Viața fără prejudecăți

Anacronic

Anacronic

Redacţia
Anacronic

Ultimele postari ale lui Anacronic (vezi toate)

Traducere după Richard M. Weaver, Life Without Prejudice; apărut în 1957 și publicat cu permisiunea The Imaginative Conservative.


Prejudecata devine o ghioagă folosită pentru a doborî dușmanii: distincțiile tradiționale, esențiale pentru o societate funcțională, sunt acum atacate, considerându-se că se bazează pe prejudecăți.


O porțiune interesantă de istorie politică iese la iveală atunci când ne propunem să descoperim cum a devenit „prejudecată” un cuvânt injurios. Cu toții știm că acest termen nu mai este folosit în sensul său nevinovat, de „judecată nefondată pe dovezi”. Este folosit, în schimb, drept armă împotriva inamicilor. Astăzi, lumea vuiește de acuzații de „prejudecată”, iar nota stridentă ce i-a fost imprimată de „liberali” și radicali sugerează un rezervor de sentimente și scopuri în spatele invocării acestui cuvânt. Acest lucru devine și mai evident dacă ne amintim că în literatura controversată de acum o sută de ani – sau chiar de acum două generații – nu întâlnim acest tip de instigare violentă împotriva prejudecății ce ne întâmpină acum din toate părțile. Oamenii nu erau atât de indignați că ceilalți au alte convingeri și puncte de vedere. Mai degrabă, se așteptau să se întâlnească cu ele și să le combată cum puteau mai bine. Nu întâlnim manevrele abile și aerul de ultraism cu care suntem astăzi familiarizați.

Ce anume a schimbat atmosfera? Aș spune că mișcarea revoluționară globală care s-a manifestat pe aproape toate meleagurile lumii. Condamnarea prejudecății a fost una dintre cele mai puternice arme din arsenalul agenților ei. Este necesar să înțelegem ce ascunde această condamnare și cum operează ea, atât la nivel politic, cât și logic.

Devine plictisitor să invocăm comunismul în fiecare articol care tratează un subiect de interes public, însă, în cazul acesta, legătura este atât de strânsă, încât nu avem de ales. Iar asta pentru că doctrinele Moscovei reprezintă sursa și originea acestei presiuni uriașe de a eradica „prejudecata”. Un scop principal al comunismului militant este generarea unui scepticism social generalizat. Comuniștii nu sunt sceptici ei înșiși. Ei sunt cei mai mari dogmatiști și autoritariști ai lumii. Însă pentru a instaura reconstrucția dogmatică a lumii, trebuie să genereze acest scepticism în rândul celor cu convingeri tradiționale. Trebuie să-i determine pe oameni să pună la îndoială pilonii oricărei ordini sociale de care s-ar bucura, să încurajeze o nemulțumire crescândă și sentimentul că au moștenit ceva putred. Fără îndoială, cei mai subtili dintre ei știu că oamenii pot fi manipulați să uite cât de bine funcționează un sistem chiar sub nasul lor dacă sunt momiți și aiuriți cu „cioara de pe gard”. Voi trata varianta comunistă a „ciorii de pe gard” într-un moment ulterior, când voi analiza metoda logică. Deocamdată, subliniez această șubrezire a credințelor ca fiind unul dintre pașii unui plan masiv și – trebuie să recunoaștem – viclean. Această mișcare recoluționară globală, desfășurată la vedere în unele țări și operând din umbră în altele, dorește, mai întâi de toate, să pârjolească terenul. În acest scop, știe că trebuie să distrugă elementul de legătură, forța coezivă care ține societatea laolaltă. Atât timp cât această forță integratoare rămâne puternică, atacul radical este respins și neputincios. Acest lucru explică virulența neobișnuită cu care comuniștii atacă acei unificatori transcedentali precum religia, patriotismul, relațiile familiale și alții de același tip. Explică, de asemenea, dacă mergem și mai adânc, de ce insistă atât de mult asupra propriilor programe de conformare, nivelare și depersonalizare.

Oricât de paradoxal ar putea părea la prima vedere, examinând cazuri concrete, ne dăm seama că o comunitate creează un sentiment comun, unitate și loialitate prin diferențierea selectivă a persoanelor care o compun. O societate este o structură cu multe niveluri, funcții și roluri, iar motivul pentru care suntem recunoscători ideii de societate este acesta: faptul că un om își îndeplinește rolul îi permite altuia să și-l îndeplinească pe-al său și așa mai departe. Pentru că polițistul își face treaba de polițist, proprietarul brutăriei poate dormi liniștit. Pentru că instalatorii și electricienii își îndeplinesc funcțiile, doctorii și avocații sunt liberi să și le îndeplinească pe ale lor, și invers. Acesta este un truism, fără îndoială, însă se acordă prea puțină atenție faptului că societatea există în și prin diversitatea și multiplicitatea ei, iar când vorbim de prăbușirea unei societăți, vorbim chiar de o confundare a acestor roluri, de o lipsă a diferențierii și, pe cale de consecință, de o diminuare a sentimentului de loialitate. Societatea face posibilă ideea de vocație, sursa primară a distincțiilor. Campania neobosită a comuniștilor de a face din orice popor o masă are drept scop eliminarea acelor distincții care reprezintă expresia acestei idei. În utopia comunistă, Tovarășul Ion va lucra în mină, iar Tovarășul Gheorghe va scrie articole politice pentru organizația de partid sau poate va prelua sarcina de a demonstra non-existența metafizicii. „Tovărășia” lor va conta mult mai mult decât vocațiile lor, însă cu ce scop? Răspunsul rezidă într-o idee mesianică derivată din profețiile lui Marx, Lenin și Stalin.

Ideea este că ostilitatea lor față de distincțiile de orice fel prezente într-o societate ascunde dorința de a dizolva acea societate cu totul. Și observăm că practic toate distincțiile tradiționale, fie ele economice, morale, sociale sau estetice, sunt astăzi atacate ca fiind bazate pe prejudecată. Acest lucru se dezvăluie peste tot, de la teoremele mai absurde ale „acțiunii democratice” la idealul „educației non-competitive”, prin care profesori care ar trebui să fie ei înșiși repetenții clasei sunt împinși către Moscova.

Cu toate că scopul îl reprezintă acest scepticism social generalizat, comuniștii și ajutoarele lor sunt suficient de experimentați în războaie ideologice pentru a ști că este neproductiv să ataci totul deodată. Acest lucru ar putea crea îndoială asupra propriilor motive și i-ar putea face pe oameni să creadă că e ceva în neregulă cu tine. Adesea, cea mai bună tactică este izolarea unui singur subiect și concentrarea puterii asupra lui, mimând o atitudine binevoitoare față de restul. Aceasta îți permite să pari critic și patriot în același timp. Este un rol în aparență inofensiv, pentru că cei mai mulți dintre noi respingem și am dori să reformăm una sau mai multe dintre instituțiile țării, chiar dacă avem un atașament profund față de ea ca întreg. Pentru comunist însă, acesta este doar un pas în planul mai mare de a discredita și dizolva întregul. De aceea este important să remarcăm metoda politică după care operează.

El știe că dacă slăbești, unul câte unul, pilonii de bază, până la urmă, structura se va prăbuși. Lucrează, deci, ca o termită, însă, spre deosebire de ea, comunistul selectează și își dirijează efortul. Prioritizează și dozează. Alege o trăsătură a unui sistem unde există potențial pentru resentiment sau la care oamenii se raportează cu naivitate, despre care sunt confuzi sau nesiguri. Poate alege existența bogaților, dreptul de a dobândi și dispune de proprietatea privată, ideea de disciplină și răsplată în educație sau un sistem de promovare preferențială care generează invidie în rândul celor mai puțin câștigați. După cum am sugerat, cea mai comună manevră este de a demoniza această trăsătură ca fiind bazată pe „prejudecată”. Argumentul lui principal este că, din moment ce trăsătura nu are o bază perfect raționalizată, ea nu are dreptul să existe. Veți observa că aruncă în mod special venin – iar acesta pare a fi un indiciu foarte important în definirea tipului de mentalitate – asupra acelor lucruri față de care oamenii manifestă o afecțiune naturală (și, în opinia lui, irațională). Privind această lume, cu distincțiile ei interesante, cu recompensele și plăcerile ei prolifice, comunistul modern poate fi comparat cu Satana cercetând Grădina Edenului. Milton ne spune că „Dușmanul văzu cu neplăcere plăcerile acestea toate”.

Cu cât vede oamenii atașați de fericirea lor teoretic imposibilă, cu atât este mai hotărât să provoace căderea.

Mareșalii mișcării comuniste nu doar că au acționat politic cu mai multă inteligență decât li se atribuie de mulți, ci au fost deseori logicieni mai buni decât cei din tabăra opusă. Acest lucru explică parțial sentimentul de frustrare resimțit de apărătorii societății apusene tradiționale. Totuși, în utilizarea polemică a termenului „prejudecată”, au fost logicieni mai buni într-un sens mișelesc: au derutat cealaltă tabără cu o aberație susținută impertinent.

Aberația conținută în acuzația de „prejudecată”, așa cum este întrebuințată ea, pentru a pune la îndoială judecata cuiva, este de mult familiară logicienilor, care au denumit-o argumentum ad ignorantiam. Adică un argument adresat ignoranței. Motivul apelativului va apărea într-o analiză a modului de operare al aberației. Cei care se fac vinovați de argumentum ad ignorantiam susțin credința în ceva pentru că opusul nu poate fi demonstrat sau afirmă existența a ceva pentru că este posibil ca acel ceva să existe. Este posibil să existe viață pe Marte; prin urmare, chiar există viață pe Marte. În sfera în care „prejudecata” a devenit preponderent o problemă, aberația ia de obicei următoarea formă: nu poți dovedi, prin metode statistice și măsurători cantitative, că oamenii nu sunt egali. Prin urmare, oamenii sunt egali. Nu poți dovedi că oamenii sunt inerent răi. Prin urmare, sunt inerent buni, iar opinia contrară este o prejudecată. Nu poți dovedi – din nou, prin metode științifice – că o cultură este mai valoroasă decât alta. Prin urmare, cultura Maidu este la fel de bună precum cultura Muncie, Indiana sau a Franței în secolul al XIII-lea.

În general, acest tip de raționament aberant caută să profite de adversar confundând ceea ce este posibil în abstract cu ceea ce este într-adevăr posibil sau chiar există. Altfel spus, înlocuiește lucrurile în care avem motive (chiar dacă nu decisive) să credem cu ceea ce este teoretic posibil. Este posibil, într-un sens abstract, ca toții oamenii să fie egali. Însă, conform Bibliei, lui Aristotel și altor observatori atenți, oamenii nu sunt egali în capacitatea lor naturală, aptitudinea pentru învățare, educație morală și așa mai departe. Dacă reușești să înlocuiești prima credință cu cea de-a doua, pretinzând că cea de-a doua nu poate fi demonstrată, ai eliminat o „prejudecată”. Și, odată cu ea, percepția asupra realității.

Promisiunea „ciorii de pe gard” a comuniștilor apare deghizată astfel: nu poți dovedi imposibilitatea utopiei comuniste sau etatiste; prin urmare, ea este posibilă. Spun „nu poți dovedi”, deși există foarte multe dovezi că această utopie nu a funcționat niciodată în spiritul și cu motivațiile pretinse a lucra în favoarea ei. Într-adevăr, am putea să împrumutăm aici o maximă celebră și să spunem că teoria o confirmă, iar experiența o infirmă. Totuși, pentru că se adresează celor dislocați, revoltați, neliniștiți și nemulțumiți, și-a câștigat adepți. Și-am văzut cum ne acuză pe noi, ceilalți, că avem prejudecăți în favoarea ordinii prezente sau a oricărei trăsături a ei pe care au izolat-o în vederea atacului. Adesea, reușesc să ascundă aberația întărindu-și poziția printr-un vocabular și un ton care-i intimidează pe conservatori, făcându-i să se simtă ignoranți.

Prin urmare, merită să acordăm prioritate examinării critice a logicii lor. Însă, după ce am văzut care sunt cele mai grave acuzații ce pot fi formulate împotriva ideilor pe care ei le condamnă ca fiind prejudecăți, ar trebui să cercetăm dacă astfel de idei sunt benefice.

Acum câțiva ani, John Grier Hibben, profesor de logică la Princeton și, mai târziu, președinte al acestei universități, a scris un eseu temperat intitulat „În apărarea prejudecății”. Profesorul Hibben a demonstrat în detaliu de ce este greșit să catalogăm toate acele concepții pe care oamenii le numesc „prejudecăți” ca fiind ilogice. O prejudecată poate fi o judecată irațională, a arătat el, însă o judecată irațională nu este în mod necesar o judecată ilogică. A continuat prin a enumera trei tipuri de credințe pentru care nu putem furniza dovezi logice directe, dar care pot totuși să fie conforme cu adevărul.

Există, în primul rând, acele judecăți ale căror verificări au dispărut pur și simplu din memorie. La un moment dat, ele s-au format în același mod în care se formează concluziile „logice”, însă detaliile procesului au fost pur și simplu uitate. În „economia gândului”, este necesar să ștergem din conștiință multe dintre legăturile folosite odinioară pentru a ne susține judecățile. Judecățile însele rămân, ca un fel de sediment al gândului. Ele nu sunt nefondate, chiar dacă fundația nu mai este definită cu acuratețe în mințile noastre; iar simplul fapt că folosim cu succes aceste judecăți în viața de zi cu zi reprezintă un indiciu solid că, la nevoie, putem dispune și de dovezi. Judecățile sunt parte a învățăturii asimilate în procesul formării minții.

Al doilea tip de judecăți iraționale este reprezentat de acele opinii pe care le preluăm de la alții – de la cei mai buni decât noi într-un domeniu anume de învățare sau experiență. Nu este nevoie să elaborăm aici adevărul că ne însușim cu toții, la o scară considerabilă, astfel de opinii, iar dacă nu am face asta, cărțile și insituțiile de învățământ și-ar pierde utilitatea. Într-o societate civilizată, un om nu demonstrează decât un procent mic din judecățile pe baza cărora acționează; cu cât societatea devine mai avansată sau complexă, cu atât procentul se micșorează. Dacă fiecare om ar considera necesar să-și verifice fiecare judecată, am fi cu toții sărăciți în cunoaștere. Este bine să știm cu toții câte ceva în legătură cu metodele de verificare, însă a verifica iar și iar înțelepciunea acumulată, greu câștigată a societății noastre este cu totul altceva. Din fericire, există ceea ce se cheamă autoritate.

A treia categorie de judecăți din lista profesorului Hibben conține acele judecăți cu origine subconștientă. Substanța care le sprijină nu atinge punctul central al conștiinței, însă psihologia insistă asupra existenței ei. Intuițiile, insinuările și indiciile obscure care se îmbină pentru a ne forma opinia despre – să spunem – caracterul cuiva nu ar putea fi niciodată expuse public și formal într-un mod convingător. Totuși, numai cei mai absurzi doctrinari ar susține că ele sunt, prin urmare, fondate pe eroare. În unele situații, mintea folosește un soi de turnesol profetic pentru a testa ceea ce nu poate fi altfel testat. Judecata mea că domnul Blank, deși un gentleman rafinat și credibil, își va trăda într-o zi profesia reprezintă o concluzie pe care nu-mi permit s-o ignor, chiar dacă în momentul de față nu dețin faptele verificabile public din continuumul spațio-temporal care l-ar putea convinge pe un altul. Se poate să fie adevărat că numai acele minți care sunt deprinse să gândească logic se pot încrede în concluziile lor intuitive, conform teoriei că nivelul subconștient își va îndeplini funcția la fel de fidel precum cel conștient și-o îndeplinește pe-a sa. Dar chiar și așa, tot rămâne loc pentru ceea ce se poate numi deducție ilogică.

Când ne gândim la aceste forme de prejudecată, în general acceptate și perfect utilitariste, obiecțiile raționaliștilor par înguste și intolerante. Există, într-adevăr, suficiente dovezi empirice pentru a putea afirma că oamenii raționaliști sunt mai intoleranți decât oamenii cu prejudecăți. Primii sunt de părere că judecățile lor sunt concluzii raționale; și de ce s-ar feri cineva de ceva ce se poate dovedi tuturor oamenilor raționali? Așa sunt deseori autorii persecuțiilor, ai masacrelor și ai lichidărilor. Omul care-și recunoaște sincer prejudecățile este de obicei mai uman și mai omenos. El se adaptează amical ideii limitărilor sale. Odată recunoscută, o limitare devine un fel de avertizare, să nu încerci să te porți precum ceva super-uman. Persoana care-și recunoaște prejudecățile, adică judecățile iraționale, are o perspectivă asupra ei inseși.

 

 

Permiteți-mi să susțin această afirmație prin două cazuri. Când H.L. Mencken a scris geniala serie de eseuri despre oameni, viață și cultură, i-a dat un titlu pe cât de revelator, pe atât de sincer: Prejudecăți. Ce voia să spună, dacă mi se poate permite o astfel de interpretare în ceea ce-l privește pe Mencken, este că acestea erau puncte de vedere bazate pe bucăți din experiența lui, așa cum le-a putut observa. Nu se scuza deloc că unele personaje erau lăudate, iar altele erau condamnate și nu pretindea ipocrit „obiectivitatea”. Mencken știa că viața și acțiunile depind de convingeri bazate pe inducții imperfecte, pe dovezi incomplete, și știa ca emoția reprezintă deseori un factor pozitiv. Rezultatul a fost o critica tonică, neegalată în vremea ei. Oare faptul că a fost „nedrept” l-a privat de cititori și influență? A criticat aspru religia, din multe puncte de vedere, dar cunosc clerici care îl admiră și îl citează. A susținut până și naivitatea de a vaporiza cea mai mare parte a revoluționarilor; totuși, mulți dintre aceștia îl priveau ca pe un mentor în ceea ce privește scrisul și ca pe un lider în orice cruciadă libertariană. Pe scurt, au găsit în el un om, ale cărui prejudecăți conțineau mai multă realitate decât sloganurile și rimele afișelor politice.

Aceleași învățăminte pot fi trase, mi se pare, din cariera lui Samuel Johnson. Johnson dăinuie în mare parte prin vitalitatea prejudecăților lui. Când îi spune unui interlocutor „Domnule, detectez că sunteți un whig josnic”, știi că vorbește dintr-un context real. Nu este nevoie să fii „de acord” cu el. Cu câți oameni suntem „de acord” fără niciun fel de rezervă? Acceptăm faptul că îi ura pe cei din partidul Whig, pe scoțieni și pe americani ca pe o trăsătură de caracter; un fel de semnătură. Sinceritatea simpatiilor și antipatiilor lui reprezintă un semn de moralitate în tot ce susține. La fel se întâmplă cu orice personalitate formată. O sută de papagali pot întreține strălucit o conversație, dar nu vei găsi pe toate drumurile un om ale cărui opinii să-i semene lui însuși.

Precum Johnson, Mencken este, în gândirea lui politică mai abstractă, un tory. Însă amândoi – iar asta este o continuare a poveștii – s-au dovedit amabili în relațiile lor personale și, în esență, modești. La un moment dat, când Boswell i-a mărturisit lui Johnson că se teme că unele dintre lucrurile pe care le scria în jurnal sunt prea neînsemnate, acesta din urmă i-a răspuns că nimic nu este prea neînsemnat pentru o creatură atât de neînsemnată precum omul. Aceasta este o dovadă solidă că Johnson a dobândit ceea ce am numit „perspectivă”, care aduce cu sine o inevitabilă umilință. Dacă unii vor fi uimiți să audă că-l numim pe Mencken modest, eu nu pot decât să detectez o candoare și o umilință reale în acele aluzii bombastice și ironice legate de propria persoană care furnizează mare parte a umorului lui. Tonul pe care l-a adoptat a fost un instrument retoric; însă își cunoștea limitele.

Am dezvoltat aceste exemple pentru că simt că ele demonstrează că un om cu convingeri oneste și puternice, departe de a fi o amenințare politică și socială și un obstacol în calea progresului, este deseori un caracter benign și un cetățean bun. Mai mult, există șanse mari să fie mai creativ decât acela care nu poate avea niciodată mai mult de două-trei convingeri, și acelea susținute cu grijă, sau care crede că toate ideile ar trebui întâmpinate cu aceeași ospitalitate. Se poate să fii atât de descuiat, încât ești încuiat.

Viața fără prejudecăți, dacă se va ajunge acolo vreodată, se va dovedi curând a fi o viață fără principii. Pentru că prejudecățile sunt, cum am văzut mai devreme, principii încorporate. Sunt esența extrasă de minte din experiență. Încercați să vă imaginați un om plecând la drum fără nicio prejudecată. Să presupunem că și-a „mărturisit” prejudecățile așa cum și-ar mărturisi păcatele și a decis să-și înceapă dimineața următoare cu mintea proaspătă, ca un păcătos cu un suflet nou. Analogia este falsă. Pentru că, inevitabil, s-ar găsi într-o stare de paralizie. Nu s-ar putea ridica din pat, nu și-ar putea alege cravata, n-ar ajunge la birou, nu și-ar putea face treaba, nici măcar n-ar putea – ca să mergem în esența lucrurilor – să-și susțină identitatea. De fapt, se trezește dimineața la ora prestabilită 07:15, își alege cravata preferată, pleacă la drum destul de mulțumit, cu capul plin de judecăți iraționale, duce la bun sfârșit o zi de lucru și se întoarce acasă neschimbat, poate cu un strop mai multă înțelepciune.

Când Mark Twain a scris „știu că am prejudecăți pe acest subiect, însă mi-ar fi rușine cu mine dacă n-aș avea”, a oferit o perspectivă terapeutică asupra fenomenului prejudecății. Există un soi de obtuzitate voită care ar trebui numită aroganță și respinsă. Însă prejudecata în sensul pe care l-am subliniat aici este adesea necesară pentru integritatea noastră personală, pentru loialitatea noastră față de privirea de ansamblu. Este timpul, cred, ca întreaga chestiune a prejudecății în ceea ce privește societatea și conduita să fie reexaminată și reevaluată. Când se va întâmpla asta, se va vedea că acuzația de „prejudecată” care i-a speriat pe atâția în anii din urmă, de multe ori, nu este altceva decât zgomot. Este un zgomot înspăimântător, și a fost folosit de intoleranți pentru a-i speria pe toleranți. Iar cum liberalul, sau omul care nu s-a hotărât în legătură cu nimic, reprezintă astăzi majoritatea, acesta a contribuit masiv la agitația și confuzia lumii. Conservatorul își dă seama că multe poziții tradiționale, odată abandonate de teamă că nu pot fi apărate, pot fi de fapt apărate dacă se acordă atenție problemelor primare. Cu siguranță, una dintre aceste poziții este dreptul unui individ sau al unei societăți de a deține o convingere care, deși irațională, este necontrazisă. După ce vom fi apărat aceasă poziție, vom fi mai pregătiți în lupta împotriva dezintegrării planificate.


Anacronic.ro este doar un reper, o mică redută care încearcă să conserve firea lucrurilor din calea asaltului progresist. Prin natura ideilor pe care le profesează, anacronic.ro nu este „eligibil” pentru banii corporațiilor economice, politice sau geopolitice. Credem că există și altfel de filantropi și vă îndemnăm să aveți în vedere posibilitatea de a face o donație pentru sprijinirea proiectului.

Cumpără cărțile Anacronic:

Procesul lui Darwin
Distracția care ne omoară. Discursul public în epoca televizorului
Cum suntem imbecilizați. Curriculumul ascuns al învățământului obligatoriu
Educația creștin-ortodoxă a copiilor în zilele noastre
Statul profund în America. Wall Street, cartelul petrolier și atacul asupra democrației
Siluirea maeștrilor. Cum este sabotată arta de corectitudinea politică
Wall Street și Revoluția Bolșevică
Liberalismul care îmi place
Chiuind în fântână
Arme de instrucție în masă. Călătoria unui profesor prin lumea întunecată a școlarizării obligatorii

Articole similare

Top