Brian Domitrovic
Ultimele postari ale lui Brian Domitrovic (vezi toate)
- Renunţarea la aur - 16 decembrie 2014
În cartea lor excepţională, Money, Markets, and Sovereignty (2009), Benn Steil şi Manuel Hinds subliniază faptul că în ultimii 4.000 de ani, singura perioadă în care omenirea nu a folosit moneda cu acoperire în metale și, în mod special, în aur, sunt ultimii 40 de ani. Aşa este. De când preşedintele Richard M. Nixon a anunţat acum 40 de ani, pe 15 august 1971, că Statele Unite nu vor mai cumpăra aur în mod oficial, oamenii s-au bucurat de o nouă eră din istoria omenirii.
Dar “bucurie” nu este chiar cuvântul potrivit. Să începem cu anii ’70, cu stagflaţia din acea vreme, cu o evoluţie a bursei de valori mai rea decât cea din anii ’30 şi o lipsă de încredere care nu mai chinuise până atunci poporul american. Au existat ani de dezvoltare în perioada ’80-’90, când acţiunile au crescut de 15 ori, iar revoluţia tehnologică a schimbat lumea. Dar mai avem şi perioada deplorabilă a anilor 2000, când acţiunile pierdeau teren de la an la an faţă de nivelul preţurilor, când o rată a şomajului de 9% devenise o normalitate, iar cheltuielile guvernamentale exagerate şi eşecurile Rezervei Federale au dus la o lipsă a slujbelor.
Începând cu 1971, au existat două perioade cu totul inacceptabile de performanţă economică, încheiate de o etapă cu precădere semnificativă. Controlul consta în preţul aurului. De la valoarea de 35 $ pe care o avea la vremea anunţului făcut de Nixon, aurul ajunsese la 800 $ până în 1980. La implementarea planului economic al lui Ronald Reagan de la începutul anilor ’80, aurul ajunsese brusc la de zece ori valoarea pe care o avea pe timpul lui Nixon, adică cea de 350 $, şi a rămas la acest nivel timp de două decenii. Odată cu venirea la preşedinţie a lui George W. Bush la începutul anilor 2000, aurul a cunoscut o creştere, astfel încât a ajuns de la valoarea nominală de 350 $, până la cea actuală de 1.700 $ printr-o creştere exponenţială aproape perfectă.
Vă întrebaţi poate de ce oamenii nu spun pur şi simplu „În regulă, stabilizaţi preţul aurului.” Administraţi politica monetară şi pe cea fiscală, astfel încât piaţa aurului să poată rămâne stabilă, şi minunaţi-vă de rezultatele economice obţinute. În caz contrar, vă veţi reîntâlni cu anii ’70. De puţine ori în istoria economiei politice au existat alternative atât de extreme şi de evidente. Ai începe să crezi că eşti tras pe sfoară.
Nixon, de exemplu, credea că stabilizarea preţului aurului nu e ceva real. E cât se poate de clar de ce a renunţat la aur. Avem înregistrările de la Casa Albă din săptămâna anterioară, care ne clarifică acest aspect. (Acestea culminează, cum era de aşteptat, într-o zi de vineri din 1971, pe data de 13, când elicopterele duc echipa administrativ-economică către o locaţie secretă… Camp David). Nixon credea că aurul va creşte fulminant şi că Rezerva Federală va tipări bani într-o frenezie, odată cu lipsa colateralizării, iar tipărirea excesivă de bani ar avea ca urmări un număr nesfârşit de slujbe.
Vedeţi voi, şomajul crescuse de la 4% la 6% – ciudate cifre, nu-i aşa? – iar Nixon „nu avea de gând să fie un erou” (acestea au fost cuvintele lui) al inflaţiei şi să rişte creşterea ratei şomajului. Banii trebuiau să fie tipăriţi şi, dacă aurul ar fi fost un impediment, atunci acesta ar fi trebuit să dispară. În orice caz, Nixon era convins că se poate ocupa de orice inflaţie rezultată, dacă o scoate în afara legii.
Şi nu e o glumă. Adevărata energie consumată în acea săptămână fatidică n-a fost canalizată către problema aurului, ci către mijloacele extraordinare, nocive şi secrete pe care administraţia le putea concepe pentru a preveni creşterea preţurilor, care urma să apară cu siguranţă după eliminarea convertibilităţii dolarului în aur. A fost ales un regim riguros de îngheţare a salariilor şi a preţurilor. Mecanismul de executare urma să fie alcătuit din efectuarea de audituri ale impozitului pe venit şi excluderea de la contractele federale a celor care măresc preţurile după data de 15 august.
Secretul? Totul a fost pentru a împiedica preţurile să crească înainte de anunţul renunţării la aur şi al îngheţării salariilor şi ale preţurilor, un anunţ făcut în mod inteligent într-o duminică seara (pe data de 15), către o naţiune amorţită. Aceşti oameni erau în pragul uneia dintre cele mai importante decizii monetare din istoria lumii, iar principala teamă era că alimentele aveau să fie mai costisitoare câteva zile. În caz că se întreabă cineva, o rată a inflaţiei de două cifre a fost o altă calamitate a anilor ’70.
Uneori, istoria începe ca o farsă, ca să spunem aşa. Ei bine, farsele generează şi curbe de învăţare şi ar fi timpul să reflectăm pe baza înţelepciunii acumulate. Cu alte cuvinte: Aurul care se stabilizează de la sine la o valoare nominală reflectă o politică economică sănătoasă şi convenabilă. Alături de această lemă: O valoarea a aurului care fluctuează, mai exact, care creşte brusc, e semn al unei ordini publice eronate. Lecţiile pe care le avem de învăţat astăzi includ o schimbare radicală a restricţiilor monetare, o reformă a taxelor şi o reducere a cheltuielilor.
Când politica lui Nixon a devenit clară preşedintelui Rezervei Federale, Arthur Burns, în acea săptămână din august, Burns a exclamat „Ce tragedie pentru omenire!”. E timpul să aruncăm toate aceste farse, tragedii – cum vreţi să le numiţi – la coşul de gunoi al istoriei şi să revenim la sistemul monetar bazat pe aur, de care eram atât de apropiaţi în anii ’80 şi care, multe epoci la rând, a condus operaţiuni economice fără precedent la standardele revoluţiei industriale.
Traducere de Oana Campanie după Going Off Gold – The Imaginative Conservative
FOTO: www.wallstreetdaily.com