Logica și Absolutul: Perspectiva Platonică și Perspectiva Creștină

Anacronic

Anacronic

Redacţia
Anacronic

Ultimele postari ale lui Anacronic (vezi toate)

 de Philip Sherrard

Studii de Religie Comparată, Vol. 7 No. 2 (primăvara 1973), World Wisdom, Inc.

Traducere de Ana Szel

Unul dintre contrastele, ca să nu spun conflictele cele mai profunde în tradiția doctrinei occidentale este cel între platonism și teologia creștină. Din punct de vedere istoric, confruntarea dintre cele două tradiții a fost cea mai vizibilă în marile secole formative ale gândirii creștine, în perioada dintre sfârșitul secolului III și începutul secolului VII și care și-a atins în mod natural apogeul în centre urbane ca Alexandria, Atena, Constantinopole și Antiohia, unde școlile platonice și creștine au înflorit una lângă alta. Dar chestiunile care au ieșit la suprafață în această confruntare, reprezintă ceea ce s-ar putea descrie ca tendințe divergente perene manifestate de om în încercarea de a atribui înțelegerii sale doctrinare o formulare lingvistică adecvată. Nicăieri nu apare acest lucru mai clar și mai decisiv decât în privința evaluărilor diferite cu privire la rolul pe care trebuie să îl joace logica în relație cu exprimare Adevărului divin.. Obstinația cu care teologii creștini au menținut formule care din punct de vedere logic erau considerate contradictorii, i-a expus acuzelor de orbire din partea platonicienilor; în timp ce determinarea cu care platonicienii au insistat să reducă orice formulă ilogică la o formulă logică, i-a provocat pe teologii creștinii să-i acuze la rândul lor pe platonicieni că sunt victimele tiraniei logicii. Dar dincolo de aceste acuzații, există oare ceva mai profund decât incriminarea pe baza unei neînțelegeri mutuale?

În perspectiva platonică, Realitatea metafizică este o structură gradată subtil care emană din Unu nedeterminat care este dincolo de Ființă, printr-o serie de determinări din care în cele din urmă rezultă sufletul uman. Trebuie să subliniem pe loc două aspecte. Primul aspect este că pentru platonicieni, aceste determinări nu sunt simple produse ale gândirii umane, lipsite de o bază obiectivă în Realitatea metafizică însăși. Dimpotrivă, ele reprezintă gradații ale substanței în structura acestei Realități. Cel de-al doilea aspect este că fiecare determinare ulterioară lui Unu este caracterizată de o anumită pierdere a realității și a absolutului, această pierdere fiind cu atât mai mare cu cât determinarea se situează mai jos într-un șir descendent. Aceste două aspecte semnifică împreună că, de exemplu Ființa, care reprezintă determinarea primă a lui Unu nederminat se distinge în mod real și substanțial de Unu in divinis în sine; iar faptul că Ființa stă în acest fel după Unu înseamnă că Ființa posedă un grad mai mic de realitate absolută decât Unu; și același lucru se aplică, într-o manieră gradual ascendentă, tuturor determinărilor care la rândul lor decurg sau emană din Ființă și din ceea ce stă în urma Ființei. Cu alte cuvinte, pentru platonicieni, Realitatea metafizică constă într-o ierarhie a gradațiilor, fiecare reală la nivelul său, dar posedând fiecare un grad de absolut și de realitate care depinde de relativa sa proximitate față de Unu pre-ontologic, care în sine poate fi descris ca fiind sigurul absolut real.

Teologii creștini pe de altă parte, nu vor să admită aceste gradații descendente ale substanței în Realitatea metafizică. Ei admit că există distincții în această Realitate, care în anumite privințe se poate afirma dincolo de orice determinare, chiar și de aceea a Ființei, în timp ce în alte privințe se poate spune că este determinată; și mai mult decât atât, ei afirmă că aceste distincții sunt reale și substanțiale. Dar ei neagă că ceea ce poate fi distins în Realitatea metafizică conține prin urmare un grad mai mic de realitate absolută decât ceea ce se află dincolo de orice distincție. Ei nu recunosc ideea relativității in divinis sau legitimitatea afirmației conform căreia în viziunea platonică, Dumnezeu este relativ absolut. În schimb, ei susțin nu doar că Dumnezeu este Treimea și caracterul Lui trinomic constituie distincții reale; ei susțin totodată că orice ipostază a Treimii este la fel de reală și de absolută ca celelalte ipostaze, iar realitatea și absolutul deținute de fiecare ipostază sunt acelea ale lui Dumnezeu Însuși, și a naturii Sale absolute și imanente.

Chiar și din acest rezumat al diferențelor ideologice privind structura Realității metafizice dintre platonicieni și teologii creștini, este evident că în timp ce ideea platonică este eminamente logică, ideea creștină este antinomică. În conformitate cu principiile logicii, orice determinare trebuie să excludă orice aspect al realității totale care nu este inclus în termenii propriei sale definiții. Un zid nu poate să fie un copac sau o vacă sau orice altceva care nu este inclus în entitatea denotată de cuvântul „zid”. Altfel spus, din punct de vedere logic orice determinare presupune într-o măsură mai mare sau mai mică, o limitare în comparație cu realitatea totală. Trebuie spus și că în analiza logică finală, realitatea totală (sau infinitul) trebuie să fie dincolo de orice determinare, pentru că, așa cum am văzut, orice determinare presupune o oarecare limitare, de unde și excluderea anumitor aspecte ale realității totale. Așadar, în termeni consistenți cu principiile logicii, cel mai înalt principiu al ordinii metafizice – acela care cuprinde realitatea totală și a cărui natură este infinită – trebuie să fie dincolo de orice determinare. Prin intermediul unei astfel de analize au ajuns platonicienii la ideea unui Unu nedeterminat care este dincolo chiar și de Ființă, ca principiu suprem al ordinii metafizice. Și tot prin intermediul unei astfel de analize platonicienii au instituit legea conform căreia orice principiu metafizic care se distinge din punct de vedere logic de Unu, și reprezintă astfel o anumită determinare a realității totale cuprinse în Unu, trebuie din acest motiv să conțină mai puțină realitate decât Unu nedeterminat, pentru că va exclude prin definiție unul sau mai multe aspecte ale realității totale subsumate lui Unu. Cu cât gradul de determinare este mai mare, cu atât va exclude mai mult din realitatea totală subsumată lui Unu, și în consecință va avea un grad de realitate mai mică. Așa au interpretat platonicienii ierarhia gradațiilor în Realitatea metafizică, fiecare reală la nivelul său, dar posedând fiecare un grad de realitate care depinde de relativa sa proximitate față de Unu. Numai Unu este absolut real; orice principiu metafizic ulterior lui Unu, și care poate fi distins din punct de vedere logic de Unu în funcție de gradul de determinare care i se aplică, va fi doar relativ real. Cu alte cuvinte, această ierarhie a gradațiilor în Realitatea metafizică poate fi instituită conform celor mai stricte principii ale logicii care se aplică la nivelul inteligenței umane. Ea corespunde ordinii logice care se aplică la acest nivel.

Ideea creștină a unei Realități metafizice a cărei natură supremă este trinomică, ignoră corelația dintre ordinea logicii și ordinea metafizică asumată de platonicieni. Conform principiilor logicii, orice determinare, așa cum am văzut, presupune în mod necesar un grad de limitare: acesta este un adevăr al ordinii logice. Însă pentru că platonicienii consideră că există o corespondență directă între ordinea logică și ordinea metafizică, orice este adevărat din punct de vedere logic va avea o aplicație corespunzătoare în planul metafizic. Asta înseamnă că orice determinare in divinis va presupune un grad relativ de limitare a subiectului, determinat în comparație cu natura nedeterminată a însăși realității totale și absolute. Așadar pentru platonicieni, afirmația creștină conform căreia principiul suprem al Realității metafizice se distinge prin caracterul său trinomic, indică faptul că această concepție creștină a Realității nu începe cu natura nedeterminată a însăși realității totale și absolute, semnificată pentru platonicieni de Unu care este dincolo de Ființă, ci cu un grad de determinare care este ulterior lui Unu și care poate fi la fel de bine identificat cu Ființa. Pentru platonicieni, care își bazează discriminarea pe analiză logică, Unu pre-ontologic trebuie să preceadă toate distincțiile și să fie mai absolut și mai real decât orice distincție; Treimea, pretind ei, poate reprezenta doar un anumit grad de determinare al lui Unu, așa încât însăși Treimea în unitatea sa și în fiecare dintre ipostazele sale luate separat trebuie să fie într-o oarecare măsură mai puțin reale și mai puțin absolute decât Unu.

Însă teologii neagă tocmai acest fapt. Ei afirmă plenar aspectul pre-ontologic al naturii divine – denotând acest aspect prin termenul de Esență. Dar ei susțin în primul rând că nici chiar acest aspect al naturii divine nu se sustrage și nu transcende caracterul trinomic; și în al doilea rând că atâta timp cât recunoașterea caracterului trinomic al naturii divine semnifică recunoașterea determinării in divinis, asta nu înseamnă că Treimea în ansamblu sau oricare dintre ipostazele sale luate separat sunt lipsite într-o anumită măsură de realitatea totală și absolută. Ei refuză să accepte ideea unei Esențe (sau Unu) care transcende Treimea, sau ideea conform căreia Treimea reprezintă o anumită determinare a Esenței, în sensul în care fiecare dintre ipostazele Treimii exprimă un mod relativ al Esenței și din acest motiv este într-o oarecare măsură mai puțin real și mai puțin absolut decât Esența. Pentru ei Esența însăși este întrupată, iar postularea ideii unei Esențe sau a unui Unu care transcende principial sau precede Treimea, presupune postularea unei idei mai puțin adecvate Realității pe care intenționează să o indice decât ideea de Treime. Pentru teologi ideea de Treime – indiferent dacă violează principiile logicii sau nici măcar nu constituie o aplicare a acestor principii într-o măsură acceptată de platonicieni – este încă considerată cea mai adecvată reprezentare a Realității metafizice pe care mintea umană a putut să o conceapă.

Afirmarea de către teologii creștini a principiului central al doctrinei lor în termeni care sugerează că structura supremă a Realității divine este nu doar supra-logică, ci și ilogică sau contrară logicii într-o manieră imposibil de admis pentru platonicieni, poate avea una din două semnificații. Înseamnă că fie teologii creștini sunt pur și simplu proști logicieni și se refugiază astfel în declarații pe care din cauza acestei incapacități sunt forțați să le apere, pretinzând-se în afara logicii; sau nu sunt neapărat proști logicieni, dar au motive întemeiate pentru refuzul lor de a aplica principiile logicii în situații în care platonicienii consideră aplicarea lor legitimă. La rândul lor, platonicienii au pus eșecul teologilor creștini de a rezolva într-o manieră logică consistentă anumite forme paradoxale aflate la baza doctrinei lor, pe seama lipsei de subtilitate și perspicacitate logică a acestora. Ceea ce reprezintă o supra-simplificare. La o analiză mai profundă, se poate constata faptul că teologii creștini au avut motive, care cel puțin în proprii lor ochi au justificat refuzul de a aplica logica dincolo de limite pe care platonicienii nu le-au găsit restrictive. Mulți dintre acești teologi au fost educați în școli platonice așa încât au fost pe deplin familiarizați cu întreaga structură a gândirii platonice și cu premisele logice pe care aceasta se bazează. Dat fiind că în privința formulării doctrinei au dorit totuși să facă distincția între abordarea creștină și cea platonică, este plauzibil să asumăm că au fost perfect conștienți de propriile rațiuni. În orice caz, este necesar să încercăm măcar să vedem lucrurile din perspectiva lor și să descoperim dacă refuzul lor de a recunoaște structura platonică a Realității metafizice se datorează unei orbiri sau are un temei mai inteligibil. Abia după aceea putem discuta valoarea acestui temei, dar aceasta este deja un alt subiect.

Pe scurt, după cum am văzut, argumentul platonicienilor este acela că Realitatea metafizică este condiționată de aceste gradații care corespund acelora din ordinea logică. Asta înseamnă că suntem perfect îndreptățiți să aplicăm analiza logică asupra structurii Realității metafizice și să distingem, într-o manieră care corespune acestei analize, o ierarhie a gradațiilor, fiecare reală la nivelul său, dar posedând fiecare un grad de absolut și de realitate care depinde de ’distanța’ sa față de Sursa divină. Dar este clar că acest raționament depinde conștient sau inconștient de acceptarea ca adevărată a presupoziției conform căreia ordinea logică corespunde structurii Realității metafizice. Adică depinde conștient sau inconștient de acceptarea ca adevărată a presupoziției conform căreia până la urmă nimic din structura Realității divine nu este ilogic sau contrar logicii. Pentru că în cazul în care această presupoziție este adevărată, asta presupune în mod necesar că și ideea că Realitatea divină este supusă gradațiilor este adevărată, pentru că ordinea logicii este una a gradelor sau a nivelelor; iar această structură gradată a logicii poate fi pur și simplu transpusă sau aplicată acestei Realități, pe care se presupune că o reflectă în primul rând. Într-adevăr, dacă această presupoziție este adevărată, asta presupune în mod direct că odată ce se poate demonstra că o propoziție referitoare la Realitatea divină este mai presus în ordinea logică decât o altă propoziție de acest fel, atunci nivelul sau gradul de Realitate la care se referă prima propoziție trebuie să fie mai presus în ordinea metafizică decât cel la care se referă cea de-a doua propoziție. De exemplu, dacă poate fi demonstrat că ceea ce este dincolo de Ființă este mai presus în ordinea logică decât Ființa, asta presupune în mod necesar că ceea ce este dincolo de Ființă este mai presus decât Ființa în ordinea metafizică. De unde rezultă și că gradul de absolut al Ființei este mai prejos sau relativ în comparație cu absolutul a ceea ce este dincolo de Ființă; și tot așa pe scara gradată a logicii.

Ce presupun toate acestea? Logica poate fi definită ca o capacitate de a trage concluzii de la un punct de pornire dat, sau de la o serie de puncte de pornire date. În principiu, nu există nici un temei pentru a afirma că acest punct sau puncte de pornire trebuie să aibă o formă logică. Capacitatea logică poate opera deducții de la o origine care nu are o formă logică la fel de bine ca de la una care are o formă logică. Platonicienii și teologii creștini deopotrivă sunt în acord asupra acestui fapt. Platonicienii și teologii creștini sunt de acord și în ceea ce privește faptul că analiza logică este guvernată de anumite principii, dintre care cel mai important este acela al non-contradicției, exprimat în forma sa cea mai simplă de propoziția: un lucru nu poate în același timp să fie și să nu fie. Chestiunea în discuție între platonicieni și teologii creștini nu se referă la natura logicii în sine sau aplicarea ei. Se referă doar la relația dintre ordinea logică și ordinea metafizică. Argumentele platonicienilor, așa cum am văzut, depind de acceptarea ca adevărată a ideii confirm căreia există o corelație între cele două ordini. Asta nu înseamnă că pentru platonicieni ordinea logică coincide cu ordinea metafizică. Dar înseamnă că ordinea logică la nivelul său reflectă structura ordinii metafizice, astfel încât principiile logicii nu sunt doar derivate din ordinea metafizică, ci pot fi aplicate în mod analog în ordinea metafizică. Cu alte cuvinte, atunci când Realitatea metafizică este reflectată în planul logic al minții umane, conceptele pe care le formulează despre ea însăși vor fi sau ar trebui în principiu să fie consistente din punct de vedere logic și non-contradictorii, pentru că, așa cum afirmă platonicienii, în cele din urmă nimic din natura Realității nu se opune principiului consistenței logice și principiului non-contradicției. Din acest motiv platonicienii se simt justificați să aplice principiile logicii asupra propriei reprezentări a sferei metafizice și pretind că în natura lucrurilor nu poate exista o doctrină care să fie în afara explicației logice.

Acest raționament platonic este bineînțeles un raționament circular. El presupune că structura Realității metafizice este gradată într-o manieră reflectată de ordinea logică, și apoi continuă prin aplicarea gradațiilor ordinii logice asupra Realității metafizice, asertând că tiparul care se desprinde reprezintă natura acestei Realități mai adecvat decât orice alt tipar care ignoră aceste gradații. Dar, în afară de cazul în care admit că presupoziția pe care se bazează acest raționament este fie un act de credință, fie pur și simplu arbitrară, platonicienii trebuie să poată indica temeiurile obiective conform cărora acest lucru poate fi considerat adevărat. Ei trebuie să poată indica de ce presupun că în cele din urmă nimic din Realitatea metafizică nu se opune principiului non-contradicției și astfel de ce se consideră îndreptățiți să afirme o corelație directă între această Realitate și ordinea logică. Logica însăși nu poate demonstra validitatea acestei presupoziții. Într-adevăr nu există nici o metodă prin care să se poată demonstra acest lucru. Tot ce putem să facem este să presupunem că este validă și să continuăm prin a aplica principiile logicii asupra formulărilor Adevărului divin, ca și cum ar fi într-adevăr validă. Dar validitatea sau lipsa de validitate a presupoziției însăși nu poate fi confirmată sau infirmată.

Abia în acest punct putem începe să discernem maniera în care ideile diferite prin care teologii creștini și platonicienii își reprezintă Realitatea metafizică sunt direct legate de aprecierea diferită a relației dintre ordinea logică și ordinea metafizică. Dacă teologii creștini afirmă, așa cum o fac, că expresia cea mai adecvată din perspectivă verbală care poate fi atribuită Realității metafizice trebuie enunțată în termeni paradoxali și, mai mult decât atât, tentativele de a da o explicație logică acestui paradox vor avea ca rezultat o coagulare mai opacă și nu mai clară a acestei Realități – dacă teologii afirmă acest lucru trebuie să fie din cauză că, spre deosebire de platonicieni, ei nu acceptă echivalența sau concordanța dintre ordinea metafizică și ordinea logică. Aceștia nu consideră că în cele din urmă nimic in divinis nu se opune principiului non-contradicției în termeni logici. Dimpotrivă, ei afirmă că în cele din urmă există ceva in divinis care se opune acestui principiu. Ei afirmă că în cele din urmă natura Realității metafizice nu poate fi exprimată în termeni compatibili cu principiile logicii și ca atare o axiomă perfect valabilă în conformitate cu aceste principii nu poate fi aplicată enunțurilor despre natura acestei Realități ca și cum validitatea acesteia s-ar aplica și condițiilor specifice naturii ei.

Referitor la acest context de exemplu, teologii ar susține în termeni concreți, că o determinare care presupune o limitare în planul logic, nu presupune neapărat o limitare in divinis. Prin urmare afirmația conform căreia natura absolută și intrinsecă a Realității divine este o singură Esență în trei ipostaze distincte, fiecare ipostază deținând realitatea totală și absolută în sine, deși este o contradicție din punct de vedere logic, nu este neapărat o contradicție în termenii condițiilor supra-logice specifice ordinii metafizice. La rândul lor, în numele axiomei logice conform căreia o determinare presupune o limitare, platonicienii vor încerca să reducă această afirmație antinomică a caracterului trinomic al Absolutului la o afirmație care să nu conțină nicio contradicție logică, ca și cum această axiomă s-ar aplica într-adevăr condițiilor specifice ordinii metafizice. Ei consideră, așa cum am văzut, dat fiind că fiecare ipostază a Treimii reprezintă o determinare in divinis, atunci niciuna nu poate reprezenta realitatea absolută și infinită în sine, pentru că axioma logică conform căreia orice determinare presupune o limitare se aplică nu doar în planul logic, dar și asupra condițiilor specifice ordinii metafizice. Așadar, fiecare ipostază trebuie să reprezinte ceva mai puțin real și mai puțin absolut decât realitatea absolută și infinită, care la rândul ei trebuie să fie reprezentată de un principiu complet nedeterminat. Așadar dacă acest principiu nedeterminat al realității absolute și infinite este desemnat de termenul de Esență, atunci Esența trebuie să transceadă orice distincție ipostatică și fiecare ipostază trebuie să exprime Esența și nu într-un mod relativ. Deja pentru teologi reducerea, în numele unei axiome logice a unei afirmații antinomice despre Absolut, la o afirmație care să nu conțină nicio contradicție logică, ca și cum această axiomă ar avea o relevanță directă în ceea ce privește condițiile specifice ordinii metafizice, constituie o eroare radicală de interpretare a naturii specifice acestei ordini. Pentru ei, între ordinea logică și ordinea metafizică există o discontinuitate sau o lipsă de analogie și nu neapărat o adecvare între principiile care se aplică în ordinea logică și cele care se aplică în ordinea metafizică.

Din acest motiv teologii creștini, spre deosebire de platonicieni, neagă aplicabilitatea principiilor logice în privința Adevărului divin. Cu alte cuvinte, presupozițiile care stau la baza raționamentului teologic sunt în directă opoziție cu cele care stau la baza raționamentului platonic. Platonicienii susțin că în cele din urmă nimic din Realitatea metafizică nu contrazice principiile logice. Teologii susțin că în cele din urmă există ceva în această Realitate care contrazice principiile logice, indiferent de subtilitatea și rafinamentul acestora. Desigur teologii nu pot demonstra validitatea propriei presupoziții, la fel cum nici platonicienii nu pot demonstra validitatea presupoziției lor. Într-adevăr, atât platonicienii, cât și teologii trebuie să admită că adeziunea față de presupozițiile contrare care stau la baza raționamentului fiecăruia dintre ei sunt arbitrare, apoi este necesar să afirme că în cele din urmă aceste presupoziții constituie acte de credință care derivă sau își au originea în diferite forme ale Revelației. Se dovedește încă o dată futilă orice desemnare a superiorității unei forme a Revelației în fața alteia, prin demonstrația conform căreia principiile doctrinare ale uneia sunt mai consistente din punct de vedere logic sau mai subtile decât ale celeilalte; ar fi doar o reluare a argumentului circular într-un context diferit.

În această privință nu trebuie să planeze nicio urmă de confuzie. Teologii creștini nu neagă rolul logicii și importanța covârșitoare a acestui rol. Ei nu neagă nici faptul că limbajul în care se exprimă ceea ce se poate exprima despre Realitatea metafizică trebuie să fie pe cât de logic și inteligibil posibil – dacă ar nega asta ar fi nevoiți să renunțe deopotrivă la cuvinte și la Realitatea metafizică. Dar ei continuă să susțină că axiomele logice nu pot fi aplicate asupra acestei Realități ca și cum condițiile sale specifice s-ar supune unor principii echivalente celor din ordinea logică. Acest lucru poate fi reformulat, în limbajul platonic: după părerea teologilor, atunci când Realitatea metafizică, a cărei natură este în mod esențial și suprem paradoxală, este reflectată în oglinda inteligenței umane, ea se reflectă într-o formă care poate fi tradusă în modul cel mai adecvat în limbajul conceptual al rațiunii în termeni care sunt în mod corespunzător paradoxali; iar funcția logicii este aceea de a trage concluzii din acest punct de origine paradoxal, concluzii care se aplică în numeroasele sfere contingente ale discursului și acțiunii umane. S-a menționat deja că abilitatea logicii de a-și îndeplini rolul nu este influențată de consistența formei logice sau de potențialul contradictoriu al punctului de origine; ea poate funcționa la fel de bine, indiferent de forma logică a punctul de origine. Cu alte cuvinte, cu toate că teologii acceptă pe deplin că logica trebuie să fie aplicată în sens descendent pornind de la un punct de origine care își are până la urmă originea într-o Revelație, ei afirmă că logica și-ar depăși atribuțiile în cazul în care s-ar aplica în sens ascendent și ar încerca să rezolve expresia paradoxală a complexității paradoxale a Realității metafizice, ca și cum aceasta s-ar supune principiilor logicii. Ei afirmă acest lucru nu pentru că, fiind lipsiți de capacitatea de a raționa logic și aflați în defensivă, plasează arbitrar conceptele cheie ale doctrinei lor în afara logicii; ei afirmă acest lucru pentru că nu recunosc concordanța sau corelația dintre Realitatea metafizică și ordinea logică, pe care platonicienii o consideră axiomatică.

Dintr-o perspectivă ușor diferită se poate spune că platonicienii și teologii par să se îndrepte în direcții opuse în privința atitudinii asupra caracterului facultății superioare sau spirituale a inteligenței umane – acel organ al percepției, dacă poate fi descris astfel, care este capabil, atunci când este iluminat de Spirit, de o aprehensiune directă și de o înțelegere profundă a Realității metafizice – și a relației sale cu facultatea pur rațională. Pentru platonicieni inteligența însăși, compusă din aceste două facultăți, este înzestrată cu un caracter logic, dat fiind că se consideră că Realitatea a cărei reprezentare sau emanație este, deține întocmai structura gradată reflectată în ordinea logică. De aceea platonicienii se simt îndreptățiți să aplice gradațiile logicii în sens ascendent și să își formuleze în consecință ideile despre această Realitate – procedând astfel ei vor opera pur și simplu într-o manieră care își are justificarea în însuși intelectul divin. Pentru teologi pe de altă parte, logica nu este caracteristică inteligenței umane și atât, ci doar aspectului ei reprezentat de facultatea rațională. Logica este o funcție a rațiunii și nu a intuiției sau a contemplativității care caracterizează facultatea superioară sau spirituală. Pentru teologi, facultatea spirituală sau superioară are un caracter supra-logic și deși în principiu este capabilă de cunoașterea Adevărului divin, nu este totuși caracterizată de logică, pentru că Adevărul divin a cărui reprezentare este, nu este un principiu logic sau un principiu asupra căruia se aplică legile logicii. Cu alte cuvinte teologii creștini par să distingă mult mai precis între facultatea supra-rațională a intelectului uman și facultatea rațională și să privească capacitatea logică ca pe o funcție a acesteia din urmă. Așadar, pe cât sunt de riguroși când aplică principiile logicii pentru a trage concluzii din forma în cele din urmă paradoxală pe care Adevărul, contemplat în sau prin imaginea divină a facultății spirituale a omului, o îmbracă atunci când este tradus în termeni conceptuali sau raționali, pe atât sunt de puțin pregătiți, din motive evidente, să presupună că această formă în sine, poate fi explicată în termeni non-paradoxali.

Într-adevăr se poate spune că pentru teologi, asumpția platonică conform căreia ultima formă în care Adevărul divin poate fi conceput la nivel uman nu este paradoxală, ci logică, nu este decât o formă de revoltă a facultății inferioare sau logice a inteligenței umane împotriva facultății superioare sau supra-logice. În opinia lor, această revoltă nu este străină de căderea omului (trebuie amintit că în paradis se consideră că inteligența umană operează în manieră supra-logică sau ’angelică’); iar ei o văd perpetuată în tendința permanentă a omului ’căzut’ de a permite capacității sale logice să încalce limitele la care ar trebui redusă și de a încerca să reducă toate formulările Adevărului divin la un nivel care se subordonează acestui principiu al non-contradicției care guvernează logica. Pentru ei, logica este adaptată și are sfera ei circumscrisă dar semnificativă de relevanță în condițiile căderii și ale existenței omului în ordinea fizică; iar un adevăr stabilit în conformitate cu principiile logicii – cum ar fi acela că orice determinare este o limitare – și ca atare, valid în ordinea logică, poate în anumite privințe să fie valid și să se aplice în condițiile din ordinea fizică, fără să fie neapărat valid sau aplicabil în condițiile din ordinea metafizică.

La o ultimă analiză, caracterul antinomic al doctrinei Treimii reprezintă pentru teologii creștini o expresie mai completă a complexității Adevărului divin la nivel uman decât orice explicație logică la care poate fi redus, indiferent de subtilitatea și de complexitatea acesteia – chiar și o expresie mai completă a Adevărului decât suma totală a tuturor explicațiilor logice de care se face pasibil. Pentru aceștia, numeroasele tentative ale platonicienilor – și ca să fie spus, și ale acelor teologi creștini care au fost la rândul lor seduși, așa cum ar spune cei mai ortodocși, de înclinația ’platonizantă’ a omului – de a rezolva caracterul antinomic în termeni compatibili cu principiile logicii, sunt abordări care pornesc de la un nivel inferior; care au ca rezultat supra-simplificări, care reprezintă o încă și mai mare coagulare sau întărire a Adevărului implict al antinomiei însăși; ceea ce nu reprezintă decât încă un obstacol între om și cunoașterea lui Dumnezeu. Pentru platonicieni, pe de altă parte, dată fiind viziunea lor diferită asupra rolului logicii în formularea doctrinară, problema se pune invers. Deliberarea supremației dintre ideea platonică și ideea creștină de Adevăr, constituie o temă care se situează dincolo de scopul acestui articol. Dar cel puțin trebuie să rezulte limpede că orice discurs pozitiv pe această temă trebuie să înceapă, nu cu o considerație a acestor idei în sine, ci cu o considerație asupra temeiurilor în baza cărora platonicienii acceptă relația dintre logică și Absolut pe care teologii o resping și vice-versa. Orice discuție pe această temă care nu începe cu această considerație este garantat sterilă sau recriminatorie sau și una și alta.

FOTO: fusion-of-horizons/Flickr

Articole similare

Top