Cătălina Alexa
Ultimele postari ale lui Cătălina Alexa (vezi toate)
- Stupul cu cărți - 14 septembrie 2020
- Milioane de pisici sau cum să te întorci în locul din care nu ai plecat niciodată - 31 mai 2019
- Poarta fără zăvor - 27 aprilie 2019
Când eram mică obișnuiam să mă înșir după mama prin sat, chiar dacă nu ar fi ținut morțiș să mă ia tot timpul. Aveam, cred, vreo cinci ani și o memorie vizuală destul de bună, care să-mi permită să știu cu cine ne-am mai întâlnit până atunci și cu cine nu. Și cum mama avea și ea preferințele ei în materie de stat de vorbă, nu erau prea multe persoane de reținut. Prima dată când mă întrebau cum mă cheamă, câți ani am și a cui sunt, făceam o concesie să răspund deși, fiind lângă mama, mi se părea cam prostească ultima întrebare. Problemele apăreau pentru mama- nu și pentru mine- când mai ieșeam încă o dată cu treburi pe uliță. Pentru că ne întâlneam cu aproximativ aceleași persoane care îmi puneau aceleași întrebări, la care eu a doua oară refuzam să mai casc gura și să mai dau vreun răspuns. Nu mai scoteam un sunet și băgam bărbia în piept, făcându-mi de lucru cu vârful papucului în nisip.
Conversația ajungea într-un punct cu desăvârșire mort. Mă smucea mama de mână, se răstea, mă lua cu frumosul, nimic.Nu mai vorbeam și gata. Și insistențele mamei, și zâmbetele mieroase ale interlocutoarelor ei mă enervau în egală măsură. Eu știam de ce mă încăpățânez (pentru că le mai spusesem și data trecută toate astea și era clar că era ceva în neregulă cu discuția din moment ce mă întrebau din nou), din exterior însă era semn clar de ființă antipatică, mută, încăpățânată și neascultătoare. Altcumva, eram numai ochi și urechi în preumblările astea de protocol.
Într-o zi oarecare, într-una din conversațiile mamei cu vreo cumătră (foarte probabil vreo bârfă, nu mai știu), mama a spus la un moment dat despre cineva- cum, ăla ( sau aia, iar nu mai știu), care habar nu are pe ce lume se află?? După ton și expresia feței mi-am dat seama că a nu ști pe ce lume te afli e o treabă foarte serioasă și urâtă, că să nu știi asta e foarte grav, iar o persoană despre care se spune asta e clar că nu face nici două parale. Am reținut expresia, care pe urmă a ajuns să mă preocupe. Am hotărât să nu mă duc să o întreb pe mama ce înseamnă, gândindu-mă că o să-i dau eu de capăt, chiar dacă mi-o fi mai greu.
Nu a fost nevoie să meditez prea mult că am realizat că mă aflu pe un drum închis. De fapt, nici eu nu eram mai brează- oricât m-aș fi gândit, mi-am dat seama cu un fel de groază că nu știam și nici nu găseam răspunsul la întrebarea- eu pe ce lume mă aflu? Terra îmi suna mult prea abstract-auzisem cuvântul pe la televizor- și prea geografic, iar altă variantă mai apropiată de realitate nu-mi mai venea în minte. Acum chiar că nu mai avea sens să mă duc la mama s-o întreb pentru că riscam să aibă pe urmă și despre mine aceeași părere proastă ca și despre persoana despre care discutaseră în drum. Și-am tăcut mâlc, cu musca pe căciulă și debusolată de faptul că trecerea timpului, implicit faptul că mă duceam la grădiniță și apoi la tot felul de școli îmi lăsa întrebarea la fel de nerezolvată.
De fapt, prea multe nu s-au schimbat de atunci, în afară de atitudinea mea față de această așa-zisă problemă . Am acceptat că faptul de a nu ști pe ce lume mă aflu nu e o tragedie. Și-i suspectez și pe ceilalți că fie nu și-au bătut capul cu asta, fie habar nu au și, în cel mai fericit caz, mimează siguranța și calcă apăsat doar așa, ca să facă impresie.
Se poate trăi cu asta. Și cu asta. Pentru că, în fond, într-o lume în care nimic nu durează, nimic nu e o tragedie decât dintr-o perspectivă îngustă și subiectivă, de vierme care o duce grăsun, ondulat și fericit în miezul lui de măr până când toamna sau vreun mâncău îi devorează universul . Expresiei cu pricina i s-au alăturat în timp altele, alte cuvinte, alte întâmplări, alte situații în care eu m-am trezit că nu înțeleg nimic sau, mai târziu, că am înțeles complet greșit.
Nu e nimic de făcut. Plus că am ajuns într-un moment în care mi se potrivește o altă vorbă auzită aiurea- nu o să mai trăiesc cât am trăit – și mă gândesc că e puțin probabil să mă mai dumiresc în vreun fel. Cel puțin nu cu rațiunea. Cărarea de la azi până la mâine începe să devină suficientă, așa scurtă și bătătorită cum pare. Trece prin noapte dar, până una-alta, trece. De unde s-ar putea înțelege că o fi și noaptea bună la ceva.
Și tot până una alta, tot ce știu e că lumea pe care mă aflu își schimbă chipul, dacă nu de la o secundă la alta, măcar de la o zi, la o lună sau de la un anotimp la altul. De la o zi de naștere la alta. Și că acest chip este unul care trece, ca al unei păduri nesfârșite despre care îți vine să spui că e mereu aceeași, deși nu mai e.
N-aș zice că e chiar plictisitoare, doar că pe alocuri prezintă niște incurabile accese antropofage. Într-un mod curios, pentru că oamenii, aproape de fiecare dată, par să rămână întregi.
FOTO: Carmen Cătălina Alexa
