Bogdan Glăvan
Ultimele postari ale lui Bogdan Glăvan (vezi toate)
- Liberalismul care îmi place. Educația - 22 mai 2018
- Dar fără stat, cine ar construi tramvaie? - 8 noiembrie 2017
- De ce cresc dobânzile, Mitică? - 11 octombrie 2017
Matei Păun a adus în discuție cazul unui antreprenor american care a devenit proprietar pe un medicament împotriva malariei și a diverselor infecții, Daraprim. Antreprenorul a mărit prețul medicamentului de 55 de ori, de la 13,5 dolari la – țineți-vă bine! – 750 dolari, ceea ce duce practic costul medicamentației pentru pacienții care îl folosesc la sute de mii de dolari anual. Evident, acțiunea sa a fost urmată de proteste sociale. Matei Păun consideră că acesta este un caz în care “piața liberă” își face de cap și că, evident, un asemenea comportament abuziv în afaceri ar trebui împiedicat prin lege.
Florin Cîțu a pus problema în context:
Când afirmă “Unii spun chiar că nu poți să ai piețe libere fără moralitate” cred că se referă la mine, deoarece am scris acest comentariu în discuția de pe Facebook. Îmi voi apăra poziția, dar până una-alta observația lui Florin Cîțu este foarte utilă pentru a înțelege cadrul în care se desfășoară problema și, astfel, cauza ei fundamentală. Medicamentele (și alte opere intelectuale) intră sub incidența drepturilor de autor, a brevetelor de invenție. Există oameni, printre care mă număr și eu, care se opun dreptului de proprietate intelectuală – dar discuția este prea vastă pentru a o relua aici. Ideea este că problema de față nu ar fi existat în absența acestor drepturi de monopol și a reglementărilor etatiste care distorsionează piața medicamentelor – care, de fapt, este prea puțin o piață, inclusiv în România, așa cum de pildă mărturisea ieri un fabricant român:
Din 500 mil. lei plătite de producătorii de medicamente generice estimăm că 200 mil lei au fost plătite pe erori de calcul ale CNAS. 50% din costul unui medicament reprezintă taxe şi impozite.
Astfel, nu poți chiar să dai vina pe piață pentru scandalul medicamentului Daraprim, problema este mai complexă decât pare la prima vedere și nu se rezumă la comportamentul unui speculant.
Dar vă propun să luăm taurul de coarne și să presupunem că lucrurile ar fi stat chiar așa. Anume, în absența oricărei intervenții a statului, într-un regim complet de libertate economică, acest afacerist decide să scumpească medicamentul de 55 de ori. Este acțiunea sa compatibilă cu capitalismul?
Eu cred că nu. Nu cred în viabilitatea capitalismului lipsit de morală. În absența oricăror prejudecăți de ordin etic, ne putem trezi că o firmă crește peste noapte prețul unui produs care beneficiază de o cerere relativ inelastică, doar din zgârcenie, la un nivel care afectează grav bunăstarea sau char viața multor persoane. Cazul de manual este cel al proprietarul apei din oaza din deșert, care refuză să ofere apă trecătorului însetat. El face acest lucru în temeiul dreptului său de proprietar, însă decizia sa periclitează sănătatea sau viața călătorului. Care va fi urmarea refuzului proprietarului de apă de a-l ajuta pe călătorul însetat? Nu trebuie să ai două facultăți ca să anticipezi ce va urma. Deși teoretic este posibil orice (călătorul poate fi un călugăr tibetan), cel mai probabil, confruntat cu perspectiva morții, călătorul îl va ataca pe negustor. Bataie!
Exemplul de manual nu este chiar atât de îndepărtat de situațiile istorice, vezi constituirea cartelului petrolului OPEC și dinamica politică în care au fost implicate de-a lungul timpului unele state dezvoltate și țări din Orientul Mijlociu.
Întâmplarea face că am și un chip pentru afaceristul lipsit de scrupule, care urmărește profitul cu orice preț. Este Lou Bloom, din filmul Nightcrawler, pe care l-am văzut cu o zi în urmă. Lou Bloom întruchipează exact tipul individului de care vreau să vorbesc: este deștept dar ticălos (deci cu atât mai periculos), nu se dă în lături de la crimă pentru a-și atinge obiectivele (mai mulți bani). De ce face asta? Răspunsul este în pasajul de mai jos:
Așadar, ce ne facem cu oamenii care urăsc umanitatea? Ce ne facem cu afaceriștii care calcă pe cadavre pentru a câștiga mai mulți bani, care trișează și înșeală așteptările minimale ale oamenilor decenți? Reprezintă Lou Bloom sau negustorul de medicamente chintesența antreprenorului capitalist?
Părerea mea este că aceste personaje nu fac decât să compromită capitalismul, libertatea economică și dreptul de proprietate. Pe urmele lor vin socialiștii care, precum Victoria Stoiciu în discuția de pe Facebook (este în engleză, nu o redau aici) văd rezolvarea situației prin intervenția statului și impunerea de reglementări – de parcă politicianul (ca “antreprenor politic”) nu ar fi el însuși cel mai veros antreprenor din societate…
Care este soluția? Cum ziceam, moralitatea. O societate imorală nu are cum să nu se sinucidă pe termen lung. O societate imorală nu poate fi disciplinată prin legi, deoarece legile însele sunt emanația codului moral care impregnează caracterul oamenilor – deci legile vor fi fix la fel de bune pe cât sunt deja oamenii care le fac. Serios acum, voi nu vedeți ce legi fac parlamentarii noștri?!
Dezvoltarea și înflorirea societății are la bază reguli de conviețuire, o tradiție larg împărtășită despre ce este bine și ce este rău – moralitatea. Într-o asemenea cultură a relațiilor pașnice a apărut și s-a dezvoltat capitalismul, considerat de liberalii clasici, precum Ludvig von Mises, sistem de cooperare socială prin diviziunea muncii. Subliniez: de cooperare.
Aș mai adăuga la final că problema este destul de bine descrisă și de Walter Block, în eseul său “Libertarianism și libertinism”, din cartea În apărarea indezirabililor:
Deci, de ce mă opun libertinismului în calitate de conservator în cultură? În primul şi cel mai important rând, pentru că este imoral: nimic nu poate fi mai clar decât că aceste perversiuni sunt dăunătoare interesului şi progresului omenirii. Deoarece acesta este criteriul meu pentru moralitate, rezultă că eu găsesc aceste activităţi imorale. Mai mult decât atât, totuşi libertinii se împăunează cu „virtutea” practicilor lor şi se autofelicită pentru ele. Dacă în „iad” un nivel „adânc” le este rezervat celor ce sunt prea slabi pentru a rezista angajării în activităţi imorale, un nivel şi mai adânc trebuie păstrat pentru cei care nu numai că le practică, dar se şi laudă cu asta şi îi încurajează pe alţii să-i urmeze.
Se pot găsi şi alte motive. Să analizăm tradiţia. A fost o vreme în care aş fi ironizat ideea de a face ceva numai pentru că era tradiţional şi de a mă abţine numai pentru că nu era. Toate instinctele mele m-ar fi condus să fac exact opusul a ceea ce dictează tradiţia.
Dar aceasta a fost înainte de a aprecia cu adevărat gândirea lui F.A. Hayek. Citindu-i numeroasele lucrări (de exemplu, Hayek, 1973), am ajuns să înţeleg că acele tradiţii care dezbină şi dăunează tind să dispară, fie prin schimbări voluntare, fie, mai tragic, prin dispariţia societăţilor care acţionează în concordanţă cu ele. Se poate presupune, deci, că o tradiţie care a supravieţuit are o oarecare valoare pozitivă, chiar dacă noi nu o vedem. Este o „vanitate fatală” (Hayek, 1989) să pui sub semnul întrebării orice lucru pentru care nu poţi găsi imediat motive bune şi suficiente. Cum altfel am putea justifica, de exemplu, practica de „supunere oarbă” de a purta guler şi cravată?
Oricum, tradiţia este numai o presupunere, nu un zeu care să fie adorat. Este rezonabil să schimbi şi să renunţi la acele tradiţii care „nu merg”. Dar acest lucru se face cel mai bine cu o atitudine de respect, nu de ostilitate, pentru ceea ce a „mers” mulţi ani de zile.
Convingerile religioase furnizează un alt motiv pentru a te opune libertinismului: puţine sectoare ale societăţii au fost atât de puternice în condamnarea perversităţii. Totuşi, pentru mine, la începutul anilor ’70, religia era personificarea războiului, a crimelor şi a nedreptăţii. Vedeam o „alianţă laică” între cruciade, inchiziţie, războaie religioase, sacrificarea fecioarelor, arderea pe rug a „vrăjitoarelor”, astronomi, necredincioşi, liber-cugetători şi alţi oameni dezagreabili. În prezent, văd aceste lucruri într-o manieră foarte diferită. Totuşi, aceste lucruri s-au întâmplat, şi oamenii auto-intitulaţi religioşi purtau într-adevăr răspunderea pentru ele. Dar, cu siguranţă, există un fel de statut istoric al limitelor, cel puţin dat fiind faptul că actualii practicanţi ai religiei nu pot fi în nici un fel făcuţi răspunzători pentru actele înaintaşilor lor. Astăzi, religia mi se pare una dintre ultimele şi cele mai bune speranţe ale societăţii, pentru că este una dintre principalele instituţii care încă mai concurează curajos cu un guvern excesiv şi supra-dimensionat.”
Tot de la Walter Block am învățat prima dată că, în fața comportamentului indecent al “porcului de patron capitalist” oamenii pot protesta prin boicot. Consumatorii sunt liberi să se asocieze și să refuze să cumpere produsele producătorilor care urmăresc profitul cu orice preț. Societatea în ansamblu poate boicota comportamentele inumane – și probabil aceasta este caracteristica definitorie a codului moral. Prin asemenea reacții – nu prin legi date de politruci puși pe căpătuială – oameni ca Lou Bloom pot fi ținuți în frâu. Și, ghiciți ce? Funcționează chiar și în cazul de față!
Să sperăm că moralitatea va ghida acțiunile majorității oamenilor și pe viitor, altfel cu siguranță nu mai este nici o scăpare.
Publicat inițial pe Logica Economică
FOTO: Surian Soosay/Flickr
