Anacronic
Ultimele postari ale lui Anacronic (vezi toate)
- Ideile au consecințe. Introducere - 22 februarie 2021
- Anacronic pentru copii – o pledoarie pentru clasic și cultivarea virtuților - 12 august 2020
- Robotul, mutantul și artistul - 27 iulie 2020
O reflecție asupra studiilor clasice, a scopului și a perspectivelor lor ar începe firesc de la definiția pe care o dă Wolf filologiei clasice, ca studiu al naturii umane, așa cum a fost dezvăluită de greci.
Mentalitatea pare destul de anacronică astăzi pentru că a fost depășită de cele două procese, strâns legate între ele, al fragmentării științei prin specializare și al degradării culturale a societății occidentale. Filologia a devenit lingvistică; iar omul care și-a revelat natura în limbajul grecilor a devenit subiectul unor studii specializate de istorie a politicii, literaturii, artei, ideilor politice, economiei, mitului, religiei, filosofiei și științei. Studiile clasice sunt reduse la enclave în marile instituții de învățământ superior, unde studiul naturii umane nu se bucură de popularitate în cadrul preocupărilor omului. Totuși, această fragmentare, precum și restrângerea la nivel instituțional, nu sunt percepute drept catastrofale întrucât „climatul de opinie” s-a modificat în cei 200 de ani de la definiția lui Wolf. Interesul public a deviat de la natura omului către natura naturii și către perspectivele de dominație pe care le-a deschis explorarea ei; iar pierderea interesului s-a transformat chiar în ură pe măsură ce natura umană s-a dovedit a fi rezistentă la schimbările visate de intelectualii care își doresc ca dominația asupra naturii să includă și controlul asupra societății și al istoriei. Alianța indiferenței și a urii, ambele inspirate de libido dominandi, a creat un climat nefavorabil studiului instituționalizat al naturii umane, în manifestarea sa greacă sau în orice altă manifestare. Protagoniștii procesului de degradare culturală a Occidentului sunt bine înfipți în universitățile noastre.
Și totuși, nu e sfârșitul lumii. Pentru că, deși durează mai mult decât și-ar dori oricine, cu excepția profitorilor libidinoși, „climatele de opinie” nu durează la nesfârșit. Expresia a fost popularizată de Joseph Glanvill (1638-1680); a fost revalorizată când Alfred N. Whitehead a reluat-o în Science and the Modern World (1925); și, urmând inițiativa lui Whitehead, modificările acestui climat modern, începând cu secolul 17, au devenit subiectul amplelor și instructivelor studii Background ale lui Basil Willey, începând cu 1934. Datorită lui Whitehead, precum și altor inițiative, știm deja care este problema; Whitehead a spus-o răspicat: „Filosofia modernă a fost ruinată.” Mai explicit, aș spune: Viața Rațiunii, condiția inevitabilă a ordinii personale și sociale, a fost distrusă. Cu toate acestea, deși afirmațiile sunt adevărate, trebuie să distingem între climatul de opinie și natura omului. Climatul din universitățile noastre este, cu siguranță, ostil Vieții Rațiunii, dar nu suntem toți dispuși să ne lăsăm natura deformată de „climat” sau, cum i se spune adesea, de „vremuri”. Există întotdeauna tineri cu suficient instinct spiritual pentru a rezista eforturilor „educatorilor” care fac presiuni în direcția „ajustării”. Prin urmare, climatul nu este static; în toată constelația, determinată de emoție, a opiniilor de moment, există întotdeauna rezistența naturii umane la climat. Înțelegerea acestei dinamici fundamentează studiile lui Willey. De fapt, nici modificările de climat, de la indiferență la ostilitate, nici declinul concomitent al sprijinului instituțional pentru Viața Rațiunii, nici distrugerea accelerată a universităților începând cu Al II-lea Război Mondial n-ar putea împiedica recunoașterea, formularea și explorarea problemei climatului în lumina cunoașterii noastre despre natura umană. Reflecțiile la care ne-am înhămat aici și acum sunt un fapt în situația contemporană, la fel cum este și celebrul „climat”. Libertatea gândirii revine la viață atunci când „climatul de opinie” încetează să fie o realitate socială masivă, care impune participarea în luptele ei partizane, ci este forțată în poziția unei deformări patologice a existenței, de explorat prin intermediul criteriului rațiunii.
Acesta este cadrul în care trebuie plasată chestiunea studiilor clasice. Pe de o parte, există un puternic “climat de opinie” în universitățile noastre care se împotrivește să le acorde vreun rol pentru că studiile clasice reprezintă, inevitabil, natura umană, așa cum a fost revelată de greci. Pe de altă parte, există simptome evidente ale rupturii climatului și ale reafirmării naturii umane nedeformate. Dacă această mișcare către restaurarea rațiunii ar câștiga suficient elan pentru a afecta nivelul instituțional, studiile clasice ar deveni un factor important în procesul educațional. Voi reflecta asupra celor două puncte în această ordine – deși o oarecare dezordine se poate strecura pentru că avem de-a face nu cu alternative ce aparțin trecutului, ci cu procese în derulare.
Efortul grecilor de a-și înțelege umanitatea a culminat în filosofia platonică și aristotelică cu știința naturii umane. Mai mult decât cu sofiștii vremurilor lor, rezultatele sunt în conflict cu “climatul de opinie” contemporan. Voi enumera câteva dintre principalele puncte de dezacord:
- Clasic: Există o natură a omului, o structură definită a existenței care limitează perfectibilitatea.
Modern: Natura umană se poate schimba, fie prin evoluție istorică, fie prin acțiune revoluționară și astfel, un tărâm perfect al libertății poate fi creat.
- Clasic: Filosofia este încercarea de a avansa de la opinia (doxa) despre locul omulul și al societății către știință (episteme); filosoful nu este un filodox.
Modern: În asemenea chestiuni, știința nu este posibilă, numai opinia; fiecare are dreptul la o opinie; trăim într-o societate pluralistă.
- Clasic: Societatea este formată de oameni.
Modern: Omul este format de societate.
- Clasic: Omul se află în tensiune erotică față de motivația divină a existenței sale.
Modern: Nu e așa; pentru că eu nu sunt așa; iar eu sunt măsura omului.
- Clasic: Omul este tulburat de problema motivației; prin natura sa, el este un întrebător (aporein) și un căutător (zetein) de răspunsuri la întrebările existenței sale: „de unde?”, „încotro?”, „de ce?”; el se va întreba: „De ce există ceva în loc de nimic?”
Modern: Asemenea întrebări sunt fără sens (Comte); nu ți le pune, fii socialist (Marx); întrebările cărora științele lucrurilor lumești nu le pot răspunde sunt lipsite de sens, sunt Scheinprobleme (neopozitivism).
- Clasic: Sentimentul de neliniște existențială, dorința de a ști, impulsul de a ne pune întrebări, întrebarea și căutarea de sine, direcționarea întrebărilor către fundația care se cere căutată, recunoașterea temeiului divin drept cel care ne pune în mișcare, toate acestea reprezintă complexul experiențial, pathosul, în care realitatea participării divin-uman (metalepis) devine luminoasă. Explorarea realității metaleptice, a metaxy platonice, precum și articularea acțiunii exploratoare prin intermediul simbolurilor lingvistice, al Miturilor, în cazul lui Platon, reprezintă preocupările principale ale eforturilor filosofilor.
Modern: Răspunsurile moderne la această chestiune centrală se schimbă odată cu „climatul de opinie”. La Locke, realitatea metaleptică și analiza sa noetică se transformă în acceptarea anumitor „opinii comune” care mai păstrează încă o relație inteligibilă cu experiența din care acestea se trag. Reducerea realității la opinie nu este, totuși, intenționată. Locke este deja atât de profund implicat în climatul de opinie, încât conștientizarea distrugerii filosofiei prin tranziția de la episteme la doxa este ruinată. Vezi prezentarea lui Willey a cazului Locke. Hegel, dimpotrivă, este perfect conștient de ce face atunci când înlocuiește realitatea metaleptică a lui Platon și Aristotel cu starea lui de alienare, ca fundație experiențială pentru construcția sistemului său speculativ. El își propune explicit să înfrângă filosofia prin dialectica unei conștiințe auto-reflexive alienate. În secolul 20, „climatul de opinie” a avansat către tactici de „tratament prin tăcere”. În cazuri precum cel al lui Sartre, realitatea metaleptică este, pur și simplu, ignorată. Existența are caracterul unei facticité fără sens; înzestrarea ei cu sens este lăsată la alegerea fiecăruia. Alegerea unui sens pentru existență scade ca preferință în opinia regimurilor totalitare care se angajează în crima în masă, precum cel stalinist; preferința a fost elaborată cu o grijă deosebită de Merleau-Ponty. Totuși, tacticile „tratamentului prin tăcere”, folosite în special după cel de-al II-lea Război Mondial de către „gloata eliberatoare”, ne împiedică să hotărâm, în cazuri individuale, dacă contrapoziția la realitatea metaleptică este intenționată sau dacă libido dominandi a devenit de necontrolat intr-un climat de opinie luat de-a gata, fără întrebări, drept realitate ultimă. În mare, am impresia că conștiința unei contrapoziții este semnificativ mai neînsuflețită decât era în vremea lui Hegel. Analfabetismul filosofic a progresat atât de mult, încât miezul experiențial al filosofării a dispărut sub linia orizontului și nu este nici măcar recunoscut ca atare atunci când apare în filosofi precum Bergson. Procesul de degradare culturală l-a acoperit atât de mult cu opinie, încât uneori evităm să vorbim chiar și de indiferența față de el.
- Clasic: Educația este arta lui periagoge, a reorientării (Platon).
Modern: Educația este arta ajustării atât de solide a oamenilor la climatul de opinie predominant, încât aceștia își pierd „dorința de a cunoaște”. Educația este arta de a-i împiedica pe oameni să acumuleze cunoștințe care le-ar permite să formuleze întrebările legate de existență. Educația este arta de a-i constrânge pe tineri într-o stare de alienare care va rezulta ori în disperare mută, ori în militantism agresiv.
- Clasic: Procesul prin care realitatea metaleptică devine conștientă și articulată noetic este procesul prin care natura umană devine luminoasă pentru sine însăși, ca viață a rațiunii. Omul este zoon noun echon.
Modern: Rațiunea este rațiune utilă. Nu există așa ceva precum rațiunea noetică a omului.
- Clasic: Prin viața rațiunii contemplative (bios theoretikos), omul își dă seama de libertatea lui.
Modern: Platon și Aristotel erau fasciști. Viața rațiunii este o construcție fascistă.
Enumerarea nu este nici pe departe completă. Oricine o poate suplimenta cu elemente picante spicuite din literatura “de opinie” și din mass-media, din discuțiile cu colegii și studenții. Totuși, devine clar ce a vrut să spună Whitehead când a afirmat că filosofia modernă a fost ruinată. Mai mult, conflictele au fost formulate de așa manieră, încât caracterul grotescului, atașat deformării umanității prin intermediul climatului de opinie, devine vizibil. Grotescul, totuși, nu trebuie confundat cu comicul sau cu umorul. Gravitatea problemei va fi mai bine înțeleasă dacă ne imaginăm lagărele de concentrare ale regimurilor totalitare și camerele de gazare de la Auschwitz, unde grotescul opiniei devine realitatea criminală a acțiunii.
Climatul de opinie este nefavorabil studiilor clasice; iar puterea instituțională a reprezentanților săi în universități, mass-media și fundații nu trebuie subestimată. Cu toate acestea, fisurile în establishment devin vizibile. În special revolta internațională a studenților a deschis mulți ochi. Chiar și cei mai puțin privilegiați din punct de vedere spiritual și intelectual, care trăiesc numai din „pâinea” climatului de opinie, au devenit conștienți că ceva este în neregulă cu instituțiile noastre de învățământ superior, chiar dacă nu știu exact ce anume. Se poate să fie vina profesorilor și nu a războiului din Vietnam? Am privit cu un amuzament macabru deruta mai multor profesori stângiști din Frankfurt și Berlin când studenții s-au întors împotriva lor pentru că nu au fost cooperanți când a lor „teorie critică” (un eufemism pentru opinarea irațională, nihilistă) a fost tradusă de studenți în violență necritică; același spectacol ne este furnizat și în America, de către profesori liberali care devin, peste noapte, conservatori, după ce o viață de efort susținut pentru a ruina mințile unei generații de studenți după alta își arată, în sfârșit, roadele iar mințile sunt cu adevărat ruinate. O întâmplare din propria-mi experiență ca profesor va arunca lumină asupra punctului critic: La mijlocul anilor ’60 am predat un curs de politică clasică la o universitate importantă. Totul a mers bine atâta timp cât studenții credeau că li se oferă meniul obișnuit de informație despre „opiniile” lui Platon. Vacarmul a urmat după ce au aflat că filosofia politică trebuie să fie luată în serios ca știință. Ideea că unele afirmații privitoare la locul omului și al societății trebuie să fie acceptate ca fiind adevărate, iar altele respinse drept false, a fost un șoc; nu mai auziseră așa ceva. Câțiva chiar au părăsit cursul; dar sunt bucuros să raportez că majoritatea a rămas, au devenit fermecați de Platon iar la sfârșit și-au manifestat recunoștința pentru a fi aflat, în sfârșit, o alternativă la bolboroseala de opinii cu care au fost îndopați sistematic. Dar nu vreau să aprofundez și mai mult acest aspect al problemei. Va fi suficient să afirm că studenții au motive bune pentru a se revolta; iar dacă motivele pe care le promovează sunt rele, ar trebui să ne amintim că instituțiile de învățământ i-au rupt atât de eficient de viața rațiunii, încât nici măcar nu mai pot formula cauzele justificatei lor neliniști.
Judecând după violența irațională a atacului, revolta ar putea demasca moliciunea și găunoșenia climatului instituționalizat și ale personalului său, dar n-ar trebui să ne așteptăm ca viața rațiunii să iasă la iveală din confruntarea între două viduri. Mai importantă decât evenimentele spectaculoase este eroziunea subtilă a climatului prin intermediul științelor istorice. Natura omului poate fi deformată de opiniile dominante – mai deunăzi l-am auzit pe un coleg bine intenționat, dar neputincios, exclamând în agonie: „Lumea este fragmentată!” – dar este indestructibilă și găsește căi pentru a se reafirma. Realitatea metaleptică, expediată ca fiind baliverne și nonsens odată ce pretinde public să fie preocuparea principală a omului, s-a strecurat înapoi sub acoperirea respectabilă a religiei comparate, a literaturii comparate, a istoriei artei, științei mitului, istoriei filosofiei, istoriei intelectuale, explorării simbolismului primitiv în etnografie și antropologie, studiului civilizațiilor antice, arheologiei și preistoriei, a hinduismului, a islamului, a Orientului Îndepărtat, a religiilor păgâne elenistice, a textelor din Qumran, a gnosticismului, a creștinătății timpurii și a Evului Mediu creștin și, nu în ultimul rând, a studiilor clasice. În istoria culturală a societății occidentale, progresul minunat al științelor istorice a devenit tranșeea rezistenței împotriva climatului de opinie. În fiecare dintre domeniile enumerate, îi găsim pe oamenii care își dedică viața acestor domenii, pentru că aici găsesc integritatea spirituală și plinătatea existenței care au fost distruse la nivelul universitar dominant. Niciun atac critic la nebunia “Vremurilor” nu poate fi mai devastator decât simplul fapt că oameni care își respectă umanitatea și vor s-o cultive așa cum trebuie sunt nevoiți să se refugieze în megalitic, șamanism siberian, papirusurile copte, petrogrifele din peșterile din Île-de-France sau în simbolismul triburilor africane pentru a găsi un cămin spiritual și viața rațiunii. Mai mult, această tranșee a devenit refugiu nu numai pentru învățați, ci și pentru studenții mai sensibili, așa cum poate constata oricine răsfoind pentru o oră cărțile din librăria unei universități; natura omului se reafirmă, chiar dacă acești sărmani indivizi, privați de îndrumare corespunzătoare, bâjbâie după ajutor prin exotisme precum Yi-Jing.
Așadar, sub deghizarea istoriei, cunoașterea substanțială cu privire la natura omului este prezentă în universitățile noastre. Datorită extinderii fantastice a orizontului istoric în timp și spațiu care a avut loc în acest secol, această cunoaștere a devenit chiar și mai cuprinzătoare, și mai penetrantă decât în orice altă perioadă din istoria universităților noastre. În același timp, a devenit mai accesibilă pentru toată lumea – nu pot decât să compar dificultățile de acces din anii ’20, când eram student, cu pletora de cărți de acum. Totuși, această prezență formidabilă se transformă cu greu într-o forță formativă în instituțiile noastre de învățământ superior. Unul dintre motivele pentru această stare stranie va reieși dintr-o întâmplare de acum câțiva ani, de la o conferință în religie comparată: Unul dintre participanți a încălcat marele tabu și le-a spus deschis confraților săi că subiectul pe care îl tratează este irelevant după standardele opiniei generale, la care toți par să adere; mai devreme sau mai târziu, vor trebui să hotărască dacă știința religiei comparate este o terapie ocupațională pentru oameni altfel neangajabili sau dacă reprezintă o căutare a adevărului existenței, conținutul esențial al materiei de studiu; cineva nu poate explora la nesfârșit “fenomenul religios” și pretinde importanța lui fără a profesa fără rezerve că încercarea de a afla temeiului divin al existenței omului, precum și prezența revelatoare a lui Dumnezeu în motivația căutării constituie umanitatea lui; pe scurt, i-a confruntat cu problema adevărului, sugerată de realizările lor admirabile ca istorici. Nu toți cei de față au fost încântați de o asemenea lipsă de tact. Deghizarea istorică, așadar, este un instrument util atâta timp cât îi asigură vieții rațiunii grade de libertate în instituții dominate de un climat totalitar în esență, dar este în pericol să devină ea însăși parte a climatului, așa cum arată întâmplarea aceasta, dacă deghizarea este folosită pentru a steriliza conținutul și pentru a-l împiedica să devină eficace în societatea noastră. Deghizarea va degenera atunci în ideologia pozitivismului istoric.
Progresul științelor istorice care privesc natura omului, în variatele ei manifestări, a ajuns la răscruce: În retrospectivă, dintr-o poziție istorică viitoare, va fi el o fundație masivă pentru restaurarea vieții rațiunii? Sau va fi o interesantă, ultimă suflare a rațiunii, emanată de oameni mici, care n-au avut curajul convingerilor lor înainte ca atmosfera totalitară să o sugrume?
Presupunând că se va adeveri prima variantă, studiile clasice vor deține o funcție importantă în acest proces pentru că, în manifestarea ei greacă, natura omului a atins luminozitatea conștiinței noetice și a dezvoltat simbolurile pentru auto-interpretare. Diferențierea greacă a rațiunii în cadrul existenței a stabilit standarde critice pentru explorarea conștiinței dincolo de care nimănui nu-i este permis să decadă. Această realizare, totuși, nu se află în posesia noastră pentru totdeauna, ca o moștenire prețioasă ce va fi lăsată generațiilor viitoare, ci este o acțiune paradigmatică ce rămâne de explorat dacă vrem să continue în condițiile vremurilor noastre. Iar în acest punct trebuie să mă opresc, pentru că marea întrebare, „cum se va face asta?”, nu poate afla un răspuns prin scrijelirea unui program; acțiunea concretă ar fi necesară; și, la fel cum manifestarea greacă a naturii umane a acoperit aria unei civilizații, acea performanță nu poate avea loc aici și acum. Așadar, voi încheia aceste reflecții cu definirea a două zone generale, în care niciun progres major al științei, dincolo de starea prezentă, nu pare posibil fără recursul la efortul noetic al grecilor și fără continuarea lui.
- Dacă există o caracteristică a stării prezente a științelor istorice, aceasta este discrepanța dintre munții de informație materială și lipsa penetrării lor în teorie. Ori de câte ori sunt nevoit să am de-a face cu chestiuni legate de mitul primitiv sau de simbolismul imperial al Egiptului, de profetismul izraelit, apocalipsa evreiască sau evangheliile creștine, de conștiința istorică a lui Platon comparată cu cea a lui Deutero-Isaia, de conștiința ecumenică polibiană comparată cu cea a lui Mani, de magie sau ermetism și așa mai departe, sunt impresionat de munca filosofică depusă și de critica textuală, dar mă simt frustrat pentru că se face prea puțin pentru a lega fenomenele de structura conștiinței, în sensul analizei noetice.
- Una dintre cele mai mari victorii ale luptei grecilor, atât împotriva mitului vechi, cât și împotriva climatului de opinie sofistic, importantă pentru înțelegerea sensului existenței omului, este explorarea deformării existențiale și a varietăților ei. Din nou, se depun prea puține eforturi în explorarea acestei realizări, în dezvoltarea și aplicarea ei fenomenului modern de deformare existențială. Nu avem nici măcar un studiu bun despre „alienare”, deși acest subiect foarte actual ar trebui să ațâțe orice erudit clasic să formuleze ce are de spus, bazându-se pe sursele pe care le cunoaște cel mai bine.
[1] Friedrich August Wolf (1759-1824) este creatorul științei „filologie.” Lucrarea pe care se bazează renumele său este Prolegomena ad Homerum (1795).
Acest eseu a apărut în ediția de iarnă din 1973 a Modern Age.
Traducere de Cristina Lee după On Classical Studies: Eric Voegelin, cu acordul generos al The Imaginative Conservative.