Andrei Găitănaru
Ultimele postari ale lui Andrei Găitănaru (vezi toate)
- Un nou tip iconic al Sfinților Martiri Brâncoveni. Sau cum apare o icoană. Interviu cu Sorin Dumitrescu - 26 decembrie 2014
- Cel întâi chemat și evaziv - 1 decembrie 2014
De când mă știu sunt numit “Andrei”. În copilărie am mai fost strigat și în alte feluri. Mai ales pentru că în familia mea purtau prea mulți acest nume. Bunicul matern, tata și fratele mamei. Eu eram al patrulea. Iar asta uneori era complicat. Dacă strigai după un Andrei riscai să primești patru. Sau să nu apară exact cel de care aveai nevoie. Așa că mai eram strigați și altfel. Doar bunicul era “Andrei” fără intreruperi.
Cu toate acestea, nu mă simțeam altfel. Eram Andrei fără sincope. Și mă cam irita faptul că tocmai eu, Andreiul, eram apelat cel mai adesea în feluri diferite. Ca atare, atunci când am primit Sfântul Botez, la 22 de ani, am ales să fiu numit “Andrei”. Mi se părea că ținea de coerența mea internă să mă cheme, în sfârșit, “Andrei”. Andrei cu acte in regulă, mai precis, cu pecetea harică a tainicei mirungeri.
Insă, pe undeva, aveam o mică problemă. Nu îl simțeam în nici un fel pe Sfântul Apostol Andrei. Nu mă percepeam ocrotit, nu mă consideram luat sub aripa lui, nu aveam conștiinta vreunei călăuziri din partea lui. Nu puteam avea o relație cu el. Tocmai pentru că nu îl știam. Desigur, aveam habar de faptul că este cel dintâi chemat dintre Apostoli, că a increștinat mai multe neamuri, se zice că și pe cei din Scytia Minor și, deci, prin extensie, pe cei care aveau să se numească mai târziu “români”, că a fost răstignit pe o cruce in formă de “x”, care a ajuns să ii poarte numele, că il mai prăznuiesc scoțienii, georgienii, grecii, ucrainienii și rușii. Că ar fi fost pescar, frate al lui Simon. Că ar fi fost ucenic al celui care boteza în apele Iordanului. Însă, la finalul acestor informații se oprea și relația mea cu el. De fapt, nu îl știam. Mă simțeam mai aproape de Sfântul Apostol Ioan. Puteam, de pildă, să îi percep acestuia tensiunea credinței, să dau contur acelui l’esprit de finesse duhovnicesc ioanic, să-mi închipui intensitatea iubirii sale. Să intuiesc simplitatea inimii lui Petru. Să empatizez cu căderile sale. Pe Andrei, însă, nu îl puteam simți.
S-a intâmplat la un moment dat să îi iau un interviu părintelui Teofil Părăianu, duhovnic al Mănăstirii de la Sâmbăta de Sus. Era, de altfel, și prima mea experiență jurnalistică de acest fel. Pentru el era una dintre ultimele. M-a invitat in chilia sa și a început prin a întreba despre mine. Vroia să mă știe. Nu ne-a luat mult și discuția s-a transformat intr-o spovedanie. În cele din urma, am făcut și interviul. La final, când m-a condus către ieșire, ținându-mă strâns de mână, s-a oprit, privind înainte, dincolo de orbirea sa fizică, și mi-a zis: “Andrei. Da. Cel dintâi chemat și evaziv”. Observația m-a lăsat în degringoladă personală. Că Andrei fusese cel dintâi chemat știam. O spun două din cele patru evanghelii. Că fusese și evaziv, asta era o stupefiantă noutate. Cum să fi fost evaziv când tocmai el a fost cel care s-a dus din prima, chemat fiind cel dintâi?! Era în postura personalității lui mai multă directețe decât în orice alt personaj evanghelic. Unde era evazivitatea? Plecam de la Părintele Teofil mai nedumerit decât venisem.
Mi-a luat un răstimp să prind poanta duhovnicească. Se referea la mine. Nu fusesem cel dintâi chemat, dar, cu sigurantă, strigarea fusese clară, evidentă și suficient de timpurie incât să mă prind și eu. Și să mă hotărăsc. Pentru că eu eram cel evaziv. Eu sunt cel care face o artă din amânarea deciziei, pentru că vreau să fiu sigur că e decizia cea bună. Motiv pentru care amân, evit, ocolesc răspunsul până ce sunt absolut sigur de el. Într-atât încât, atunci când am ințeles acest lucru despre mine, izbit de veselia încasării unui fondator șut in fund, i-am spus duhovnicului meu “normal că sunt cel dintâi chemat! Cu mine trebuie să o iei din timp ca să poți incepe să speri că voi ajunge și eu la urmă”.
Tot atunci mi-am dat seama că, paradoxal, sunt in perfect contrast cu Sfântul al cărui nume il port. Cam în felul în care e, in dialogul platonician “Cratylos”, Hermogenes față de Hermes. Pentru că despre Sfântul Andrei Evengheliile spun nu doar că a fost primul chemat, ci că a percutat cel dintâi. In Evanghelia după Ioan, Andrei, ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul, se duce la Petru, fratele său, și îl anunță că l-a aflat pe Mesia (Ioan 1, 41). Nu se zice despre el că ar fi stat să se gândească, să analizeze, să afle ce are de făcut. El vede și acționează în lumina a ceea ce a văzut. Imediat, fără pauze, amânări sau prelungiri. Iar în Evanghelia după Marcu și în cea după Matei se arată că Andrei și Petru sunt chemați de Hristos să îi urmeze, iar aceștia acceptă și o fac imediat. Exact ceea ce eu mă simt mai puțin pregătit să fac.
Și, atunci, ce ar fi mirabil în faptul că nu îl simt pe Sfântul al cărui nume il port? Unul dintre conceptele cele mai importante ale misticii sufite este cel de “hal”, care inseamnă “stare”. Conform acestuia, pentru ca relația dintre doi oameni să funcționeze este nevoie ca ei să fie in aceeași stare. Mai ales atunci când vine vorba despre relația maestru-ucenic. Se simte acest sens și atunci când exclamăm despre cineva sau despre ceva că “este într-un hal”. Sau atunci când vrem să spunem despre cineva că este într-o stare indescriptibil de proastă și zicem că “este într-un hal fără de hal”. La noi, sensul este peiorativ. Însă, la sufiți el nu face decât să vorbească despre “stare”. Așa cum este atunci când ei spun că pentru ca mesajul să treacă de la maestru la ucenic, cei doi trebuie să fie in aceeași stare.
Or, tocmai aici este problema. Eu nu sunt in aceeași stare cu Sfântul Andrei. Imi lipsește acea directețe și imediatitate proprie lui. Sigur, am fost pus în situația de a o practica. În ultimii ani chiar de mai multe ori. Exact în genul acela de contexte în care nu ai timp să analizezi, ci doar o fracțiune de secundă în care să decizi plecând de la ceea ce îți șoptește intuiția cardiacă. Dar tocmai această noutate a stării pe care am fost silit să o practic vorbește despre impropriul ei pentru mine.
Scriind această poveste am început parcă să mi-l inchipui pe Sfântul Andrei. E un tip înalt, bine legat. Vorbește puțin și se mișcă cu directețea celui care știe ce este de făcut. Nimic repezit in toate acestea. Nu este autoritar. Iți lasă impresia că a văzut ce trebuie să se intâmple. Rămane prezentă doar o rezervă discretă în gesturile sale, ca pentru a face loc libertății celorlalți. Nu are o fire aspră. Își poartă mai tot timpul un zâmbet discret pe buze. Ai putea spera la o discuție sub pretextul aburind al unei cafele, fără să poți anticipa când ar putea veni momentul. Oricum ar fi, probabil că te-ar lua pe neașteptate, in toata așteptarea ta. Adică așa cum trebuie.
FOTO: cuvantul-ortodox.ro
