Îmi semnezi pe acest formular că pot să te sărut?

Florin Drăgan

Florin Drăgan

Antreprenor în domeniul agricol, absolvent al Facultăţii de Comerţ din cadrul Academiei de Studii Economice din Bucureşti.
Florin Drăgan

Ultimele postari ale lui Florin Drăgan (vezi toate)

În California a intrat în vigoare legea “Da înseamnă da”, prin care se stabilesc noi premise în investigarea de către colegii și universități a agresiunilor sexuale din campusuri. Măsura ar fi de natură să prevină violurile.

Practic, nu pot exista relații de natură sexuală, începând cu banalul sărut, pipăit și așa mai departe, între persoane, fără existența unui consimțământ explicit. Dacă până acum agresiunea sexuală era considerată ca fiind produsă când refuzul explicit era ingnorat, în baza principiului „Nu înseamnă nu”, mai nou, agresiune sexuală poate însemna orice act de natură sexuală pentru care nu s-a obținut încuviințarea prealabilă explicită în baza principiului proaspăt adoptat „Da înseamna da”.

Motivele schimbării principiului de investigare a agresiunilor sexuale sunt, ca de fiecare dată, generoase. O și mai bună protecție împotriva violului care este agresiunea sexuală supremă și care reprezintă a șasea parte din agresiunile sexuale reclamate.

Senatorul Kevin de Leon spune că legea consimțământului explicit nu va mai permite școlilor să ascundă „sub preș” cazurile de viol.

Cu jumătate de an înainte, în luna aprilie a acestui an (2014), Departamentul Educației din S.U.A. a făcut publică lista celor 55 (cincizecișicinci) de colegii și universități investigate pentru modul în care respectă prevederile Titlului IX din Amendamentele la Legea Educației, capitol care se referă la discriminarea de gen în unitățile de învățământ care primesc fonduri publice. Cu 2 zile înainte de publicarea listei, administrația Obama își anunțase intenția de a descuraja ferm agresiunile sexuale din campusuri. Așadar, iată că de la o declarație fermă de bune intenții, în numai jumătate de an s-a constatat perimarea sloganului antiviol „No means no” și legislația vine să reglementeze și mai precis cadrul intim. Firește, ”No means no” a înlocuit la vremea lui pe „No means maybe”, principiu romantic, nescris, absolut ineficient odată cu revoluția legislației împotriva discriminării de gen.

Prima întrebare care se pune este de ce se schimbă modul de investigare a unei acuzații de hărțuire sexuală dacă problemele țin de prevenția agresiunilor sexuale și faptul că școlile mușamalizează cazurile de viol, cum lasă să se înțeleagă promotorul legii?

De fapt, școlile nici au cum să mușamalizeze cazurile de viol, fiindcă justiția stabilește vinovăția sau nu în cazul unei astfel de acuzații. Când se pornește o investigație de către poliția campusului, se sesizează consiliul de administrație al unității de învățământ care poate face cazul public și lua măsuri administrative anterior stabilirii vinovăției. Deci unul din argumente e evident fals. Nu se mușamalizează agresiunile sexuale, se investighează cu discreție și se așteaptă deciziile justiției.

Al doilea, cel care presupune prevenția, este tot la fel de adevărat. Cum realizezi prevenția prin modificarea conduitei post-factum? Chiar poate fi oprit un violator de principiul avut în vedere la investigarea acuzelor? Firește că nu, dar unde s-a mai întâlnit revoluție fără înalte idealuri, fără propagandă și fără demagogie?

Altă întrebare ar fi cum se împacă logic descurajarea oricărui tip de act cu conotație sexuală cu legalizarea prostituției? Cum poate o persoană traumatizată de un sărut furat să accepte că altă persoană își pune la dispoziție corpul pentru sex total și că anticipează perfect consecințele? Sau, invers, cum poate cineva accepta că e o chestiune de opțiune strict personală și netraumatizantă prostituția și, în același timp, să combată cu fermitate o traumatizantă îmbrățișare sau un pipăit?

Sub noua reglementare, consimțământul explicit obținut de la o persoană în stare de ebrietate, drogată, inconștientă sau ațipită nu este valabil. Firește, precizarea e redundantă de vreme ce trebuie să faci dovada că ai avut un consimțământ explicit. Situația era la fel de bine acoperită și de principiul „Nu înseamnă nu”. Se prezuma că o persoană aflată în una din stările de neputință nu se putea apăra. Lipsa refuzului explicit de la o persoană aflată într-una din stările care o împiedicau să se opună nu cauționa nici înainte agresiunea sexuală.

Dar progresiștii trebuie să explice și altă contradicție: militând pentru legalizarea vânzării de droguri ca atribut al libertății infinite și pretinzând că doar viciul duce la adicție, de ce nu e valabil consimțământul sub influența drogurilor? Prezumăm că avem consumatori responsabili doar dacă nu pățesc nimic. Dar imediat prezumăm că, deși responsabili, trebuie și societatea să-și asume responsabilitatea pentru toate situațiile când nu sunt responsabili. Până la urmă e minunat! De ce să nu admitem că deși puterile noastre sunt limitate, am construit statul atotputernic. Statul va preveni violul când noi vom fi prea drogați să ne opunem. Statul ne va vindeca când noi nu vom face nimic să rămânem sănătoși. Statul ne va asigura traiul când noi vom refuza munca. Fiindcă statul are și poate. Și nu se droghează. Dar aceasta-i doar o digresiune, vânzarea drogurilor de mare risc trebuie să fie în continuare interzisă sau controlată. Este, până la urmă, mai ieftin decât să lupți cu consecințele.

Înapoi la sexul, nu liber consimțit, ci explicit consimțit, constatăm că, la fel ca în multe alte situații, când în numele progresului se inventează legislație pozitivă, lipsește punerea în context a omului obișnuit, a omului cu deprinderi de acasă, omul care nu s-a născut violator, omul care flirtează, glumește, îndrăznește.

Ce facem cu bărbatul care cucerește și femeia care se lasă cucerită dar opune o candidă rezistență? Ce facem cu firescul, cu semnalele pe care un bărbat le transmite femeii și aceasta bărbatului? Cum împăcăm senzualitatea cu bifatul într-un formular? Fiindcă da, e nevoie de un formular. Odată instituit principiul consimțământul explicit, firește că nu poți opune unor acuzații de agresiune sexuală decât un consimțământ explicit obținut pe un suport material. Altfel, cine te-ar crede că ai avut consimțământul explicit? Implicarea în activități de natură sexuală nu ar mai fi posibilă fără preconstituirea de probe. Și nici formularul nu e de ajuns dacă nu se respectă o procedură de completare care să-l facă valid. Cum dovedești că, deși explicit, consimțământul nu a fost viciat de starea în care se afla reclamanta/reclamantul (și bărbații reclamă tot mai des agresiuni sexuale)?

Va mai exista sărutul după întâlnire, sărutul furat după ce ai condus-o acasă? Doar dacă ții la îndemână formularul pentru consimțământ. De ce ai uita de el? De ce ai cădea pradă emoțiilor? De ce să fii fericit când trebuie să fii atent? De ce să trăiești când guvernul îți cere să funcționezi?

Atâta literatură romantică trebuie aruncată la coș. Nu-și mai are rostul când statul are atâta grijă de noi. Doar să-i învățăm regulile. Nu mai deprindem flirtul. Cerem consultanță juridică și utlizăm formularele angajării în activități cu conotații sexuale. Iubire? Doar în filmele vechi.

Ce freamăt, ce îmbrățișări furate, ce mâini neliniștite care alunecă? Consimțământ explicit!

Bifează, te rog, aici înainte să-ți ating fundul. Bine, acum îmi bifezi și tu mie, că aș vrea să răspund la mângâieri. Bifează-mi, te rog… Ah, acum bifează-mi tu… Nu acolo, mai jos… bifa, nu mâna…

Articole similare

Top