Roger Kimball
Unul dintre cei mai redutabili critici culturali conservatori, scriitor adesea polemic, Kimball trateaza în opera sa politizarea și imbecilizarea culturii apusene, cărțile sale devenind clasice în înțelegerea postmodernității: Tenured Radicals: How Politics Has Corrupted Higher Education (1990), The Long March: How the Cultural Revolution of the 1960s Changed America (2000), Experiments Against Reality: The Fate of Culture in the Postmodern Age (2000), Lives of the Mind: The Use and Abuse of Intelligence from Hegel to Wodehouse (2002), Art’s Prospect: The Challenge of Tradition in an Age of Celebrity (2003), The Fortunes of Permanence: Culture and Anarchy in an Age of Amnesia (2012), Siluirea maeștrilor. Cum este sabotată arta de corectitudinea politică (2017, Editura Anacronic).
Ultimele postari ale lui Roger Kimball (vezi toate)
- Siluirea maeștrilor. Cum este sabotată arta de corectitudinea politică - 22 septembrie 2017
Publicăm un fragment din Siluirea maeștrilor. Cum este sabotată arta de corectitudinea politică, apărută la Anacronic.
HAMLET:
Mai multe-s pe pământ și-n cer, Horațio,
Decât închipuie filozofia.[1]
Salvând aparențele
Mi-ar fi fost ușor să scriu de două ori mai mult. Aș fi putut apela la istoricul de artă marxist T.J. Clark și la eforturile sale de a înțelege modernismul ca fiind „legat și stimulat de un proces central: acumularea de capital și propagarea piețelor capitaliste într-o parte din ce în ce mai mare a lumii”[2]. Aș fi putut include meditațiile lui Cristelle Baskins asupra cufărului cassone din arta renascentistă și „intersecția dintre feminism, studii de gen, istoria artei și critica postmodernă”[3]. Aș fi putut vorbi pe larg despre influenta interpretare a lui Michel Foucault a tabloului Las Meninas (Domnișoarele de onoare) ca „vid esențial: dispariția necesară a ceea ce este temelia sa – a persoanei cu care se aseamănă și a persoanei în ai cărei ochi este doar o asemănare”[4]. (Priviți ilustrația tabloului. Ce avem aici: un „vid esențial” sau un portret al infantei Margarita?) Pe scurt, când vine vorba despre siluirea maeștrilor, ne confruntăm cu o abundență de exemple.
Am început această carte întrebând de ce predăm și studiem istoria artei. Exemplele adunate în paginile anterioare sugerează că există, în mod esențial, două răspunsuri opuse. Unul dintre acestea – răspunsul meu – este că predăm și studiem istoria artei pentru a afla despre artă. Răspunsul oferit de către establishmentul academic al artei este că predăm și studiem istoria artei pentru 1) a arăta cât este unul sau altul de inteligent și 2) pentru a subordona arta unei agende afiliate politic, social sau filosofic.
În treacăt fie spus, inteligența nu poate fi pusă la îndoială. La urma urmei, este nevoie de multă ingeniozitate pentru a trage concluzia că litera „î” („i” cu accent circumflex) este echivalentă cu o „femeie fecundată” care, la rândul său, este echivalentă cu o „femeie circumcisă.” Întrebarea este dacă o astfel de inteligență este fructuoasă și iluminantă – sau doar derutantă.
Cititorii vor fi remarcat că interpretările mele privind tablourile nominalizate în Siluirea maeștrilor sunt mai simple și mai directe decât cele oferite de către istoricii de artă pe care îi critic. Ceea ce înseamnă, de asemenea, că interpretările mele sunt mult mai puțin ingenioase. Este acesta un cusur? Consider că pictura lui Sargent, Fiicele lui Edward Darley Boit, reprezintă un portret de grup al fiicelor lui Edward Darley Boit, nu o alegorie despre „procreare, artistică, precum și biologică”. În mod similar, consider că pictura lui Courbet, Prada, înfățișează o scenă de vânătoare, nu o „reprezentare deplasată și metaforică a actului, a efortului mental și fizic de a picta”. Care este abordarea mai potrivită?
Într-unul dintre eseurile sale despre pictură, Henry James constată că „există o limită în ceea ce merită să încerci să spui despre cei mai mari artiști”[5]. Cred că este valabil pentru întreaga artă. Cel mai mare risc profesional pentru un critic sau istoric de artă este să permită vorbelor să intervină între privitor și experiența nemijlocită a artei – să substituie un contact estetic cu unul verbal. După cum observa undeva Clement Greenberg, arta este „mai degrabă o chestiune de evidență și simțire, de deducție emoțională, decât de intelectualizare sau informare, iar realitatea artei este relevată doar în experiența nemijlocită, nu în reflecția asupra acesteia”. Adevărul purificator este că cea mai bună artă îl reduce pe critic la un fel de agent matrimonial, un intermediar între privitor și opera de artă. Deseori, cel mai bun lucru pe care îl poate face un critic este să realizeze o introducere și apoi să se dea la o parte.
Există mai multe motive pentru asta. Un motiv are de-a face cu ceea ce am putea numi superficialitatea profundă a experienței estetice. Asemenea trăirii multor lucruri omenești, experiența artei este, în esență, una a aparențelor, a ceea ce se află la vedere. În ceea ce privește astfel de realități, efortul de a privi dincolo de aparențe duce deseori nu la aprofundare, ci la denaturare. Filosoful Roger Scruton a atins acest adevăr când a observat că „nu există o eroare mai mare în studiul lucrurilor omenești decât să crezi că a căuta ceea ce este esențial trebuie să ne conducă la ceea ce este ascuns”[6]. Acesta este adevărul profund din spatele remarcii zeflemitoare a lui Oscar Wilde potrivit căreia doar o persoană foarte superficială nu judecă după aparențe.
Obiectivul meu, în Siluirea maeștrilor, a fost în principal negativ: să-l dotez pe cititor cu un nas pentru nonsens și absurditate. Într-unul dintre minunatele sale Christmas Crackers, John Julius Norwich relatează îndemnul cu care John Alexander Smith, profesor de filosofie morală și metafizică la catedra Waynflete a Oxford, a început o serie de prelegeri în 1914:
Domnilor, sunteți pe cale de a începe un ciclu de studii care vă va ocupa timp de doi ani. Este o aventură nobilă. Dar aș vrea să vă reamintesc un aspect important. Unii dintre voi, când veți părăsi universitatea, veți intra în slujba Bisericii, sau în Barou, în Camera Comunelor, în serviciul public, în Administrația Colonială și a Indiei Britanice sau în diferite profesii. Unii ar putea ajunge în Armată, alții în industrie și comerț; unii ar putea deveni moșieri. Câțiva – sper că foarte puțini – vor deveni profesori sau cadre didactice universitare. Dați-mi voie să fiu clar cu voi. Cu excepția celor din ultima categorie, nimic din ceea ce veți învăța pe parcursul studiilor nu vă va fi câtuși de puțin util mai târziu, cu excepția unui singur lucru: dacă veți munci din greu și cu inteligență, ar trebui să puteți descoperi când cineva spune idioțenii, iar acesta este, în opinia mea, principalul, dacă nu chiar singurul scop al educației.[7]
Am citat multe idioțenii în această carte. Speranța mea este că cititorilor le va fi pe viitor mai ușor să identifice, să se amuze pe seama și să respingă idioțeniile care au infectat studiul academic al istoriei artei. Acest exercițiu de igienă mentală este prețios în sine, asigurând un mijloc de rezistență la tendința anticivilizatoare a hiperbolei interpretative motivate politic.
Mai există un beneficiu secundar, care are legătură cu anchilozarea intelectuală. Cu alte cuvinte, sper că Siluirea maeștrilor va oferi o vaccinare împotriva intimidării academice. Aserțiunile jefuitorilor critici despre care vorbesc în această carte sunt atât de bizare și exprimate într-un limbaj atât de respingător, încât multă lume aderă năucită sau este redusă la tăcere. Mă bucură să cred că Siluirea maeștrilor va ajuta la contracararea acestei anestezii, determinând mai multe persoane să se opună inacceptabilului.
Iar aceasta mă aduce la aspectul pozitiv al argumentului meu. Deși Siluirea maeștrilor este ostilă jafului practicat de critică asupra artei, își propune, în același timp, să încurajeze elementele binefăcătoare, plăcute, civilizatoare care sunt conforme în mod tradițional experiențelor noastre cu arta frumoasă. Într-un sens, aceasta este o ambiție foarte modestă, întrucât deseori se întâmplă ca maximul pe care-l poate face un critic este să elimine dezordinea care amenință plăcerea directă a artei. Adevărat, acea dezordine include uneori reziduurile ignoranței sau ale insensibilității, și, în această privință, criticii și istoricii de artă pot oferi îndrumări utile care să faciliteze privirea operei pentru ceea ce este. Dar, în fond, funcția acestora este una umilă: să curețe buruienile care obstrucționează înțelegerea nemijlocită a operelor de artă.
Desigur, această sarcină modestă are un motiv corolar ambițios, și anume să contribuie la reinstaurarea artei pe locul său adecvat în economia vieții culturale: ca sursă de desfătare estetică și revigorare spirituală.
[1] William Shakespeare, Hamlet, Actul I, Scena 5, p. 189.
[2] T.J. Clark, Farewell to an Idea: Episodes from a History of Modernism, Yale University Press, New Haven, 1999, p. 7.
[3] Cristelle L. Baskins, Cassone Painting, Humanism, and Gender in Early Modern Italy, Cambridge University Press, Cambridge, 1998, p. 25.
[4] Michel Foucault, The Order of Things: An Archaeology of the Human Sciences, Random House, New York, 1973, p. 16.
[5] Henry James, „Les Maîtres d’Autrefois”, The Painter’s Eye, p. 118.
[6] Roger Scruton, „The Classical Vernacular: Architectural Principles in an Age of Nihilism”, St. Martins Press, New York, 1994, p. 41.
[7] Citat în John Julius Norwich, More Christmas Crackers, Viking, Londra, 1990, p. 14.
Vă încurajez să cumpărați cărțile Anacronic sau Anacronic pentru copii. Vă asigur că cercul este unul virtuos. Anacronic și-a propus să reînvie misiunea de edificare a cărții. Însă această misiune ar fi de la bun început sortită eșecului, dacă nu am avea în vedere și rolul sanitar pe care trebuie să îl joace o carte în zilele noastre. Așa că întregul nostru proiect editorial țintește simultan restabilirea coordonatelor unei tradiții și demitizarea idolilor modernității.
Cărțile Anacronic sunt alese cu grijă și cu intenția de a forma o colecție, o veritabilă bibliotecă pierdută. De la devoalarea modului în care a apărut școlhozul public (școlarizarea obligatorie), cine a finanțat-o cu ce scopuri declarate (John Taylor Gatto – Cum suntem imbecilizați și Arme de instrucție în masă), modul cum apariția televiziunii și a tehnologiei media în general au denaturat discursul public și viața noastră (Neil Postman – Distracția care ne omoară), la modul în care arta a fost îmbâcsită de corectitudinea politica, cum universitățile occidentale au devenit bastioane ideologice (Roger Kimbal – Siluirea maeștrilor), la subiecte istorice complet clasate, valoroase nu doar prin temele abordate sau prin dezvăluiri, ci și prin modelul de cercetător onest pe care Sutton și Dale Scott îl reprezintă. O ocazie rară în modernitate de a citi istorie scrisă de cercetători, iar nu de propagandiști. (Antony Sutton – Wall Street și revoluția bolșevică, Peter Dale Scott – Statul profund american). Până la un duh al lumii vechi ce părea pierdut, dar se pare că n-o muritu (Cătălina Alexa – Chiuind în fântână). Am enumerat câteva dintre ele, vă îndrum cu aceeași convingere către toate titlurile Anacronic cât și către pledoaria pentru clasic și cultivarea virtuților pe care ne-am propus-o prin Anacronic pentru copii. Le găsiți pe toate pe magazin.anacronic.ro. Cercul este virtuos pentru că vă oferă o perspectivă folositoare în aceste vremuri și în același timp sprijină Anacronicul care vă confirm că este dintre cei mici, slabi și bolnavi.
Anacronic.ro este doar un reper, o mică redută care încearcă să conserve firea lucrurilor din calea asaltului progresist. Prin natura ideilor pe care le profesează, anacronic.ro nu este „eligibil” pentru banii corporațiilor economice, politice sau geopolitice. Credem că există și altfel de filantropi și vă îndemnăm să aveți în vedere posibilitatea de a face o donație pentru sprijinirea proiectului.
Cumpără cărțile Anacronic: