Cătălina Alexa
Ultimele postari ale lui Cătălina Alexa (vezi toate)
- Stupul cu cărți - 14 septembrie 2020
- Milioane de pisici sau cum să te întorci în locul din care nu ai plecat niciodată - 31 mai 2019
- Poarta fără zăvor - 27 aprilie 2019
Bunica dinspre tată a fugit după bunicul, cum se spunea pe vremea ceea. Sau bunicul a furat-o. Era un fel de măsură disperată atunci când doi tineri voiau cu tot dinadinsul să fie împreună, într-o vreme în care asta nu se putea decât prin căsătorie. Dacă vreunul sau mai mulți dintre părinți nu erau de acord cu relația sau protagoniștii erau considerați prea tineri ca să se ia, ei alegeau să forțeze lucrurile în acest fel. Furatul însemna, în fond, faptul că fata alegea într-o noapte să se strecoare pe o fereastră și să plece cu alesul inimii acasă la el, având prin acest gest a transmite un mesaj- că nu mai este cale de întoarcere și că nunta, odată onoarea fiindu-i pusă la îndoială, trebuia neapărat făcută cu cel la care se trezise dimineața- chiar dacă în urma aventurii doar dormiseră tun- și nu la cel eventual preferat de părinți, de regulă din motive pecuniare .
Bunica a fugit cu bunicul pe când ea avea 16-17 ani, iar el cam 21. A avut toată viața ei un singur soț, cu care a făcut unsprezece copii. Nouă sarcini, nouă burți, nouă nașteri, două perechi de gemeni, nouă înmormântări – dintre care două într-o singură iarnă- și doar două nunți, a fiului celui mai mare- tata și a celui mai mic. Restul s-au dus, mai mici sau de câțiva ani, de diverse boli ale copilăriei, dar nu într-atât de mici încât să nu fi lăsat niște amintiri chiar și celor care nu i-au cunoscut niciodată.
Pe unul dintre ei îl chema, se pare, Petruț și nu a mai apucat șă meargă la școală. Cică odată bunica l-a trimis după vreascuri pentru foc. Petruț nu a vrut să se ducă. L-a trimis după apă, nici apă nu a adus. Afost amenințat cu bătaia. Nu a zis nimic, nu părea să-i pese. Ca ultim argument, bunica l-a avertizat că îl lasă flămând. Replica lui a intrat apoi în istoria orală a familiei:”nici nu mănânc, dar nici treabă nu fac!”.
Se poate chema oricum- îndărătnicie, detașare, frondă, lene, lehamite, nihilism, presimțire a inutilității oricărui efort dacă firul tot e atât de scurt… Mie îmi convine. Atunci când mă apucă pandaliile de acest fel, îmi spun repede că nu e nimic de făcut, că e un dat. O chestie genetică. Responsabilitatea trebuie și ea să înțeleagă că uneori mai trebuie lăsată garda jos. Eu câteodată parcă aș vrea să fac una sau alta, dar nu se poate- mă gândesc- pentru că semăn cu unchiul meu, Dumnezeu să-l odihnească, cel căruia cel mai mult îi plăcea să nu facă nimic și să nu-i pese de ce credeau ceilalți despre asta.
Bunicii mei au avut o casă cu două camere și un holișor, în care se mutau doar toamna târziu, când se făcea frig de tot. În rest, aveau o bucătărioară de vară cu trei încăperi lipite între ele- una era un fel de magazie și cămară, cea din mijloc era o cameră propriu-zisă cu un mobilier liliputan, iar ultima era un fel de paravan cu trei pereți în care bunica gătea până dădea bruma. Avea un cuptor și o plită, un scăunel cu trei picioare pe care bunica, scundă și durdulie, se așeza și începea să constate- măi n-auzi măi, dar apă parcă nu prea mai este. Bunicul se scula, se ducea la fântâna cu ciutură și cumpănă de dincolo de gard și aducea apă. După o vreme, bunica zicea iar- măi n-auzi măi, da’ lemne nu prea mai am. Se scula bunicul și îi aducea vreascuri uscate, care ardeau cu vâlvătaie și la care se făcea mai repede mâncarea. Măi n-auzi măi, dar făină nu mai este …
Bunica era un bun coordonator. Făcea o mămăligă lată, „de-o palmă-n doagă”, pe care o mâncau cu diverse, dar neapărat și cu borș. Pentru că bunicul fusese brutar în armată, bunica îi respecta experiența și-l lăsa să potrivească focul din cuptor atunci când coceau colaci pentru urători sau cozonaci de Paște. Altcumva, bunica făcea un singur fel de prăjituri- și alea doar de Anul Nou- respectiv lipea câte doi biscuiți pătrați, tari, ondulați pe margini, singurul fel pe care îl vedeai prin magazinul sătesc, cu câte o pleașcă de magiun de prune cu miez de nucă. Inutil să mai spun că mi se păreau minunate. Până la sfârșitul vieții, indiferent ce dulciuri am încercat să-i ducem, nu mânca. În ciuda oricăror insistențe, a refuzat categoric să mănânce altceva decât făcea ea în gospodărie sau era deja verificat- cazul bomboanelor cu mentă.
Iarna ținea sub pat o lădiță cu nuci și cu pere “răpănoase”, care sunt tari și verzi toamna și se coc foarte încet, ținând mult timp. Nu plecam niciodată fără pere sau nuci de la ea.
În fața tindei în fiecare primăvară înfloreau două rânduri de lalele roșii și galbene, iar vara tufele de zmeură.
Până în anii ’50 cele două văcuțe pe care le aveau erau și principala sursă de lapte, și ajutoare la lucratul pământului. Într-un an au venit unii de la sfatul popular și au măsurat vinul pe care îl făcuseră, stabilindu-le o sumă de plătit la stat drept cotă obligatorie. Bunicul i-a înjurat, nu a dat niciun ban și a băut tot vinul. După un timp, indivizii au revenit și, în lipsa banilor, au confiscat una din vaci. Pentru bunica a fost o dramă. Se învârtea disperată prin ogradă și-i reproșa bărbatului că din cauza lui a rămas fără una din vaci, că așa nu o să mai poată nici ara, nici căra de pe câmp. Și că nu o să mai aibă de unde mânca smântână, produsul lactat care îi plăcea cel mai mult. Bunicul stătea pe prispă, fuma și, probabil sătul de scenele consoartei, i-ar fi zis pe un ton molcom:
– Da’ lasă că ai mancat la smântână…Toată viața ta. Numai smântână ai mâncat..
Vara își lua coșul de prins pește și se ducea pe malul Bârladului, unde stătea cât îi poftea inima la umbra pădurii. Avea un coș de pescuit cu un fel de labirint în el în care peștii ar fi trebuit să se rătăcească definitiv doar că, după câteva zile de la scufundare, când se ducea să-l verifice, găsea mai mult raci, broaște și câte un peștișor care nu mai găsise drumul spre ieșire. Așa că acasă venea mai des cu raci decît cu pești.
Cum nu mai văzusem creaturi mai urâte, prima dată am stat mult timp și i-am urmărit cum mișcă din cozi și din clești. Cu toate că mi s-au părut în egală măsură dezgustători și înfricoșători, mi-a fost milă de ei când au fost opăriți. Dar, pentru că, totuși, erau atât de urâți, nu mi-am pus problema să mănânc vreunul.
După ce tata și mama s-au mutat în casa ridicată mai la marginea satului, într-o zi bunica s-a certat mai tare cu bunicul și a fugit la ai mei. A stat așa, în grevă conjugală un timp, până ce a apărut bunicul în curte și s-a răstit la tata:
– Dați-mi nevasta înapoi!
– Nu e nicio nevastă aici, în afară de a mea.
– Nu mai vorbi prostii. Zi-i maică-tii să iasă și să meargă acasă!
Tata a intrat în casă, a vorbit cu bunica și a ieșit iar.
– A zis că nu vine, că i-ai picat urât.
– Daa? Da’ când o sărit după mine pe geam nu-i eram urât? Zi-i să treacă acasă!
Și, probabil înduioșată de argumentul neașteptat, bunica a ieșit din casă și s-a dus cu el încă o dată.
La bătrânețe el a făcut arterită și i-a fost amputat un picior. Prima dată de sub genunchi, apoi mai de sus, astfel că a rămas imobilizat la pat și ultimii ani au fost amari pentru amândoi. Ea i-a supraviețuit 17 ani. Când a murit, într-o zi de 20 noiembrie, un meșter cam nepriceput din sat i-a făcut un sicriu și prea lung, și prea lat. Lumea a clătinat critică din cap- cine a făcut lădoiul ăsta numai bun de pus păpușoi?
Groparii au săpat unde fusese îngropat mai devreme bunicul. Au scos resturile de pod și ce mai rămăsese din sicriu, după care i-au adunat oasele într-un săculeț de pânză curată. După ce au prohodit-o și coborât-o și pe bunica în groapă, a fost pus capacul la sicriu, iar săculețul cu ce mai rămăsese din bunicul a fost pus la picioarele ei. Nu cred că a mai spus ca pe timpuri- măi n-auzi măi, da’ loc nu prea este…
Mi-am dat seama că amintirile răsfirate și tot mai nesigure despre cei doi bunici seamănă cumva cu oasele din săculețul de pânză curată- puține, recuperate cu greu, opace, dar încă îngrijite. Doar că, într-un fel, săculețul sunt chiar eu. Unul în care, deocamdată, mai este loc.
FOTO: Carmen Catalina Alexa
