Philip Giraldi
Ultimele postari ale lui Philip Giraldi (vezi toate)
- Ce lipsește din raportul torturii - 18 decembrie 2014
Raportul meticulos documentat, de 528 pagini, al Comitetului pentru Informații al Senatului SUA despre programul secret al CIA de capturare, detenție și interogare este remarcabil prin candoarea lui. Într-un limbaj direct, descrie ororile din închisorile secrete și eforturile care au fost depuse pentru a determina suspecții de terorism să vorbească. În mod eficient, raportul subliniază două chestiuni esențiale: în primul rând, interogatoriile au fost brutale, mult mai rele decât și-ar fi imaginat oricine și, în al doilea rând, ele n-au produs nicio informație care n-ar fi putut fi obținută prin alte metode.
În ceea ce privește supervizarea programului, raportul susține că Agenția a denaturat în mod intenționat valoarea programului și nu a raportat Congresului ceea ce se întâmpla de fapt. Nici măcar președintele George W. Bush, un susținător al programului, nu a primit detalii până în 2006. Cineva ar putea crede că Comitetul Senatului evită fariseic să-și asume responsabilitatea pentru ceea ce a devenit un fotbal politic. Cel mai probabil, congresmenii nu au vrut să știe toate detaliile legate de programul de interogare și, cu siguranță, unii dintre ei mimează ignoranța, chiar dacă au fost, inițial, puși în temă. “Contraatacul” după 9/11 a fost, până la urmă, bipartizan și s-a bucurat de consens național în nevoia de “a face ceva” în legătură cu terorismul din Orientul Mijlociu până în momentul când ocuparea Iraqului a început să se amărască.
Replica de 136 de pagini a CIA la raportul Senatului ignoră de bunăvoie brutalitatea programului de interogare, deși actualul Director, John Brennan, a descris unele proceduri drept “abominabile”, iar Agenția admite că s-au făcut unele “greșeli”. Replica ignoră chestiunile legate de etică, Constituție și domnia legii, insistând că tortura nu s-a întâmplat. Susține că activitatea din închisorile secrete a fost eficientă, producând informație care n-ar fi putut fi obținută altfel, deși Brennan pretinde acum, conciliator, că este imposibil să separi informația obținută prin interogare intensificată de informația obținută din aceeași sursă fără coerciție, deci este imposibilă o evaluare comparativă.
Alți apărători ai Agenției au identificat un număr de suspecți care au fost interogați cu succes prin metode “îmbunătățite”, inclusiv o legătură cheie care, pretind ei, ar fi dus la Osama bin Laden. Ei insistă și reptetă ca pe o mantră faptul că “interogarea intensificată” a salvat de la moarte mii de americani. Într-adevăr, un website pe care l-au lansat pentru a-și susține cauza se numește CIASavedLives.com (CIA a Salvat Vieți n.tr.).
Raportul Senatului analizează aceleași afirmații, dar ajunge la concluzii opuse, si anume că nicio informație obținută prin tortură nu a fost vreodată suficientă pentru a acționa, că toată informația utilă se obține prin mijloace mai puțin coercitive. Mai mult, cel puțin 26 de prizonieri au fost “reținuți pe nedrept”, în timp ce alții nici măcar n-au putut fi identificați. Uneori, interogatori angajați, lipsiți de experiență, începeau să tortureze supecții înainte de a le pune măcar o întrebare, iar câțiva prizonieri cooperanți au fost torturați oricum. Managementul inept a recompensat cu $2.500 un ofițer junior care a lăsat un prizonier să moară de hipotermie.
Interogarea coercitivă a mai produs de asemenea, în mod frecvent, informație înșelătoare sau falsă. Analizând detaliile oferite de ambele tabere, Comitetul Senatului pare să câștige această dezbatere, iar aceasta este și concluzia la care a ajuns interogatorul FBI, Ali Soufani (care a deplâns metodele Agenției), precum și raportul supervizat de însuși Inspectorul General al CIA în 2004.
Celălalt argument al CIA este legat de faptul că interogatoriile au fost legale pentru că așa au spus avocații guvernului. Este similar cu argumentul “ordinelor legale” al inculpaților judecați în tribunalele de crime de război de la Nuremberg sau Tokyo și, unii dintre ei, spânzurați. După mintea mea, nimeni nu poate susține că abuzurile fizice îngrozitoare detaliate în raport, incluzând bătăi, waterboardings repetate și penetrări anale, numite în raport “hidratări rectale”, împreună cu amenințările la adresa membrilor familiei se pot numi altfel decât tortură. CIA se învinge singură agațându-se de presupusa legalitate a unor fapte care nu pot fi descrise altfel decăt “oribile” și “detestabile” și nimeni nu ar trebui să acorde atenție unei evidente încercări de a denatura discuția.
Dar, lăsând definițiile la o parte, există un mare punct slab în investigația Senatului, și anume faptul că se bazează în totalitate de documente. Nicio victimă a închisorilor secrete nu a fost intervievată, iar CIA refuză să permită angajaților să depună mărturie. Prin urmare, unii apărători ai Agenției obiectează acum că raportul a fost pregătit fără intervievarea participanților, în special a managerilor seniori CIA care au conceput programul și au supervizat punerea în practică. Managerii Agenției care au fost cei mai implicați în program sunt Directorii George Tenet și Porter Goss, Directorul Adjunct John McLaughlin, Directorul Adjunct al Departamentului Operații, Jim Pavitt, Directorul Centrului Antiterorism, Cofer Black și adjunctul lui Black, Jose Rodriguez, care a preluat mai apoi postul lui Black și pe cel al lui Pavitt. Pentru apărătorii Agenției, acesta este un argument util, cu rezonanță actuală considerabilă, având în vedere isteria media legată de cazurile de viol în grup din universități, unde presupușii violatori au fost judecați și condamnați de presă fără să-și poată spune povestea. Apărătorii CIA susțin că le-ar fi plăcut să vadă oamenii cei mai implicați respingând acuzațiile de abuz ce li se aduc.
Dar, ca de obicei, diavolul stă în detalii. Susținătorii Agenției presupun că Tenet și compania ar fi putut să se pună bine cu un număr suficient de oameni pentru a acoperi acuzațiile ce li se aduc. Aș argumenta, în schimb, că Senatul ar fi trebuit, într-adevăr, să vorbească cu participanții, dar ar fi fost mai eficient să se concentreze pe partea de jos a lanțului trofic. Torționarii ar fi trebuit identificați, citați și obligați să depună mărturie detaliată sub jurământ. La nevoie, ar fi putut să facă asta sub nume fals, pentru a li se proteja acoperirea. De ce să să-ți bați capul cu asta? Pentru că mi se pare că ceea ce a descoperit Senatul ar putea fi numai vârful icebergului în ceea ce privește cele întâmplate și singurul mod de a ajunge la adevăr și la o anumită reconciliere în legătură cu ororile înfăptuite de guvern în numele nostru ar fi să-i ascultăm pe cei care au aplicat tortura.
În ciuda consilierii juridice, în 2005 Jose Rodriguez a ordonat distrugerea a 92 de înregistrări video ale unor interogatorii ce au avut loc într-o închisoare secretă din Thailanda. Aceasta a fost un delict federal pe care Departamentul de Justiție a ales să nu îl urmărească. Rodrigez a pretins că a făcut asta pentru a proteja identitatea interogatorilor, dar motivul este ridicol. Am văzut înregistrări de interogatorii, iar interogatorul nu este altceva decât o voce. Suspectul este punctul central al filmării, nu interogatorul. Casetele au fost distruse la o zi după ce Senatorul Carl Levin propusese o anchetă independentă asupra programului de interogare. Având în vedere acest lucru, dar și conținutul câtorva e-mailuri interne ale CIA, este clar că înregistrările au fost distruse pentru a elimina probele unei certe crime de război și pentru a înlătura orice perspectivă a acuzării penale a făptașilor.
Este, de asemenea, ușor de presupus că alte înregistrări ale programului de interogare au fost fie distruse, fie nu au fost produse niciodată. Raportul Senatului descrie frecvent documentația drept “disipată și insuficientă” sau chiar “inexistentă”. Oricine a lucrat într-o unitate CIA de peste ocean știe că unitățile funcționează într-un soi de control permanent al pagubelor. Să aveți în minte faptul că aproape tot ce face CIA peste ocean este ilegal. Orice lucru jenant sau care riscă să producă efecte negative în Washington este eliminat sau manipulat pentru a-l face fie să dispară, fie să producă un rezultat care ar putea fi interpretat drept pozitiv. Comitetul Senatului a consemnat că programul de interogare a produs informații care au fost fie exagerate, fie chiar false. Și exact la asta ar fi trebuit să ne așteptăm.
Abilitatea de a repovesti selectiv nu înseamnă că nu a existat o opoziție considerabilă din partea ofițerilor Agenției care erau îngroziți de ceea ce se întâmpla. Documentele dezvăluie că au fost mulți cei ce au contestat valoarea programului, dar au fost ignorați sau respinși de management. Încă din ianuarie 2013, Directorul de Interogări al CIA se plângea că tratamentul groaznic al prizonierilor este un accident de tren “pe cale să se întâmple și intenționez să cobor dracului din tren înainte să se întâmple.” El a recunoscut că are “rezerve serioase” în legătură cu programul și a refuzat să continue să fie implicat “în vreun fel.” Torturarea oamenilor s-ar putea să fi fost o mișcare bună pentru carieră în 2003, dar mulți dintre participanți trebuie să-și fi dat seama încă de pe atunci că exista riscul ca totul să se întoarcă împotriva lor.
Așadar, o investigație bazată pe documente asupra activităților unei organizații guvernamentale clandestine obișnuită cu acoperirea urmelor este foarte probabil să discearnă numai o parte a poveștii. Celălalt element care are nevoie de mediatizare este chestiunea responsabilității, pentru că fără responsabilitate, este probabil ca episodul neplăcut să se repete dacă va exista un alt incident terorist major în Statele Unite. Într-adevăr, un asemenea răspuns este mai mult decât probabil în condițiile în care susținătorii Agenției, inclusiv majoritatea republicanilor din Congres, nu dau semne de remușcare, crezând că expunerea torturii este mai gravă decât tortura însăși. Mulți nu par să creadă că modul în care a acționat CIA a fost greșit. Fostul vicepreședinte, Dick Cheney, a spus deja: “Dacă ar trebui să mai fac o dată ce-am făcut, aș face-o.”
Într-o încercare de a evita chestiunea răspunderii, rezumatul raportului Senatului nu aruncă vina asupra nimănui și nu recomandă acțiuni legale împotriva oficialilor CIA sau ai Casei Albe care au ordonat tortura. La fel cum torționarii propriu-ziși nu sunt trași la răspundere pentru ce au făcut. Președintele Barack Obama, care a recunoscut că “Am torturat niște inși”, a decis acum mult timp că nu vor exista acuzații penale, aparent pentru că vrea să evite confruntările pe politici inițiate de predecesorii săi. Casa Albă a mers și mai departe, încercând recent să blocheze publicarea rezumatului raportului. La publicare, președintele ne-a prevenit că “este important să nu fim prea moralizatori în retrospectivă în legătură cu munca grea pe care au depus-o acei oameni.”
Administrația ar trebui, de asemenea, trasă la răspundere, pentru neîncetata promovare a pericolului ce ar putea decurge din publicarea raportului, declarând că americanii care călătoresc peste ocean și misiunile diplomatice ar putea deveni ținte, ca și cum parametrii programului de tortură nu ar fi fost cunoscuți de părțile implicate de ani de zile. Aserțiunea conform căreia publicarea raportului ar afecta relațiile cu serviciile secrete străine a fost, de asemenea, promovată, o afirmație înșelătoare care a fost reîncălzită la fiecare breșă a serviciilor începând cu 1975, când Church Committee s-a format, iar ofițerul Agenției, Philip Agee, a scris Inside the Company: A CIA Diary (În interiorul Companiei: Un jurnal CIA n.tr.). Agențiile de informații nu distribuie informații pentru că se simpatizează. O fac pentru că așa merge treaba.
Deci, dacă există o problemă cu raportul Senatului, aceasta ar fi că este incomplet. Cineva ar fi trebuit să depună eforturi mai mari să intervieveze victimele torturii, precum și torționarii și birocrații care i-au trimis pe această cale, pentru a afla ce anume nu a fost inclus în cele 6 milioane de pagini ale documentelor examinate. Făptașii și facilitatorii “interogării intensificate” trebuie trași la răspundere pentru ce au făcut, iar guvernul Statelor Unite ar trebui să recunoască, în limbaj simplu, că ceea ce s-a întâmplat a fost, într-adevăr, tortură și că acest lucru este inacceptabil. Cetățeanul canadian Maher Arar, închis pe nedrept, “predat” în Siria și torturat, observă că “Tortura nu-ți spune nimic despre persoana torturată, dar spune o gramadă despre torționar.”
Declarația de Independență și Constituția au stabilit principiul conform căruia Statele Unite ar trebui să se comporte ca o țară morală, în care cetățenii au drepturi inerente. Unul dintre aceste drepturi fundamentale este pretenția ca guvernul să se comporte legal și corect. Declarația de Independență recunoaște, de asemenea, “un respect corespunzător pentru opiniile omenirii.” Dacă Statele Unite vor să-și recâștige locul onorabil printre națiuni, trebuie să recunoască, complet și fără ambiguități, ceea ce s-a întâmplat între 2002 și 2007 și trebuie să ia măsuri pentru a se asigura că o asemenea degenerare nu va mai avea niciodată loc.
Traducere de Cristina Lee după What the Torture Report Is Missing – The American Conservative
FOTO: mw.ua