Bruce Frohnen
Ultimele postari ale lui Bruce Frohnen (vezi toate)
- Răul la modă - 30 octombrie 2014
Mi s-a spus că, în lumea wrestlingului profesionist, luptătorii răi sunt cunoscuţi drept “cool heels”. Wrestlingul profesionist nu este nici pe departe relevant când vine vorba despre moralitate sau tendinţe în cultura populară. Însă includerea răufăcătorilor „cool” în scenete moralizatoare violente arată, după părerea mea, cât de mult am avansat în ceea ce priveşte nihilismul cultural. Tot mai multe filme şi emisiuni televizate, ca să nu mai spun de cântăreţi de muzică rap şi chiar şi vedete din lumea sportului, par pornite să surprindă esenţa răului ”cool”. Tot mai mulţi americani cumpără un nihilism preambalat, delectându-se cu sentimentul de superioritate pe care li-l oferă iluzia că s-ar afla dincolo de bine şi de rău.
Nu vreau să spun că atracţia faţă de figurile negative ar fi ceva nou. Literatura clasică e plină de personaje negative pe care le urmărim cu plăcere pe scenă sau despre care citim prin cărţi. Actorii deseori spun că cel mai bun rol în orice producţie e cel al personajului negativ, nu rolul eroului peste măsură de înduioşător. Nu vreau nici să spun că personajele negative ar fi fost considerate antipatice până acum câteva decenii sau că ar fi fost reduse la roluri secundare. Filmele anilor ’60 şi ’70 erau pline de ”anti-eroi”, iar generaţia ”baby boomer” le-a primit cu mare înflăcărare.
Dar se pare că în ultimele decenii au apărut tot mai multe modele negative redate în chip pozitiv. Tot mai multe filme şi seriale de televiziune prezintă răul ca fiind normal şi “sexy”, iar dorinţa anumitor persoane “faimoase” de a avea notorietate a dus la o distorsionare a etaloanelor morale, după cum publicul larg încă mai e capabil să recunoască.
Rugat să-şi reia rolul în drama politică originală “House of Cards”, Ian Richardson, care a jucat în rolul anti-eroului Francis Urquhart, ar fi refuzat iniţial, până când regizorii au acceptat ca personajul lui să fie ucis. Oricât de mult i-ar fi plăcut acest rol, Richardson şi-a păstrat simţul moralităţii suficient cât să accepte că personajul său întruchipa răul într-un mod mult prea atrăgător. Acest lucru se datorează felului în care sunt conturate personajele, dar aceasta nu e o noutate; după cum spune şi zicala: „Diavolul este un bărbat frumos.” Admiraţia faţă de rău provine şi din faptul că, în operele de ficţiune contemporane, ai de câştigat de pe urma răutăţii. Tot mai des, personajele negative nu mai sfârşesc tragic. Justiţia poetică, fie ea în cărţi, pe scenă sau în filme, e văzută ca fiind „neverosimilă” şi chiar naivă. În trecut, stabilirea dreptăţii era văzută ca o necesitate pentru păstrarea moralităţii, iar oamenii erau suficient de conştienţi cât să ceară acest lucru.
Din păcate, se pare că simţul moralităţii a dispărut aproape cu totul. Dar acest lucru nu pare a-l afecta câtuşi de puţin pe Kevin Spacey, care joacă cu o maliţiozitate fantastică rolul anti-eroului în adaptarea americană a filmului “House of Cards” şi care şi-a clădit cariera pe o serie de personaje negative, pe care le-a făcut demne de admiraţie. Puţinii eroi pe care-i joacă (precum cel din filmul “Pay it Forward” – „Dă mai departe!”) sunt întruchipaţi ca nişte prostănaci.
Mai e apoi şi serialul „Urzeala tronurilor”. În acest carnaval al degradării continue, adaptat după romanele în aceeaşi măsură de condamnabile ale lui George R.R. Martin, avem „plăcerea” de a urmări scene de tortură, violenţă sexuală şi depravare, în jurul cărora e construit un serial concentrat pe setea de putere într-o lume mitică în stil medieval.
Sursele acestei răspândiri a răului nu sunt greu de găsit. Standardele tot mai joase în transmisiile mediatice, urmate de răspândirea televiziunii prin cablu, lipsa desăvârşită de respectare a reglementărilor impuse şi dorinţa de a şoca tot mai mult pentru creşterea ratingurilor au făcut de ani buni din tortură obiectul serilor normale petrecute acasă (în seriale începând de la “Lost” până la “24”). Înainte de asta, căutarea notorietăţii în rândul cântăreţilor de rap – atât de bine parodiaţi de Chris Rock în filmul “CB4” (CB înseamnă „celulă”) – se inspira dintr-o cultură a violenţei foarte răspândită în zonele urbane şi inspira, la rândul ei, aceeaşi violenţă. Desigur, şi violenţa din mediul rural e redată de media de multă vreme, deşi mai mult într-un mod ce se vrea a genera repulsie faţă de manifestările rasiste şi faţă de violenţa domestică. Cu toate acestea, până şi astfel de portretizări şi-au pierdut efectul din moment ce orăşelul american („Sons of Anarchy”), suburbiile („Breaking Bad”) şi până şi bătrânul Vest („Deadwood”), au primit tratamentul „realist” care umple totul de sânge şi violenţă, pentru a arăta cât de „sofisticaţi” au devenit atât creatorii, cât şi spectatorii lor.
Această evoluţie recentă a fost urmarea previzibilă şi inevitabilă a de-moralizării divertismentului. Am trecut de la “Leave it to Beaver” („Las’ pe Beaver!”), cu imaginile sale false de beatitudine suburbană, spre comedii puerile precum “Three’s Company”, urmat de o continuare previzibilă şi fără succes – Three’s a Crowd – despre un cuplu necăsătorit care locuieşte cu tatăl fetei. Etica sexuală a fost dată uitării, chiar dacă grupurile de părinţi şi autorităţile din şcoli au criticat violenţa moralizatoare întâlnită adesea atât pe micul, cât şi pe marele ecran. Desigur, în acest moment, promovarea anti-eroilor în filme era răspândită deja de zeci de ani, acest lucru văzându-se cel mai bine la rolul eroului din “Midnight Cowboy” („Cowboyul de la miezul nopţii”), un provincial stupid, al cărui scop în viaţă era să ajungă gigolo.
Libertinii susţin că forma lor de eliberare va aduce pace şi iubire, dar nu e aşa. Dimpotrivă, aceasta face adevărate ravagii într-o lume guvernată de o dezordine morală tot mai mare. ”Liberalizarea” sexuală a undelor radio s-a sincronizat cu marginalizarea tot mai crescută de către mijloacele media a personalităţilor şi a temelor religioase, precum şi a moralităţii. În “M*A*S*H”, preotul lor poate că a fost ilustrat ca fiind inept, dar măcar serialul recunoaşte existenţa acestora – ceva nemaiuzit în ziua de azi.
Unde ne situăm noi în toată treaba asta? Cu siguranţă nu dincolo de bine şi de rău. Dar mult prea mulţi dintre semeni capătă o fascinaţie pentru rău. Asta nu înseamnă că oricine vede “Breaking Bad” va privi traficul de droguri ca pe o bună modalitate de a-ţi asigura servicii medicale de calitate. Dar prezentarea răului ca fiind un lucru pozitiv rămâne un proces activ în cadrul degradării continue a sferei publice, ceea ce înseamnă că nu e nici pe departe irelevant, nici pentru noi ca indivizi, nici pentru poporul nostru.
Filozoful şi omul politic florentin Niccolo Machiavelli a fost recunoscut ca profesor al răului, fiindcă predica nevoia unui Principe care să facă treaba murdară pentru a reunifica Italia împotriva barbarilor. Adeseori, în ziua de azi, auzim printre „marii cunoscători” în ale politicii, că blamarea lui Machiavelli e o dovadă de ipocrizie, deoarece toţi cei implicaţi în politică se comportă conform spuselor acestuia, doar că vor să fie văzuţi drept persoane morale. Nu numai că această mostră de „rafinament” nu e bazată pe realitate – mulţi oameni din sfera publică îşi sacrifică interesele personale spre binele public şi fac asta ca pe un exerciţiu de virtute – dar e şi greşită. Cinismul cu care se spune că „toată lumea o face” duce la o tolerare a viciului. Un singur serial de televiziune, un film sau o singură figură publică nu pot crea o cultură vicioasă. Dar, cochetând prea mult cu răul, acesta va ajunge să fie perceput ca fiind „cool” în mintea oamenilor. Rezultatul va fi, astfel, o continuă degradare a ceea ce a mai rămas din moralitatea publică.
Traducere de Oana Cristina Campanie după Cool Evil – The Imaginative Conservative
Foto: The Imaginative Conservative
