• Despre
• Ultimele Postari

Bogdan Glăvan

Profesor universitar de economie, autor al site-ului Logica Economică (www.logec.ro).

Ultimele postari ale lui Bogdan Glăvan (vezi toate)

• Liberalismul care îmi place. Educația - 22 mai 2018
• Dar fără stat, cine ar construi tramvaie? - 8 noiembrie 2017
• De ce cresc dobânzile, Mitică? - 11 octombrie 2017

Terorismul, ca specie de crimă, este inerent legat de stat. La origine o crimă a statului împotriva cetățenilor, termenul se referă azi la reflexia acesteia – crima cetățenilor împotriva statului. Începutul secolului XX este marcat de altfel de atentatul de la Sarajevo, în care își pierde viața arhiducele Franz Ferdinand, eveniment care constituie cauza proximă a izbucnirii WW I. Dacă dorim să înțelegem cauzele fenomenului și nu doar să emitem panseuri semidocte despre formele lui de manifestare („O crimă e o crimă, iar teroriștii sunt niște criminali, punct”), trebuie așadar să luăm în considerare politicul; ideologia. Este bine că oamenii fac marșuri împotriva terorismului, dar este rău că ei nu înțeleg resorturile politice ale acestor crime. Dacă le-ar înțelege, probabil am trăi într-o lume mai pașnică.

„Terorism vine din franțuzescul terrorisme, și inițial a făcut referire la terorismul de stat, așa cum a fost el practicat de guvernul francez în timpul Regimului de Teroare din 1793-1794.” (Wikipedia). Iar regimul de teroare a fost urmarea firească și imediată a Revoluției, prilej pentru unele dintre cele mai sinistre crime împotriva umanității, momentul de naștere al statului socialist-totalitar modern – considerat  de unii drept prilej de mare sărbătoare. Despre acest moment am mai povestit (în contextul atacului terorist din Norvegia, acum 4 ani):

Revoluționarii nu s-au lăsat până nu l-au decapitat pe „trădătorul” – cum altfel?! – de monarh Ludovic al XVI-lea, de fapt o figură politică extrem de conciliantă (Benjamin Franklin spunea despre el că este cel mai blajin suveran din câți au existat). Apoi pe soția și pe fiul lui. Cel mic avea 8 ani și a fost ținut luni de zile în cel mai cumplit regim de carceră, fără lumină, vizite, posibilitatea de a se spăla ș.a.m.d. Înainte de asta i-au căsăpit în cel mai crunt mod pe toți cei care au încercat să apere monarhia, dezmembrându-i în plină stradă sau ghilotinându-i pe bandă rulantă.

Și asta nu este tot. Revoluția franceză reprezintă deopotrivă un asalt împotriva creștinismului pe cât reprezintă o insultă la adresa rațiunii. Proto-socialiștii care au acaparat puterea prin cele mai nelegitime mijloace (falsificând alegerile pentru Adunarea Națională în ultimul hal) au îndreptat instantaneu teroarea împotriva religiei, confiscând averile clerului, ucigând circa 8000 de preoți, călugări și călugărițe și închizând practic toate bisericile și mânăstirile (pentru câteva luni sau ani). Să recunoaștem, la așa-ceva staliniștii doar au tânjit.

O descriere mai bogată a trăsăturilor loviturii de stat care a marcat nașterea democrației etatiste (singura pe care o știm astăzi) este aici. Este important să insistăm pe caracterul anti-religios al Revoluției franceze, deoarece el explică cel mai bine ororile care s-au produs cu acel prilej. Cei care s-au împotrivit cel mai mult “politicienilor democrați” (niște criminali în serie, de fapt) și tentativelor de inginerie socială ale acestora au fost preoții. În mod logic, teroarea s-a dezlănțuit împotriva celor mai conservatori opozanți. Să urmărim câteva fragmente din Cartea Neagră a Revoluției Franceze:

Această persecuție a fost surprinzătoare. Nu se petrecea ea în secolul Luminilor, în secolul ce proslăvise toleranța?

Ea a fost de o extremă cruzime. A făcut să piară 8000 de preoți, călugări și călugărițe și mai multe mii de laici trimiși la moarte din ură pentru credință. Acuzația de ferocitate i-a fost adusă într-o zi de una din victimele sale. Se întâmpla la Puy-en-Velay în 1794. Suspectată de a-l fi primit acasă pe fiul ei, preot refractar, d-na Beauzac, în vârstă de șaizeci de ani, tocmai fusese condamnată la moarte. În momentul urcării spre ghilotină, ea s-a întors spre judecătorii ei și i-a mustrat astfel: „O cățea își poate hrăni puii și o mamă nu și-ar putea hrăni copilul. Sunteți mai feroce decât tigrii.”…

Decretul din 13 februarie 1790 interzice a se face jurăminte solemne de călugărie… De la suprimarea mânăstirilor de către regele Henric al VIII-lea în Anglia, Europa creștină nu mai cunoscuse un asemenea scandal: viața închinată lui Dumnezeu considerată egală cu zero, preoții și călugării constrânși să-și părăsească mânăstirile și în curând zvârliți cu forța în viața lumească…

Cum de s-a putut întâmpla așa ceva?

Doar din simplul motiv că statul revoluționar nu suportă contradicția și că, nesuportând-o, o transformă într-o crimă de neispășit. Evoluția este următoarea. La început, prima adunare revoluționară, Constituanta, își fabrică “constituția civilă” schismatică și pretinde ca întreg clerul să adere la ea. Dezamăgirea sa este mare: toți episcopii cu excepția a patru dintre ei și un preot de parohie din doi nu sunt de acord cu ea. Atunci autoritățile se supără. Încep prin mari dezlănțuiri de injurii. Li se spune refractarilor: Sunteți niște „anti-patrioți”, niște „monștri”, niște „șerpi”, niște „ciumați”, niște „preoți demonici”; ”sunteți nedemni să existați”. „Ah, exclamă în legătură cu jurământul un membru al Clubului Iacobinilor din Lorient, oricine refuză această mărturie publică a atașamentului său față de patrie să fie privit ca nedemn de existența pe care a primit-o în sânul ei”. Spunând-o de multe ori, lumea sfârșește prin a o crede: legile de moarte ale terorii nu sunt decât rezultatul logic al procesului. Întreg terorismul revoluționar se află în această logică: acela care nu aceptă Revoluția și noul patriotism este o ființă detestabilă. El merită deci moartea. Acela care nu acceptă dogmele drepturilor omului, prin urmare, pentru a relua expresia lui Jean-Jacques Rousseau, „religia civilă”, trebuie ucis. „Dacă cineva, spune Rousseau, după ce a recunoscut public chiar aceste dogme, se comportă ca și cum nu le-ar crede, atunci să fie pedepsit cu moartea”. Acesta este sensul faimoasei devize “libertatea sau moartea”. Dar atunci toleranța? Filosofii luminilor de la care se reclamă revoluționarii nu au predicat ei oare toleranța? Ba da, fără îndoială. Ei au spus și au repetat: trebuie tolerate toate opiniile. Dar ei au mai spus și că nu trebuie tolerați intoleranții. Ori catolicii fervenți sunt niște intoleranți. Sunt niște “fanatici” și, după învățătura lui Voltaire, “trebuie ca oamenii să înceapă prin a nu fi fanatici ca să merite toleranța”.

Simțiți umanismul acestei ideologii? Intră în societate până la plăsele. Revenind la Biserică, bunurile acesteia sunt confiscate, prăduite sau vândute. Capelele sunt scoase la mezat. Unele sunt transformate în depozite de furaje, altele în magazii de muniții. Sute sunt demolate. “Clopotele sunt date jos, troițele dispar… se instaurează calendarul republican cu săptămâna lui de zece zile, sfinții săi care sunt legume sau instrumente agricole”, sărbătorile creștine sunt abrogate.

Ceea ce vor revoluționarii este să suprime orice religie, să înlocuiască creștinismul cu statul. Religia, declară în 1795 Boissy d’Anglas, trebuie să dispară, căci «ea a abrutizat specia umană»… Dacă «fanatismul» – așa numesc ei catolicismul – este vrednic de ură, e pentru că este, potrivit limbajului lor, «antisocial». Dacă preoții trebuie proscriși, e pentru că sunt, spune o circulară a Directoratului din departamentul de Nord, «ființe sălbatice, exclusiviste, nesociabile».

Hm. Sună familiar. Oare la adresa cui auzim aceste cuvinte în zilele noastre?! În fine, ca să nu lungim prea mult povestea, merită adăugat aici că acesta este momentul de naștere al Bisericii bugetare. Pentru că da, religia nu a putut fi desființată până la urmă, dar reprezentanții săi au putut fi încartiruiți ca soldățeii în rândul funcționărimii. Activiștii care trag azi de urechi BOR pentru maniera în care cheltuiește banii, ar trebui să le zică ceva de dulce strămoșilor lor atei, care la 1789 au deschis drumul naționalizării Bisericii. Dar să nu deviem prea mult de la subiect. Care este consecința acestui complot anti-religios? Apar revoltele. Dintre toate, răscoala din Vandeea este cea mai importantă.

Elementul detonator este indiscutabil recrutarea din martie 1793. Franța, după ce a declarat război străinătății, la 20 aprilie 1792, cu scopul de a exporta revoluția, suferă un șir de înfrângeri, astfel încât, pentru a face față invaziei ce urmează, este obligată să mobilizeze 300 000 de oameni… Din acel moment, vandeenii nu mai au de ales: fie apără un regim pe care îl urăsc, își alungă preoții, prietenii sau rudele și lasă populația și mai lipsită de apărare în fața puterii abuzive a statului, fie intră în rezistență, adică se revoltă.

Urmarea? Statul democratic (adică revoluționar, laic, totalitar, cum vreți) răspunde prin ștergerea de pe hartă a Vandeei.

“Nu mai există Vandeea, cetățeni republicani, ea a murit sub sabia noastră liberă împreună cu femeile și copiii ei. Am înmormântat-o în mlaștinile și pădurile din Savernay. Conform ordinelor pe care mi le-ați dat, am zdrobit copiii sub copitele cailor, am masacrat femei care, cel puțin acestea, nu vor mai da naștere la alți bandiți. Nu-mi pot reproșa luarea nici măcar a unui prizonier, am exterminat totul… Husarii mei au cu toții la coada cailor zdrențe din steagurile banditești. Drumurile sunt presărate cu cadavre. Sunt atâtea încât, în mai multe locuri, formează piramide. Se împușcă fără încetare la Savernay, căci în fiecare clipă sosesc bandiți care vor să se predea… Nu facem prizonieri, căci ar trebui să le dăm pâinea libertății și mila nu este revoluționară.”

Ideea de a extermina Vandeea este pentru prima dată enunțată la 4 aprilie 1973 de anumiți politicieni și ofițeri superiori… „Vandeea, exclamă Turreau, general șef al armatei din vest, trebuie să fie un cimitir național”. Rapoartele politice și militare sunt de o precizie elocventă: trebuie eliminate în mod prioritar femeile, “brazde reproducătoare” și copiii, „căci pe cale de a deveni viitori bandiți”. Dispare de asemenea riscul de represalii și de răzbunare. Se creează chiar lagăre de exterminare care le sunt rezervate, ca de exemplu la Noirmoutier. La Bourgneuf și la Nantes se organizează înecări speciale pentru copii.

Vandeenii nu trebuie să se mai reproducă; de aici recurgerea la o simbolistică macabră ce constă în tăierea sexelor bărbaților pentru a-și face din ele, între altele, cercei, sau pentru a le arbora la centură ca tot atâtea trofee, sau a face să explodeze cartușe în aparatul genital al femeilor…

Problema vandeenilor albaștri este abordată în mai multe rânduri. Desigur, ei sunt republicani, au dovedit-o, dar sunt și vandeeni, ceea ce constituie în sine cea mai cumplită dintre crime. Se hotărăște deci să fie eliminați: “Moartea unui patriot este nimica toată când este vorba de salvarea publică”, explică generalul Grignon.

Orașele, mari și mijlocii, sunt transformate în centre de exterminare… Se spera că prizonierii îngrămădiți unii peste alții vor muri în mod natural răpuși de boală sau, dacă nu, se vor ucide între ei. În fapt, rezultatele dezamăgesc, căci “câinii ăștia nu crapă destul de repede”: se dovedește deci necesar să fie accelerat procesul, de unde recursul la mijloacele obișnuite, adică ghilotina, împușcările masive și înecările, surse de mari și vesele festivități și banchete chiar la fața locului…

“Copii de zece, cinci, de doi ani, copii ce sug încă sunt masacrați sai înecați. Îi văd pe acești nefericiți întinzându-și către călăii lor brațele nevinovate, zâmbindu-le de la sânul ce îi poartă și de la care un braț feroce îi smulge… Trec prin piața unde se află instrumentul supliciului. Văd un copil de treisprezece ani pe eșafod; el îi spune călăului aceste vorbe sfâșietoare: «O să mă doară tare?» Este legat pe scândura ale cărei dimensiuni le arată acestor barbari că justiția nu leagă acolo copii. Trupul său abia ajunge la linia care corespunde direcției cuțitului.”

Convenționalii, dintr-o preocupare pentru economie (o navă scufundată costă 200 de livre) au încercat asfixierea în vapoare închise ermetic. Totuși, acest mijloc nu este reținut, datorită unei plângeri la muncipalitate: „Horcăitul muribunzilor îi deranjează pe riverani…”

De partea vandeeană, descrierile făcute dezvăluie atrocitatea situației… “Femei însărcinate sunt întinse și zdrobite sub teascuri… Membre însângerate și sugari erau purtați în triumf în vârful baionetelor. O tânără din La Chapelle a fost luată de călăi care, după ce au violat-o, au agățat-o de un stejar. Fiecare picior era legat de o creangă a copacului și îndepărtat cât mai mult de celălalt. În această poziție au spintecat-o cu sabia până la cap și au tăiat-o în două.”…

Cele mai cumplite atrocități, raportate chiar de revoluționari, sunt comise: la Pont-de-Cle ei tăbăcesc pieile vandeenilor pentru a face din ele pantaloni de călărie destinați ofițerilor superiori; la Angers taie capete pentru a le diseca; la Herbiers aruncă femeile și copiii, Albi și Albaștri de-a valma în cuptoare; la Clissons topesc cadavre pentru a recupera grăsimea pentru spitale și căruțe etc.

Orice sentiment de milă este interzis, după cum o proclamă Carrier.

Pe scurt, “Dreptate până la capăt”, cum ar zice unii moderni, care se închină – ca și precursorii lor mai faimoși – la inelul puterii Leviathanului, urmărind ca nimic să nu stea în calea agenților securității statului. Serios, dacă nici asta nu este “dreptate până la capăt”, atunci pe bune că nu mai știu ce înseamnă justiția monopol de stat…

Dacă nu ați învățat în școală despre toate lucrurile de mai sus este fiindcă în școlile publice se predă doar ce convine establishmentului, politrucilor și clientelei lor revoluționare (sau de partid). Prima grijă a revoluționarilor a fost să șteargă istoria, să modifice manualele, astfel încât nimeni să nu învețe adevărul despre 1789, sau despre Revoluțiile de la 1848, în fond despre ascensiunea etatismului. Toate loviturile de stat fascist-comuniste care au urmat, de la Hitler la Pol Pot, nu au făcut decât să imite Revoluția Franceză.

Unde suntem astăzi? Credeți că am depășit momentul 1789, intoleranța și crimele asociate? Nici vorbă. Suntem crescuți în tradiția… iluminismului. Convingerile religioase sunt considerate o relicvă barbară – cam ce spunea Keynes (un mic apostol al supremației statului în economie) despre aur. De ce? Fiindcă doar ele se opun “religiei drepturilor civile”, ideii că omul trebuie să fie eliberat. Mai exact, de ce anume să fie eliberat? De tot. De orice prejudecăți. Moștenirea culturală a revoluției este că totul este permis, dacă scopul urmărit e suficient de… nobil. Vrei ca delfinii să fie considerate persoane non-umane? Perfect, se aprobă. Vrei să mergi în chiloți iarna prin metrou? Nici o problemă, și, fii sigur, îți este îngăduit chiar mai mult! Vrei destrămarea familiei și libertatea de a întreține relații sexuale la comun și cu oricine? Se cheamă libertate de alegere. A fost promovată de Marchizul de Sade, un exaltat considerat aproape deținut politic, dar care a ratat onoarea de a fi eliberat de revoluționarii care au luat cu asalt Bastilia, fiind transferat ceva mai devreme la spitalul de nebuni. Pentru opera sa pornografică  a fost reabilitat și i s-a găsit un loc în – nu râdeți – Convenția Națională.

Cei care au o problemă cu toate astea, se cheamă că sunt plini de prejudecăți. Niște „înapoiați”. Unii ajung „fanatici”. Ei nu înțeleg progresul omenirii. Mda, probabil progresul de la ghilotină la ferma animalelor.

Spre deosebire de tiranii secolului al XVIII-lea, etatiștii moderni sunt un pic mai rafinați. Ei și-au dat seama că goana disperată după putere îi poate pierde, așa cum l-a pierdut pe Robespierre, pe Saint-Just, pe Hitler, pe Ceaușescu și pe alții. Ca să cucerească definitiv puterea (adică să ia în sclavie societatea) au nevoie să fabrice mai întâi „omul nou”. Știți, visul comunist. Omul spălat pe creier, fără memorie, fără intelect, fără virtuți. Sclavul perfect. Un fel de Uruk-Hai… cu față umană. Am amintit deja una din politicile prin care se realizează acest lucru, cea privitoare la educație.

Un alt mecanism instituțional prin care societatea este trecută prin malaxor și prejudecățile sunt rase este politica liberei imigrații. „Liberă”, vorba vine. De fapt este o politică de integrare obligatorie, sau de asimilare forțată – așa cum au mai practicat comuniștii, dar un pic mai rafinată. Totul se centrează pe ideea „statului bunăstării”, pe care se grefează principiul falsei milostenii pentru străini. Pe scurt, statul confiscă avuția publicului prin impozite, după care o împarte la categorii din ce în ce mai vaste de „asistați”, chipurile pentru a-i salva de foame. Franța este într-o situație particulară, deoarece mulți dintre „asistații” ei sunt musulmani săraci, din fostele colonii dar nu numai. Locuințe sociale, ajutor sociale, asigurări medicale… să ajungi șomer de lux în Franța este visul oricărui sărac din nordul Africii. Simultan, statul are grijă ca nu cumva țările de origine ale imigranților să se dezvolte prea tare: întreține acolo dictatorii favoriți, pe care îi sponsorizează cu arme și tehnologie, iar în schimb le devalizează teritoriul de resurse, prin contracte gen Bechtel (despre care, a propos, justiția robespierreiană românească nu mai suflă o vorbă, la fel cum nimic nu s-a aflat despre teroristii din București 1989, sau din Kiev 2014 etc. etc.)

Cu alte cuvinte, periferia mapamondului este adusă către centru. Metropolele sunt transformate în favelas. La fel cum Ceaușescu și-a construit orașele industriale, mutând forțat populația din rural în urban, clădind cartiere dormitor pentru muncitori, deschizând Circul Foamei etc., tot așa, dar mai subtil și la altă scară, ingineria socială funcționează și în Vest.

De ce ne este atât de greu să pricepem aceste lucruri? Pentru că nu înțelegem natura statului. Fiecare lucru are natura lui: menirea ceasului este să arate ora exactă, firea lupului este să ucidă oi. Natura statului este redistribuția avuției și imperialismul. Fenomenul descrie comportamentul oricărei organizații. Așa cum orice firmă vrea să se extindă pentru a acapara o cotă de piață mai mare și a-și crește profiturile, așa cum orice organizație economică este interesată să scape de concurență, tot așa natura statului (organizație politică) este să-și extindă exploatarea prin taxe și expansiune monetară. Statul, indiferent că vorbim de democrațiile contemporane sau de monarhiile străvechi, este tentat să cucerească noi teritorii în goana după resurse și cetățeni buni de muls. Ce particularizează statul democratic este doar prezența conjugată a celor două principii: „religia drepturilor civile” și imperialismul.

Faptul că, întocmai ca în 1914, terorismul este o reacție de răspuns a unora în fața unor raporturi politice pe care le consideră incorecte, este arhi-cunoscut. Probabil toate organizațiile teroriste moderne s-au născut ca feedback politic la agresiunea etatistă, și probabil toate au fost finanțate de un guvern sau altul. De la Nelson Mandela (ei hai, nu-mi spuneți că ați uitat, doar fiindcă omul a primit Premiul Nobel!) la Osama bin Laden, toți au dus o bătălie politică. Restul sunt detalii, iar detaliile sunt stabilite oricum de învingători, nu de învinși.

Așadar, cum facem față acestor contradicții? Am scăpat complet de prejudecăți? Suntem gata să îmbrățișăm „soluția finală”? Sau ne trezim și ne dăm seama că doar iubirea de aproape mai poate pune frâu imperialismului și crimei? Mergem cu bombele peste „înapoiați” sau ne vedem de treabă în pătrățica noastră? Iertăm și greșiților noștri sau rămânem credincioși de week-end, de Crăciun și de când ne mai convine? Ne purtăm cu ceilalți așa cum am vrea ca și ei să se poarte cu noi, sau ne păstrăm „libertatea de expresie”? Punem persoana pe primul loc și abia apoi statul, sau îi apărăm pe politruci?

Articol publicat inițial pe Logica Economică

FOTO: btcfeed.net