Stephen Klugewicz
Ultimele postari ale lui Stephen Klugewicz (vezi toate)
- În apărarea generalului Lee - 23 aprilie 2018
- Recviem pentru maniere - 20 februarie 2018
Odinioară un simbol al unității naționale și al reconcilierii, Robert E. Lee a devenit ținta a numeroase atacuri în America modernă. În ultimii ani, atât numele său, cât și numele altor generali confederați au fost scoase din programele școlare ale instituțiilor de învățământ din Sud, iar statuile lui și ale compatrioților săi sudiști au fost eliminate din nenumărate piețe de pe teritoriul țării. Washington and Lee University, aflată sub conducerea lui Lee dupa Războiul Civil, a înlăturat steagurile de luptă ale armatei Virginiei de Nord care au împodobit pentru o lungă perioadă de timp Capela Lee, sub care este îngropat marele comandant. Asemenea steagului confederat, Lee a devenit în ochii multora un simbol al rasismului și, din ce în ce mai mult și în mod curios pentru epoca șovinistă în care trăim, al trădării.
Cum s-a ajuns la asta?
Încă de la întruchiparea „Cauzei Pierdute” a Sudului, locul lui Lee în panteonul religiei seculare a Americii a fost întotdeauna problematic. Conform interpretării naționaliste a istoriei americane, conflictul sângeros desfășurat între 1861 și 1865 a avut ca miză centrală sclavia, iar prin participarea la secesiune și folosirea forțelor armate împotriva guvernului federal, statele din Sud au comis un act de trădare. Implicația evidentă a acestei interpretări este că cei care au luptat pentru cauza Sudului au fost niște trădători și, cel puțin prin asociere, rasiști. Americanii au fost, în principiu, de acord cu Ulysses S. Grant, potrivit căruia cauza Confederației a fost „una dintre cele mai rele și mai puțin scuzabile cauze pentru care un popor a luptat vreodată”.
Totuși, pentru cea mai mare parte a secolului XX, astfel de acuzații au fost suprimate de către nordiști. În urma bătăliei de la Appomattox, s-a discutat despre o eventuală spânzurare a generalului Lee pe motiv de trădare, dar nu s-au luat măsuri în acest sens. Din rândul ofițerilor din Sud, numai comandantul închisorii confederate de la Andersonville, Henry Wirz – născut în afara țării și catolic, ceea ce a facilitat procesul –, a fost spânzurat la ordinul guvernului federal. Lee, asemenea majorității liderilor Confederației, cu importanta excepție a lui Jefferson Davis, nu a petrecut nicio zi în închisoare, deși a pierdut marea sa moșie de la Arlington, confiscată de forțele Uniunii în timpul războiului. Aceasta urma să fie curând transformată într-un cimitir național pentru eroii Uniunii.
După perioada dureroasă a Reconstrucției, a urmat o perioadă de vindecare națională în era războiului hispano-american din 1898, când americanii protestanți albi au luptat cot la cot împotriva catolicilor creoli, la fel cum se întâmplase în războiul mexicano-american cu jumătate de secol înainte. (De altfel, Lee însuși și-a îmbunătățit reputația în urma celui de-al doilea război.) Veterani din Nord și Sud s-au adunat la Gettysburg în 1913 pentru a-și strânge mâinile de-a lungul zidului de piatră din Cemetery Ridge care marca în mod simbolic cea mai bună șansă a confederaților de a câștiga războiul. În acest context, Lee a devenit mai mult decât un erou regional al unei cauze pierdute, transformându-se într-un simbol național al spiritului reconcilierii frățești. Președintele Theodore Roosevelt l-a elogiat pe Lee, numindu-l „cel mai mare dintre toți marii conducători pe care i-a dat vreodată un popor vorbitor de limbă engleză”. Președintele Dwight D. Eisenhower a spus despre Lee: „De-a lungul multelor încercări prin care a trecut, a rămas altruist până la extremă și neclintit în credința lui față de Dumnezeu. Luat pe de-a-ntregul, a fost nobil atât ca lider, cât și ca om și a rămas nepătat în paginile istoriei noastre. Cred cu tărie că o națiune formată din oameni de calibrul lui Lee ar fi de necucerit în spirit și suflet.”
Odată cu mișcările pentru drepturi civile din anii 60, sudiștii s-au agățat din nou de „Cauza Pierdută”, protestând simbolic împotriva desegregației școlilor și a dreptului de vot al afro-americanilor prin încorporarea steagului de luptă confederat în steagurile statelor și numind străzi și școli după generali ai Confederației. Numele generalului Robert E. Lee nu a fost târât în acest conflict, cel puțin pentru o vreme. În 1975, președintele Gerald Ford a adoptat o lege prin care drepturile cetățenești ale lui Lee au fost restabilite. (La scurt timp după război, Lee semnase jurământul de loialitate necesar pentru restabilirea cetățeniei, însă secretarul de stat William Seward i-a ignorat cererea.)
Respectul nordiștilor față de Lee nu se datora doar geniului său militar incontestabil și integrității sale categorice. Mai importantă pentru interpretarea naționalistă, care a fost mereu predominantă în Nord și devine tot mai răspândită în Sudul zilelor noastre, este imaginea lui Lee de pocăit cooperant, om care a renunțat la rezistența armată împotriva guvernului federal, a condamnat asasinarea lui Abraham Lincoln și i-a îndemnat pe sudiști să fie loiali față de Washington. După cum a declarat președintele Ford la semnarea legii care îi restabilea lui Lee drepturile cetățenești, acesta „a simțit cu tărie că rănile Nordului și ale Sudului trebuie să se unească. A căutat să arate, prin exemplul personal, că cetățenii Sudului trebuie să-și îndrepte eforturile către reconstruirea acelei regiuni și transformarea ei într-o parte puternică și vitală a Uniunii Americane”. Se poate să fi fost un rebel care a luptat pentru o cauză rasistă, susține școala naționalistă, însă și-a dat seama de greșelile sale și a recunoscut înțelepciunea cauzei Uniunii.
E adevărat că Lee a încurajat reconcilierea națională, scriindu-i unui alt veteran confederat: „Cred că este de datoria tuturor să își unească forțele pentru restaurarea acestei țări și restabilirea păcii și a armoniei.” Lee a acceptat rezultatul de pe câmpul de luptă și, rămânând conservator, s-a adaptat la realitate, fiind decis să scoată ce-i mai bun din situația dată. Spre deosebire de unii dintre foștii lui camarazi, el nu s-a alăturat rezistenței la Reconstrucție și nu a stârnit sentimente de ostilitate față de oficialii federali sau față de afro-americanii eliberați. În zilele de dinaintea predării în fața lui Grant, în aprilie 1865, a respins sfatul de a continua lupta și chiar sugestiile de a le ordona oamenilor săi să se ascundă și să devină luptători de gherilă. Nu și-a dorit să susțină anarhia și vărsarea inutilă și nesfârșită de sânge care s-ar fi produs în numele unui principiu politic. Lee nu a fost un ideolog.
Nordiștii au dreptate să îl elogieze pe Lee pentru aceste lucruri, deși supunerea lui a fost doar atât: supunere. Nu și-a repudiat niciodată decizia de a lupta pentru „țara” sa (Virginia) și nu a criticat niciodată „Cauza Pierdută” cu care a ajuns să fie identificat. În acest caz, el nu e păcătosul pocăit din imaginația nordiștilor. Totuși, și sudiștii l-au înțeles greșit, căci el nu credea în secesiune ca principiu și disprețuia gruparea Fire-Eaters care a călăuzit Sudul pe drumul către dezbinare. El a fost un rebel reținut care, în conflictul dintre datorii concurente, a luat singura decizie care i s-a părut corectă. Lee a considerat că are în primul rând o datorie față de familia și statul său, împotriva cărora nu ar fi putut să lupte, iar acestea au eclipsat jurământul pe care îl făcuse în calitate de ofițer al Statelor Unite, de a sprijini Constituția federală.
Acuzația de trădare adusă lui Lee – și, de altfel, tuturor celor care au ridicat armele în numele Confederației – pare destul de lipsită de substrat. Acesta nu este locul potrivit pentru o analiză completă a chestiunilor constituționale, politice și filosofice legate de secesiune. Este de ajuns să spun că trădarea poate fi la fel de ușor imputată nordiștilor care au pornit un război împotriva statelor din Sud (Articolul III, Secțiunea 3 a Constituției Statelor Unite menționează, printre altele, că „crima de trădare împotriva Statelor Unite va consta numai în acţiunea de a duce război contra lor”). Sudiștii nu au ales războiul, dorindu-și o separare pașnică și independență. Cu siguranță, în cazul particular al lui Lee, ar fi grosolan să îl condamnăm pentru oricare dintre direcțiile pe care ar fi ales să le urmeze. Conservatorii ar trebui să îl laude, pentru că principala lui prioritate au reprezentat-o familia și statul și nu a putut întoarce armele împotriva propriei familii.
În privința acuzației de rasism sau de a fi susținut o cauză rasistă, din nou, nu există suficient spațiu aici pentru a discuta cauzele războiului dintre state. Ajunge să spun că este o problemă despre care și oamenii bine intenționați pot avea păreri diferite. Cu siguranță, Lee însuși nu văzuse conflictul în această lumină. Într-o scrisoare trimisă în 1856 soției sale, Lee scria că „sclavia ca instituție este un rău moral și politic”. Disprețuind schimbarea socială revoluționară și retorica aboliționiștilor, el spera la o emancipare treptată și împărtășea cu Abraham Lincoln simpatia pentru ideea de a coloniza afro-americanii eliberați în America Centrală sau Africa.
Lee nu a cumpărat niciodată un sclav. Cei aproximativ 200 de sclavi care s-au aflat sub controlul său au ajuns la el în urma căsătoriei sale cu Mary Custis, urmașă a lui George Washington. Lee a devenit executorul testamentar al socrului său, George Washington Parke Custis. Deși îi era permis prin testament să elibereze sclavii după moartea lui Custis, în 1857, Lee a considerat că aceștia sunt necesari pentru revenirea financiară a moșiei de la Arlington. Prin urmare, a păstrat sclavii cât a putut – testamentul prevedea o perioadă de maximum cinci ani –, eliberându-i în decembrie 1862, în ajunul Proclamației de Emancipare. Din nou, Lee a considerat că cea mai importantă datorie a sa este cea față de familie și, în acest caz, față de bunăstarea lor economică, iar acest lucru a făcut ca elibertatea sclavilor de sub controlul său să nu fie o prioritate.
Lui Lee nu îi făcea plăcere să dețină sclavi. Îi privea pe sclavii socrului său ca pe o povară necesară; majoritatea erau muncitori neproductivi, care își formaseră obiceiuri laxe sub slaba supraveghere a lui Custis. Din cauza stării fizice și economice proaste a moșiei de la Arlington, Lee a fost nevoit să îi amenințe pentru a lucra mai mult și mai zdravăn. Mulți s-au opus noului regim și câțiva au încercat să evadeze. Un grup de fugari – doi bărbați și o femeie – au fost capturați în Maryland și înapoiați lui Lee, care, cel mai probabil, a ordonat să fie biciuiți, inclusiv femeia. Purtarea lui Lee nu era ceva neobișnuit printre proprietarii de sclavi, chiar și într-un stat din Sudul extrem cum e Virginia, ale cărui legi prevedeau de fapt ca proprietarii să aplice pedepse corporale pentru anumite infracțiuni.
În această situație, ca și în atitudinea sa paternalistă față de negri, Lee nu a dat dovadă de eroism. Despre sclavi, Lee a spus odată că „disciplinarea dureroasă prin care trec este necesară pentru instrucția lor ca rasă”, iar după război a mărturisit în fața unui comitet al Congresului că, în opinia lui, negrii „nu pot vota în mod inteligent în acest moment”, deși a adăugat: „despre ceea ce ar putea rezerva viitorul sau cât de inteligenți ar putea deveni… nu pot spune mai mult decât dumneavoastră.” După cum scria Douglas Southall Freeman, marele biograf al lui Lee, „viziunea sa era cea predominantă în statele de la graniță, printre majoritatea oamenilor religioși de rangul lui Lee. El împărtășea convingerile vecinilor săi fără să fi avut vreodată contact cu cele mai mari nenorociri ale robiei africanilor”.
Concepțiile sale conservatoare l-au împiedicat, spre exemplu, să ia măsurile extreme la care a recurs o rudă de-a lui, Robert Carter III, care, datorită convingerilor sale religioase radicale, i-a eliberat pe toți cei 500 de sclavi ai săi în 1800. Trebuie menționat că George Washington le-a oferit libertatea sclavilor săi doar prin testament și numai după moartea soției sale, Martha (deși aceasta și-a eliberat sclavii pe când era încă în viață, de teamă că aceștia ar fi putut să o omoare). Lee a avut suficientă încredere în bravura afro-americanilor pentru a susține recrutarea sclavilor în armata Confederației, ceea ce ar fi dus la eliberarea lor. Există, de asemenea, dovezi ce atestă faptul că Lee nu privea războiul ca pe o cruciadă pentru menținerea sclaviei, fiind dispus să renunțe la această instituție pentru a asigura atingerea scopului mai înalt, independența Sudului. În anii de după război, au fost raportate numeroase situații în care Lee a batjocorit convențiile asumate de cei din clasa lui socială și a „îndrăznit” să trateze un negru ca pe egalul său în diverse contexte sociale.
În ciuda defectelor legate de viziunea sa despre rasă, Lee ar trebui să fie considerat un erou de către toți americanii și în special de către conservatori. Am vorbit deja despre devotamentul său clasic pentru ideea de datorie. Rezistența de care a dat dovadă în fața tentației puterii este, de asemenea, un motiv de laudă. Pe bună dreptate, s-au spus multe lucruri frumoase despre gestul lui George Washington de la sfârșitul Revoluției Americane, de a lăsa deoparte arma, redevenind un simplu cetățean privat. În mod similar, Lee a trecut această probă tolkieniană atunci când Abraham Lincoln, urmând sfatul generalului Winfield Scott, i-a oferit comanda tuturor trupelor Statelor Unite în aprilie 1861, după ce trupele din Carolina de Sud au atacat Fort Sumter. Lee a refuzat oferta, deși aceasta reprezenta cel mai înalt obiectiv pentru orice soldat cu pregătire la West Point.
Trebuie amintit că, pentru Lee, comanda trupelor Confederației NU era o alternativă. El nu a refuzat o șansă de mărire pentru a urmări o alta. Într-adevăr, statul său natal, Virginia, nu scizionase încă, iar în momentul în care a refuzat oferta lui Lincoln, cea mai înaltă funcție la care ar fi putut spera Lee era aceea de comandant al trupelor Virginiei (un statut pe care l-a și obținut, până la urmă). Nu trebuie pierdut din vedere nici faptul că Lee era conștient de superioritatea numerică a Nordului și de resursele industriale mai vaste ale acestuia; perspectiva independenței Sudului era departe de a fi o certitudine. Ca și în cazul Revoluționarilor Americani, ștreangul părea cel mai probabil mod de a sfârși pentru liderii mișcării de câștigare a independenței Sudului.
După sciziunea Virginiei și începutul războiului, Lee nu a primit imediat o funcție înaltă în cadrul Confederației. I-a fost alocată o muncă de birou, fiind consilierul președintelui Jefferson Davis. Nu a primit un post de comandă pe teren până în mai 1862, când generalul Joseph E. Johnston a fost grav rănit în urma Bătăliei de Șapte Zile din Peninsula Virginia. Atunci Lee a preluat comanda Armatei Virginiei de Nord, dar nu a fost numit comandant al tuturor trupelor Confederației până în ianuarie 1865. Cu greu s-ar fi putut aștepta Lee la o asemenea desfășurare a evenimentelor când a refuzat oferta lui Lincoln, în 1861.
Pe lângă datorie, Lee punea preț pe smerenie. Nu a pândit promovări în timp ce se chinuia la munca de birou din Richmond. În schimb, l-a servit cu umilință pe președintele Davis și, conform scrisorilor sale, chiar și după ce a fost numit comandant al Armatei Virginiei de Nord, i s-a supus întotdeauna dificilului președinte. Lee se ferea nu numai de ambiție, ci și de avariție, refuzând numeroase oferte, primite în anii de după război, de a își împrumuta numele diverselor companii în schimbul unei compensații financiare. Ideea de a profita de pe urma vânzării propriului nume era pentru Lee ceva de neconceput.
Lee era întruchiparea idealului aristotelic al moderației. După ce statele din Sudul profund au scizionat, în iarna dintre 1860 și 1861, Lee, staționat în Texas, a fost șocat când Texas a votat pentru secesiune în februarie 1861; un martor își amintea că lui Lee „îi tremurau buzele și ochii i s-au umplut de lacrimi” când a auzit știrea. Lee și-a exprimat hotărârea de a nu ridica armele împotriva Uniunii, „însă s-ar putea să fiu nevoit să port o pușcă pentru a îmi apăra statul natal”. Când Virginia a inversat votul inițial împotriva secesiunii, în mai 1861 – în lumina deciziei lui Lincoln de a declara război Sudului –, Lee a luat hotărârea dificilă de a demisiona din Armata Statelor Unite, conchizând că, în ciuda iubirii sale față de Uniune, „nu ar fi putut să ia parte la invazia statelor sudiste”.
Într-adevăr, Lee disprețuia războiul. Asistând la măcelul trupelor Uniunii la Fredericksburg, în decembrie 1862, Lee i-a spus unui ajutor: „Este un lucru bun că războiul e atât de îngrozitor. Altfel, ne-am bucura prea tare de el.” După cum a susținut Richard Weaver, această afirmație profundă, „mai bogată decât o maximă delfică”, îl înfățișează pe Lee ca adevărat filosof. În zilele ce au urmat victoriei zdrobitoare a Confederației, Lee i-a scris soției sale: „Cât de necruțător este războiul; să despartă și să distrugă familii și prieteni și să zdrobească cele mai simple bucurii și fericirea pe care ne-a oferit-o Dumnezeu în această lume; să ne umple inimile cu ură în loc de iubire pentru semenii noștri și să spulbere fața unei lumi atât de frumoase!” Aceste cuvinte sunt departe de discursul unui soldat însetat de sânge și intoxicat de victoriile sale repetate.
După cum am afirmat mai sus, douăzeci și opt de luni mai târziu, la Appomattox, Lee a respins sugestiile de a continua lupta sub forma unui război de gherilă. Anarhia socială și vărsarea de sânge prelungită care ar fi rezultat erau de neconceput pentru conservatorul Lee, care a hotărât cu prudență că independența Sudului nu merita asemenea sacrificii. Luptele de gherilă îl îngrozeau pe Lee pentru că furia războiului s-ar fi dezlănțuit asupra civililor. Într-adevăr, Lee a respins ideea unui război total, cultivată de generalii Uniunii Grant, William T. Sherman și Phillip Sheridan și îmbrățișată de Lincoln. Lee a avut întotdeauna grijă să evite situațiile cărora le-ar fi căzut victime civilii. În prima campanie din Maryland, în 1862, Lee a emis Ordinul General Nr. 72, care înterzicea jefuirea proprietăților civile și le amintea soldaților săi că „ne luptăm numai cu oameni înarmați”.
Poate fi observat un contrast puternic între ordinul lui Lee și cel emis de generalul Uniunii John Pope, pe care Lee tocmai îl învinsese categoric înainte de ofensiva din Maryland. Cu doar câteva săptămâni înainte de Ordinul Nr. 72 al lui Lee, Pope emisese și el un ordin, care autoriza pe teritoriul Virginiei incendierea locuințelor private și amendarea civililor ca răzbunare pentru acțiunile de gherilă îndreptate împotriva trupelor Uniunii. Pentru a da un exemplu și mai clar, în mai 1862, generalul Uniunii Benjamin Butler, prezidând New Orleans după cucerirea acestuia, a emis infamul Ordin General Nr. 28, care prevedea ca „orice femeie care, prin cuvinte, gesturi sau mișcări, va insulta sau desconsidera un ofițer sau soldat al Statelor Unite va fi privită și tratată ca o prostituată”. Practic, asta însemna că o femeie care îndrăznea, de exemplu, să afișeze pe rochie un simbol al Confederației era expusă riscului de a fi violată de către trupele Uniunii. Asemenea atrocități s-au și întâmplat.
Perseverența de care a dat dovadă Lee în loialitatea față de principiile tradiționale, creștine ale limitării războiului devine și mai impresionantă în lumina numeroaselor atrocități autorizate și înfăptuite de către cealaltă tabără împotriva oamenilor săi. Pentru Lee, protejarea vieții civililor era atât de importantă, încât, atunci când a fost trimis, ca șef de detașament, să îl captureze pe aboliționistul John Brown în ajunul Războiului Civil, le-a ordonat subalternilor săi să își descarce puștile înainte de asaltul asupra clădirii în care se ascundea Brown pentru a evita rănirea sau uciderea celor pe care acesta îi ținea ostatici.
Un exemplu al remarcabilei stăpâniri de sine a lui Lee se poate observa în sfatul pe care i l-a dat unei tinere mame în legătură cu creșterea bebelușului ei: „Învață-l că trebuie să lupte cu el însuși.” În calitate de creștin, Lee considera autocontrolul o calitate esențială a unei conduite potrivite și, de fapt, a libertății personale și publice. „Nu pot avea încredere într-un om să îi controleze pe alții dacă nu se poate controla pe sine”, a spus despre evaluarea subalternilor săi. Lee practica ceea ce predica. Se bucura de rar întâlnita distincție de a fi fost un cadet care nu primise nicio penalizare la West Point. Se aștepta la același comportament cavaleresc de la tinerii pe care îi avea în grijă la Lexington, Colegiul Washington din Virginia, al cărui director a devenit după Appomattox. Acolo, a comprimat numeroasele reguli ale colegiului într-una singură: „Fiecare student trebuie să fie un gentleman.”
Pe măsură ce numele și imaginea lui și a altor ofițeri confederați sunt retrase din magazinele, școlile și muzeele din țară, devine și mai important, în special pentru conservatori, să luăm cuvântul în numele lui Robert E. Lee. Un om cu geniu militar și onoare personală, un apărător al civililor și al civilizației, un campion al datoriei și al adevărului, un model de umilință și prudență, Lee a fost poate ultimul apărător al idealurilor Vechii Republici, a cărei glorie a fost măcinată sub roțile Noii Ordini a statului centralizat și industrializat care a triumfat în 1865. Deși avea prejudecățile rasiale ale clasei și ale vremurilor sale, Robert E. Lee a fost un om cu un caracter exemplar și rămâne un model excelent pentru toți americanii, fiind cu adevărat un candidat vrednic pentru titlul de „Cel mai mare american”.
Traducere de Ruxandra Ioana Cujbă după The Imaginative Conservative
Anacronic.ro este doar un reper, o mică redută care încearcă să conserve firea lucrurilor din calea asaltului progresist. Prin natura ideilor pe care le profesează, anacronic.ro nu este „eligibil” pentru banii corporațiilor economice, politice sau geopolitice. Credem că există și altfel de filantropi și vă îndemnăm să aveți în vedere posibilitatea de a face o donație pentru sprijinirea proiectului.
Cumpără cărțile Anacronic:
