nu am nici un dubiu. Cineva îmi poate spune „te-ai sonat. Cum poți spune asta despre lucrarea ta?”. Dar nu este lucrarea mea. „Aha!, deci ai luat-o rău razna, tu nu mai lucrezi!”. Ce să fac? Nu este lucrarea mea… Aceste lucruri mi s-au dezvăluit ulterior. Tot ce am scris despre acest nou model iconic în catalogul de prezentare a fost redactat după. Nimic nu a fost scris sau gândit înainte de fi adusă icoana.
Andrei Găitănaru: Icoana arătată de dumnevoastră nu este o ingeniozitate mentală, dimpotrivă, este sobornicească. Adică ea se adapă din tradiția teologică a ortodoxiei și vine să evidențieze înțelegerile acestei tradiții, vine să arate ceea ce deja tradiția a gândit. Iar asta se întâmplă în opoziție față de reprezentarea votivă a unor Brâncoveni în caftane și parcă nepregătiți pentru actul îndumnezeitoarei lor mărturisiri
Sorin Dumitrescu: Înnoiește, nu inventează. Dar nu este chiar o înnoire, aveți dreptate. Să luăm, de pildă, icoana Sfintei Treimi, așa cum a fost adusă ea de Andrei Rubliov. Privind-o, noi înțelegem că nu putem reprezenta ceva ce nu s-a lăsat văzut. Pericolul este de a închipui. Iar icoana este realismul absolut. Pentru că ea îți arată și ce se vede, și ce nu se vede. Nu există imagine mai realistă ca icoana. Eu, dacă vreau să figurez Sfânta Treime, nu o pot face decât în felul în care ea s-a lăsat văzută la Avraam. Iar Biserica, de-a lungul secolelor, a omologat această imagine. Aceasta, ca și cea a Sfinților Martiri Brâncoveni adusă de mine, este omologată în Duhul Sfânt. Este de neclintit. Este ireductibilă. Mai bine de atât nu se poate expune în cadru. Nu este vorba despre pictură. Imaginea atinsă de Duhul Sfânt este inepuizabilă, incoruptibilă – nu o mânâcă moda – și ireductibilă – mai bine nu se poate face.
Andrei Găitănaru: Spuneți deci că ceea ce ați adus este un model iconic. Și că acesta nu poate fi îmbunătățit, chiar dacă icoana, ca reprezentare ce respectă acest model iconic, poate fi îmbunătățită.
Sorin Dumitrescu: Da, este ireductibilă. Dar aceste valori – inepuizabilul, incoruptibilul și ireductibilul – nu aparțin iconarului. Ele sunt contribuția Duhului Sfânt. Icoana lui Rubliov arată întocmai ceea ce se spune în Evrei, 10. Acolo se arată cum Hristos de pe cruce săvârșitu-s-a, suind în acea clipă în Sfânta Treime, unde pune în fața Tatălui potirul cu sângele lui vărsat pe cruce. Tatăl binecuvântează sângele vărsat de Logos, care dă feu vert ca să coboare la iad, în adâncul răutății răutăților, pentru a-i elibera pe cei prinși acolo.
Andrei Găitănaru: Cum sperați să treacă acest nou model iconic? Cum s-ar putea întâmpla acest lucru? Care sunt mecanismele?
Sorin Dumitrescu: Cel mai important lucru pe care încerc să îl fac este să nu amestec persoana mea cu destinul acestei icoane. Sunt un luptător. Nu sunt un credincios moral. Sunt ostaș. Dacă ajung sfânt, sunt trecut la sfinți ostași. Lucrez cu sulița, doar de la distanță. Înțep nedrept de foarte multe ori. Am o singură scuză. Sunt în luptă. Și sunt victime colateriale. Am victime colaterale foarte multe. În general, am dușmani foarte mulți. Foarte puțini dintre ei mă flatează. Activitatea mea jurnalistică mi-a creat dușmănii consistente, masive. De aceea, nu vreau să proiectez asupra acestui obiect. Paternitatea imaginii e declinată. Dacă ea contează, e prin celălalt, care e nevăzut. Alegerea între varianta votivă a icoanei Sfinților Martiri Brâncoveni și această icoană la care am fost co-lucrător se întâmplă într-un singur fel. Persoanele duhovnicești o recunosc imediat. Mă refer la cele care au viață Bisericească. Persoanele religioase, nu. Ei caută defectele. Ei văd că este atipică. Dar această imagine nu e deloc atipică. Este o joncțiune între urgența picturii de catacombă și un bizantinism foarte aspru. Religiozitatea se vede prin aceea că prigonește, e birocrată, te ia pe acte.
Icoana a fost sfințită pe 14 august. De asemenea, e canonică. Ea arată la un loc și ceea ce s-a văzut cosmic, în lume, și înțelesul extramundan. Sunt împreună. Necanonică e varianta care circulă. Cea în care ceea ce nu s-a văzut e sugerat de simbolul hristic al binecuvântării Brâncovenilor încăftăniți. Religiozitatea este ideologică. Credința Bisericească este teologică. Se confundă planurile enorm și beneficiază de această confuzie dușmanii Bisericii.
Apăr identitatea acestei icoane deoarece nu mă recunosc în ea. Într-o lucrarea te recunoști. Mi s-a mai întâmplat. Am imprimat o casetă întreagă cu Johnny Răducanu, Dumnezeu să îl ierte!, și i-am dat-o s-o asculte după vreo doi ani. M-a întrebat uimit: „Eu am cântat asta? Nu se poate!”. Acesta este unul dintre semnale și este foarte bun. El arată faptul că ai fost lucrat. Ai lucrat și tu, dar a fost lucrat ceea ce lucrai tu. Din ce pricină, nu știu.
Interviu publicat inițial pe Medievalia
