Mânia („vinul dracilor”) și căile de tămăduire a ei

Ciprian Voicilă

Ciprian Voicilă

(n. 1978, Buzău) este licențiat în psihologie și sociologie; sociolog la Muzeul Național al Țăranului Român. A publicat articole și eseuri în diverse ziare și reviste culturale („Dilema Veche”, „Cultura”, „Observator cultural”, Ziarul „Lumina”, „Adevărul literar”, „Viața românească”, „Atitudini”, „Permanențe” ). Este autor sau coautor al volumelor: „Maturii străzii. 15 biografii fără domiciliu” (Editura Martor, 2016); „Sfinții de lângă noi” (Editura Areopag, 2014); „Diavolul din pahar. Amintiri din iadul beției” (Editura Areopag, 2012); „Experimentul Zaica” (Editura Meridiane, 2000); „Arca lui Noe – de la neolitic la Coca‑Cola” (Editura Ars Docendi, 2002); „Povestiri mici și mijlocii” (Editura Curtea Veche, 2004); „Cartea cu euri” (Editura Curtea Veche, 2005); „Cartea cu bunici” (Editura Humanitas, 2007); „Îngeri, zmei și joimărițe” (Editura Humanitas, 2008); „Ferestre din București și poveștile lor” (Editura Peter Pan, 2015).
Ciprian Voicilă

Spiritul vremii noastre valorizează, de regulă, ceea ce în limbaj psihologic poartă numele de „agresivitate”, iar în limbaj duhovnicesc desemnăm prin cuvântul „mânie”. Agresivitatea este amendată doar atunci când depășește anumite limite – definite și acceptate într-o anumită comunitate umană.

Analizându-ne propria lume lăuntrică și privind cu atenție la realitatea socială înconjurătoare, observăm că, din punct de vedere psihologic, agresivitatea poate avea atât cauze interne (dependente de noi), cât și exterioare (mai puțin sau chiar deloc dependente de voința noastră).

E nevoie de o doză bună de agresivitate pentru „a răzbate”, pentru „a urca treptele ierarhiei sociale”, pentru „a dovedi”, pentru „a te autorealiza”. Concurența permanentă cu cel de lângă noi ne accentuează agresivitatea. Cauzele externe ale creșterii gradului de agresivitate pot fi numeroase, printre ele suprapopularea fiind una deloc neglijabilă (a se vedea în acest sens cartea întemeietorului etologiei, Konrad Lorenz – Cele 8 păcate capitale ale omenirii civilizate).

Pentru cei ce viețuiesc în lume, agresivitatea este sinonimă, până la un punct, cu supraviețuirea.

Cu totul altfel priveau agresivitatea/patima mâniei părinții îndumnezeiți care s-au nevoit în pustia Egiptului. Două exemple sunt grăitoare, în acest sens. Avva Ioan Colov, pe când se suia pe calea Schitului cu împletitura (funia de zimbiluri) l-a văzut grăind pe cămilar și și-a simțit inima cuprinsă de mânie. Văzând primejdia – „pornindu-se el spre mânie”-, „lăsând vasele, a fugit.”. Într-o altă zi, pe când se afla la seceriș „a auzit pe un frate vorbind aproapelui cu mânie și zicând: ˂˂Ieși tu!˃˃ Atunci „lăsând secerișul, avva a fugit.” (Patericul egiptean, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2014)

Tot din Patericul egiptean înțelegem că cel ce luptă cu patima mâniei nu trebuie să se aștepte să iasă de sub robia ei prea curând, nici să se bazeze pe propriile puteri în războiul nevăzut cu demonul mâniei. Zis-a Avva Amona: „Patrusprezece ani am petrecut în schit, rugându-mă lui Dumnezeu noaptea și ziua ca să-mi dăruiască să biruiesc mânia” (idem, p. 37).

Sfinții Părinți ne învață că sufletul omenesc este compus din 3 părți: una rațională, una irascibilă și alta poftitoare sau apetentă.

 

Evagrie Ponticul – Fizionomia mâniei. Cum ne păgubește? Prin ce antidot o putem anihila?

Evagrie Ponticul (345-399 d. Hr.), primul care a sistematizat învățătura ascetică a părinților din Pustia Egiptului, scrie că patima mâniei perturbă partea irascibilă a sufletului, afectând mintea – care este „ochiul sufletului”. Mânia odată înrădăcinată, se transformă în iritare: „Mânia (orge, în limba greacă) este o patimă extrem de acută, căci se zice că e o fierbere a părții irascibile și o mișcare împotriva celui ce ne-a nedreptățit sau a celui ce pare că ne-a nedreptățit; ea sălbăticește toată ziua sufletul, dar răpește mintea mai cu seamă la rugăciuni, oglindindu-i fața celui ce l-a întristat. Iar când durează mai mult timp și se preface în iritare, ea produce tulburări noaptea: o topire a trupului și paloare, și atacuri ale unor fiare veninoase.” (Avva Evagrie Ponticul – În luptă cu gândurile. Despre cele 8 gânduri ale răutății și replici împotriva lor, Editura Deisis, 2006, p.123)

Evagrie a consacrat mult timp analizei cauzelor mâniei, multiplelor sale înfățișări, efectelor devastatoare pe care le are asupra sufletului celui ce se nevoiește, dar și mijloacelor prin care ne putem tămădui de ea. Într-un alt loc scrie: „Nici un alt rău nu-l face pe om atât de mult demon ca mânia”. (Ieromonah Gabriel Bunge – Mânia și terapia ei după avva Evagrie Ponticul sau Vinul dracilor și pâinea îngerilor, Editura Deisis, 2002, p. 27) Sau: „Despre mânie cântau cei ce beau vin: Acest ˂˂vin ˃˃ este ˂˂mânia dracilor ˃˃ (Iov 20, 16)”. ( ibid.)

Evagrie înșiruie, sub formă de mici și concise definiții ale patimii mâniei (nu lipsite de valoare stilistică), diverse aspecte ale acestei cumplite boli sufletești. Unele se referă la neajunsurile pe care le aduce mânia asupra creștinului care se nevoiește să ducă o viață bine-plăcută Domnului, altele vizează obiectul asupra căruia își exercită energia negativă, unele indică anumite cauze care au generat-o, altele se referă chiar la expresia ei somatică, în ordinea trupului și a trupescului: „Mânia e răpirea chibzuinței, desființare a calmului, tulburare a firii, chip sălbăticit, cuptor al inimii, flacără revărsată, lege a irascibilității, furie pe insulte, mamă fiarelor sălbatice, luptă în tăcere, piedică a rugăciunii.” (Avva Evagrie Ponticul – În luptă cu gândurile. Despre cele 8 gânduri ale răutății și replici împotriva lor, Editura Deisis, 2006, p. 60)

Evagrie ne atrage atenția asupra unui anumit aspect al mâniei, pe care îl întâlnim adesea în viața noastră duhovnicească. De multe ori se întâmplă să postim mai aspru, să ne rugăm un timp îndelungat și cu toate acestea să ne lăsăm mintea și inima prinse în mrejele mâniei. Evagrie scrie: „Dacă se înfrânează cineva de la mâncări și băuturi, dar prin gândurile rele întărâtă mânia, acela se aseamănă cu o corabie care plutește pe mare având drept cârmaci pe demon.” (idem, p. 30)

În alt loc, folosește cuvinte grele la adresa monahului care se sărăcește de virtuțile agonisite cu trudă, lăsându-se pradă mâniei: „Monahul furios e o scroafă de mistreț singuratică, de-abia vede pe cineva că-și arată colții.” (idem., p. 124)

Vom înțelege, poate, mai bine această severitate a abordării sale, meditând pe îndelete asupra efectelor mâniei. Ea ne primejduiește relația cu Dumnezeu și, în ultimă instanță, mântuirea sufletului: „Rugăciunea celui mânios e o tămâiere urâcioasă, iar psalmodia celui furios e un zgomot neplăcut.” (idem, p. 85) Poate cel mai mare neajuns pe care ni-l provoacă mânia este faptul că tulbură adâncul tainic din ființa noastră- inima: „Gândurile celui mânios sunt pui de năpârcă și ei mănâncă inima care le-a dat naștere”. (ibid)

Cum pe putem vindeca sufletul de mânie? Prin ce mijloace duhovnicești? În primul rând, prin răbdarea injuriilor, nedreptăților, necazurilor care se abat asupra noastră. În al doilea rând, prin cultivarea virtuții blândeții. Mânia – scrie Evagrie – se tămăduiește prin îndelungă-răbdare (makrothymia, în limba greacă) care e „armă a chibzuinței, tribunal al furiei, spital al inimii, povățuire a celor prea îndrăzneți, liniște a celor tulburați, liman nebănuit de furtuni, facere de bine pentru întristați, blândețe față de toți, care fiind blestemată binecuvintează, fiind ocărâtă se veselește, mângâiere a celor strâmtorați, oglindă a celor nădăjduite, premiu al celor maltratați.” (ibid)

Mântuitorul însuși ne îndeamnă să cultivăm blândețea: „(…) învățați de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor noastre”. (Matei 29, 11).

 

Aristotel despre virtutea blândeții

Filosofii antici (de la Aristotel la Seneca) au lăsat pagini memorabile în care au zugrăvit atât patima mâniei cât și virtutea care i se opune – blândețea. Potrivit lui Aristotel (384-322 î.e.n.), orice virtute se situează la mijloc, între două extreme: între lipsă și exces (exagerare). Stagiritul scrie: „Și la mânie există o exagerare, o lipsă și un mijloc. Cum însă graiul aproape că nu are niciun nume pentru aceasta, vom numi pe omul care ține mijlocul blând și apoi mijlocul blândețe. Dintre extreme, să se cheme acela care are un prea mult furios și greșeala lui furie, cine are un prea puțin, să se cheme lipsit de mânie și prea puținul lipsă de mânie” (Aristotel – Etica nicomahică, Editura Antet, p. 46)

Sfântul Ioan Scărarul (cca.525-cca.600) definește blândețea ca fiind o „stare nemișcată a sufletului atât față de cinstiri, cât și față de laude”. Virtutea blândeții se dobândește treptat: „Începutul blândeții este tăcerea buzelor întru tulburarea inimii, mijlocul este tăcerea gândurilor întru singura tulburare a sufletului, iar sfârșitul, liniștea întru care este înfipt sufletul și care se păstrează chiar atunci când e bântuit de vânturile păcatelor.” (Ioan Scărarul – Scara Raiului, Editura Învierea- Arhiepiscopia Timișoarei, 2007, p. 193)

Sfântul Ioan Sinaitul consideră că există o legătură directă, intrinsecă între mânie și ținerea de minte a răului: „Mânia este aducerea-aminte de o ură până atunci ascunsă, adică o continuă reînnoire a amintirii unor ocări îndurate mai demult”. (ibid)

El distinge între mai multe stări sufletești negative: mânia, amărăciunea, furia: „Mânia este dorința de a face rău celui ce ne-a întărâtat. Ura este aprinderea inimii ce se face la vreme nepotrivită. Amărăciunea este o mișcare lipsită de plăcere, care este ascunsă în suflet. Furia este schimbăcioasa mișcare a năravurilor și schimonosirea sufletului.” (ibid.)

La rândul ei, mândria naște alte patimi: „pomenirea de rău, ura, vrajba, dezvinovățirea.” Virtuțile care războiesc mânia sunt nemânierea și blândețea (idem, p. 198)

 

Nesatisfacerea unei patimi trezește patima mâniei. Alte mijloace duhovnicești de anihilare a mâniei

Părintele Jean-Claude Larchet semnalează faptul că agresivitatea poate fi îndreptată împotriva propriei persoane, dar și contra semenilor noștri. În primul caz, poate căpăta forme severe, ca automutilarea ( fiind provocată de dorința de a te autopedepsi, de absența prețuirii de sine sau de falsa culpabilitate). În cea de-a doua situație, la originea acestei atitudini greșite se pot afla trăiri negative diverse – disprețul față de celălalt sau chiar față de propria persoană, dorința de a ne proteja sinele și de a iniția relații distante cu semenii noștri.

Sintetizând învățătura Sfinților Părinți, Larchet arată că adesea devenim agresivi atunci când nu ne sunt satisfăcute patimile, când suntem văduviți de plăcerea pe care o aduce satisfacerea unei patimi (indiferent care este aceasta, fie ea materială – ca lăcomia-, fie spirituală – trufia sau slava deșartă, de exemplu). Atunci când – în cuvintele Sfântului Maxim Mărturisitorul – „iubirea de sine (philautia) e împunsă de durere”.

Mânia poate fi și expresia mândriei, a amorului propriu rănit. Devenim agresivi când ne este lezată imaginea publică sau imaginea pe care ne-am construit-o despre noi înșine, când suntem jigniți sau desconsiderați.

Despre incompatibilitatea dintre ținta pe care o urmărește creștinul ascet și patima mândriei Sfântul Ioan Scărarul scrie: „Nimic nu este mai neasemănător celor ce se pocăiesc decât tulburarea mâniei; pe când întoarcerea (la Dumnezeu) are trebuință de multă smerenie, (mânia) este semnul unei mari mândrii”. (Ioan Scărarul – Scara Raiului, ed.cit., p. 194)

Pe cale de consecință, pentru a scăpa de agresivitate/mânie trebuie să cultivăm o stare continuă de smerenie. De asemenea, trebuie să îndreptăm energia părții irascibile din noi în direcția cea bună: către păcat, ispită, demonii care ne menesc răul; într-un cuvânt, împotriva omului cel vechi din noi. (Jean-Claude Larchet – Inconștientul spiritual sau Adâncul neștiut al inimii, Editura Sophia, 2009, pp. 224-226).

Cine își ține în frâu mânia poate nădăjdui că Domnul se va milostivi de sufletul său. Sfântul Antonie cel Mare scrie: „(…) blândețea și înfrânarea este fericire și nădejde bună pentru sufletul oamenilor.” (Filocalia Sfintelor Nevoințe ale desăvârșirii, vol. 1, Editura Harisma, 1992, p. 15.)


Anacronic.ro este doar un reper, o mică redută care încearcă să conserve firea lucrurilor din calea asaltului progresist. Prin natura ideilor pe care le profesează, anacronic.ro nu este „eligibil” pentru banii corporațiilor economice, politice sau geopolitice. Credem că există și altfel de filantropi și vă îndemnăm să aveți în vedere posibilitatea de a face donații pentru sprijinirea proiectului.

Cumpără cărțile Anacronic:

Procesul lui Darwin
Distracția care ne omoară. Discursul public în epoca televizorului
Cum suntem imbecilizați. Curriculumul ascuns al învățământului obligatoriu
Educația creștin-ortodoxă a copiilor în zilele noastre
Statul profund în America. Wall Street, cartelul petrolier și atacul asupra democrației
Siluirea maeștrilor. Cum este sabotată arta de corectitudinea politică
Wall Street și Revoluția Bolșevică
Liberalismul care îmi place
Chiuind în fântână
Arme de instrucție în masă. Călătoria unui profesor prin lumea întunecată a școlarizării obligatorii

Articole similare

Top