Despre ora de religie sau în căutarea laicităţii pierdute

Cristian Curte

Cristian Curte

Cristian Curte este realizator de emisiuni la Radio România, redactor-șef al revistei Lumea Monahilor și colaborator al revistei Formula As.
Cristian Curte

Ultimele postari ale lui Cristian Curte (vezi toate)

În ultimele zile poziţionarea pro sau contra orei de religie a atins cote paroxistice. În ciclonul iscat cred că vom reuşi să epuizăm subiectul înainte de a pătrunde în miezul lui. Nu că ar fi pentru prima oară… 

Cred că toată dezbaterea se poate aşeza pe o bază solidă dacă ne lămurim asupra unui singur aspect, esenţial pentru noi toţi, – ce înţelegem prin şi, mai ales, ce vrem de la statul laic. Intelighenţia noastră de stânga e atât de sigură că trebuie să excomunice biserica într-un colţişor prăfuit al societăţii încât nici nu se prea oboseşte să-şi argumenteze poziţia. Călare pe constituţie ca pe o iapă bătrână şi chioară pe care o duci unde vrei de dârlogi, ei ne avertizează cu degetul ridicat că, de vreme ce am convenit că trăim într-un stat laic, şcoala e şi ea laică, la fel şi profesorii şi elevii şi băncile şi catedra şi creta şi florile din curte. Adică e musai să fie curată şi nepătată de orice funingine care ar putea sări din vreo căţuie. Dacă vreţi religie, musai să o studiaţi ca pe o istorie seacă, în care zeii să se perinde ştiinţific şi obiectiv, adică dezbrăcaţi de orice fior al credinţei, dovedind şcolarului, dacă se poate din clasa întâi pregătitoare, că orice credinţă e până la urmă un moft sau, cel mult, o idee vetustă. Dar nici istoria religiilor nu ar fi idealul, ci o oră de etică, ne spune domnul Remus Cernea, care nu s-a pierdut între morale, ci a adoptat-o din suflet pe cea a verzilor europeni. Copiii ar urma să devină şi ei verzi, sau, dacă nu, să se înroşească şi să moară de ciudă. Într-o astfel de şcoală minunată şi nouă, pe pereţi nu ar exista nicio icoană sau însemn religios, nu care cumva vreun ţânc agnostic să se zgâiască la cruce şi să dea în apoplexie. Sunt curios dacă domnii noştri liber cugetători nu-şi fac probleme pentru ţepele lui Ţepeş sau pentru tragerea pe roată a lui Horea şi Cloşca, care ar putea şoca un copil mai mult decât răstignirea Mântuitorului sau prezentarea, fie ea şi detaliată, a chinurilor iadului din cărţuliile pietiste scrise de te miri cine. În fine, putem reşapa la nevoie şi istoria, că tot are stânga un proiect pentru asta. După creionarea viitorului strălucit, i-ar putea veni rândul şi trecutului. După ce am avea şcoli albe şi suflete aşijderea, am putea trece la o vânătoare de vrăjitoare pe străzi. Procesiunile cu prapori şi pelerinajele de pe străzile capitalei, jurământul cu mâna pe Biblie al demnitarilor, eventual prezenţa lor la slujbe, toate ar trebui amendate pentru ca statul să poată fi cât se poate de laic. Atât de laic încât să ajungă ateu. Na, că am zis-o! Şi aici am ajuns unde am plecat în 1989. După mintea multor agnostici, liber-cugetători sau atei declaraţi, statul laic este unul în care religia se poate exercita doar acasă şi la biserică. În spaţiul public stăm cuminţi cu mâinile la spate şi ne facem cruce cu limba în gură. Atât! Dacă nu, se taie şi limba şi se înlocuieşte cu una de lemn.

Mă întreb însă, vor românii asta, pentru ei şi statul lor? Vor un stat laic în care manifestările religioase să fie exclusiv private sau vor un stat mai degrabă neutru religios, în care spaţiul public să fie populat de o diversitate a credinţelor, în care să poată convieţui armonios şi oamenii religioşi şi ateii şi indiferenţii? Dacă optăm pentru prima variantă, atunci înseamnă că partizanii laicismului militant au dreptate. Modelul lor de societate e şi modelul nostru în care vom trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi. Dar dacă ei nu au dreptate? Dacă tot ceea ce ne flutură pe sub nas nu e altceva decât o variantă hard a unei stângi soft? Aşa seculară cum este, bătrâna Europă are în majoritatea statelor ei religia în şcoli (detalii aici). Şi tot aşa bătrână cum este, a reuşit să facă din toleranţa creştină o politică de stat, în care oamenii să poată convieţui indiferent de diversitatea opiniilor. Într-o logică europeană nu e aberant să ai ore de religie obligatorii la şcoală sau să o predai confesional. Uite că nemţii (da, icoana europei şi fala ei de pe urmă, făcătorii de maşini luxoase şi trăgătorii de sfori în implicarea geopolitică a UE) au învăţământ confesional obligatoriu. Şi nu numai, ci şi austriecii la care mergem să schiem şi să ne închinăm iarnă de iarnă la capăt de pârtie. Până şi finlandezii sunt atât de bătuţi în cap încât îşi lasă îndoctrinaţi copiii de la vârste fragede în şcolile publice ale statului laic, atât de laic încât domnii noştri ar muri de ciudă să-i vadă. Deci se poate. Putem respira acelaşi aer, putem să ne ducem copiii la aceleaşi şcoli, finanţate din banii noştri, ai tururor, atei sau credincioşi. Acolo unii copii ar putea să înveţe şi despre Dumnezeu, iar alţii nu. Putem, de asemenea, depune un jurământ pe Biblie atunci când ajungem în funcţii înalte sau putem refuza. Putem să facem din banii noştri şi biserici şi stadioane de fotbal, chiar dacă unora ne place să mergem la liturghie, iar altora doar la meci. Fără să ne porcăim în talk-show-uri îndoielnice, fără să ne smulgem unii altora părul din cap, am putea convieţui împreună liniştiţi, aşa cum o fac şi europenii de mult timp.

Putem să facem toate acestea dacă suntem liberi. Sau nu suntem?

FOTO: radiocluj.ro

Articole similare

One Comment;

  1. Mihai S said:

    Atat Gh. Iancu, fost avocat al poporului, cat si V. Opaschi, secretat de stat la culte au spus clar: conform constitutiei, Romania nu este stat laic, ci neutru religios.

Comments are closed.

Top