Nea Ion și cerul înstelat deasupra lui

Cătălina Alexa

Cătălina Alexa

A absolvit Facultatea de Istorie" A. D. Xenopol" a Universității "Al. I. Cuza" Iași în 1995. Master în Istoria comunismului. Predă istoria la Liceul Teoretic Mihail Kogalniceanu Vaslui.
Cătălina Alexa

Ultimele postari ale lui Cătălina Alexa (vezi toate)

 

La o casă distanță de mine trăiește de o viață nea Ion. A fost un gospodar pe cinste, genul ăla priceput, mâini de aur, despre care se spune că știe să facă și ochi de om. În copilărie fugeam de acasă ca să mă joc cu cele trei fete ale lui, dar fericirea dura doar până pe la patru- cinci după-amiaza când venea nea Ion de la serviciu. Pentru că era departe de a fi o persoană primitoare și părea o sursă inepuizabilă de înjurături, dacă sosirea lui ne lua complet prin surprindere, restul, intrușii, ne cățăram repede într-un dud stufos din curte și tăceam chitic până intra în casă să se schimbe și să mănânce. Atunci ne dădeam jos și o ștergeam la casele noastre, lăsându-le pe cele trei surori să dea raportul asupra treburilor făcute sau mai ales nefăcute de pe ziua aia. Numele fiecăreia, în gura lui, se transforma în strigăt de luptă și trâmbiță apocaliptică, răsunând peste acoperișurile de țiglă ale mahalalei.
După ce a ieșit la pensie, nea Ion s-a apucat de grădinărit. Mai modest la început, apoi tot mai implicat. Și-a săpat un iaz în grădină, ca să aibă o sursă permanentă de apă, și-a amenajat straturile de legume ca un adevărat specialist și a devenit, în scurt timp, principalul furnizor de verdețuri, roșii, castraveți și ardei al sătenilor. Pentru că unul din vecini cam dădea târcoale când legumele începeau să dea în pârg, nea Ion și-a făcut un pătul în grădină și a început să doarmă la capătul șirurilor de pătlăgele. În nopțile caniculare unii chiar ziceau:

– Uite ce bine de nea Ion, cum doarme el la răcoare, nu stă ca noi să se sufoce în casă!

– Pe ăsta nici țânțarii nu-l mănâncă! mormăiau insinuanți alții. Cum legumele de vară s-au dovedit a fi un succes financiar și mai ales de imagine, spre toamnă s-a reprofilat pe varză. Din aceleași considerente de securitate, a continuat să doarmă în fundul grădinii, chiar dacă nopțile de toamnă nu îl mai răsfățau cu adierile, ci cu prima brumă.
Nimeni nu știe cum, de ce sau de când s-a produs declicul. Ceva-ceva a fost și mai înainte de etapa cu grădinăritul, pentru că verile obișnuia să mai doarmă în fânul din podul șurii. Cert este că, la un moment dat, nea Ion și-a amenajat un pat în bucătăria de vară din curte, de fapt un fel de șopron cu doar trei pereți și un acoperiș făcut tot de el, ca să aibă nevasta unde fierbe mâncarea în zilele toride.

Și acolo a rămas. Are peste treizeci de ani de când nu a mai dormit în casă. Acum vreo doi ani, când în curte viscolea sălbatic și zăpada spulberată de un crivăț dușmănos ajungea până pe plapuma lui nea Ion, tanti Veronica, resemnata consoartă, s-a dus, i-a luat plapuma și a dus-o în casă, crezând că așa îl poate determina să doarmă și el ca oamenii. Nea Ion însă a intrat furios în casă, și-a luat val-vârtej plapuma și s-a culcat tot afară. Scena s-a repetat de mai multe ori, până când nevasta a abandonat lupta, sub privirile ironice ale fiicei mai mari care nu s-a putut abține să-i întrebe, evocând un mai vechi obicei de nuntă: „ce faceți? iar vă jucați zestrea?”

Una peste alta, pare-se că nu există nicio șansă ca nea Ion să redevină locatar al domiciliului conjugal. Nimeni nu știe ce l-a apucat să se mute cu totul cu traiul afară și mai ales cum de nu se îmbolnăvește trăgând la aghioase uneori și la minus treizeci de grade. O singură dată se pare că a lăsat să se întrevadă ceva din filosofia lui de viață: ar fi spus că numai proștii dorm în case. Și nu se referea doar la familia lui.

Într-una din zile, într-un grup de săteni care veneau de la biserică se discuta despre faptul că iarna până atunci nu fusese prea grea.

– Două ninsori și cîteva zile de ger, zise o femeie.

– Ei, ger, veni replica celui care inițiase discuția, până nu intră Ion în casă nu se poate spune că e ger!

– Iaca nu-i bun, adăugă alta, că dacă află ăștia de la București că se poate trăi și așa în frig, ne-ar pune pielea pe băț mai abitir decât o fac!
Încet- încet, nea Ion, neintrând în casă, intră în legendă. Nu se știe exact ce părere are despre cei care întră în pământ, dar cred că mai bine e nici să nu-l întrebe nimeni.

În urmă cu câțiva ani a căzut pe când clădea un stog și a fost dus la spital. Unii au spus că ar fi căzut din cauza unui accident cerebral, alții că de fapt după căzătură s-ar fi îmbolnăvit și ar fi devenit mai neputincios, mai ciudat și mai dificil ca până atunci. Pentru el, căzătura aia a devenit un hotar nefericit, o graniță de netrecut între omul care a fost și cel stăpânit de slăbiciune de acum, între timpul în care nimic nu părea să îi stea în cale și prezentul care se lungește arid, fără să-i mai aducă nicio bucurie.

De curând, într-o dimineață, l-am luat în mașină pe nea Ion. Pornise cu treabă la Vaslui, mai concret la Dedeman, ca să-și ia cele necesare montării unui hidrofor. Acum are 76 de ani, nu prea mai iese din curte și nu-i ardea lui nici de hidrofor, dar s-a lăsat convins de femeie și de fata mai mare, sătule să care apa cu găleata pentru toate nevoile casei. Nu recunoaște că, de fapt, și lui i-a devenit la fel de greu. A repetat de câteva ori: „dacă nu cădeam…dacă nu se întâmpla căzătura ceea…câte nu făceam eu! De la căzătura ceea s-a terminat totul. Măcar de muream atunci…”

A stat tot drumul cu ochii pe geamul lateral și s-a minunat de cât de mult s-a schimbat peisajul de-a lungul șoselei până în oraș și de cât de multe mașini umblă acum pe drum. Pentru că el, a zis, când se ducea la muncă în tinerețe cu motocicleta lui cu ataș pe care o desfăcea și monta și cu ochii închiși, era aproape singur pe șosea.

Până să ajungem în oraș a exclamat de câteva ori: „ce de-a bordeie! Numai bordeie de cele mari! “

L-am lăsat să gândească cu voce tare, știind că vorbește ca un cunoscător, ca unul care a ridicat cu mâinile lui, din temelii, în cealaltă margine a satului, o casă pentru fata cea mică.

– Acu’ toată lumea își face niște case cât niște hanuri, a mai adăugat. Și toate rezistente, de piatră. Și ce, crezi că nu rămân și aiestea de om?Tonul era moale, capitulard, iar răspunsul și l-a dat tot singur: rămân…

 

 

FOTO: Flickr/Bill Barber

Articole similare

Top