Presa şi serviciile, mereu împreună

Ninel Ganea

Ninel Ganea

Membru asociat al Institului Ludwig von Mises România, a studiat filozofia la Universitatea Bucureşti şi ştiintele politice la SNSPA. Fost jurnalist, el a scris în ultimii ani pentru portalul Karamazov (www.karamazov.ro), iar in prezent lucrează într-o firmă de comunicare şi relaţii publice.
Ninel Ganea

Ultimele postari ale lui Ninel Ganea (vezi toate)

Preocupaţi cu excepţionalismul românesc negativ, uităm să privim critic peste gardul civilizaţiei, acolo de unde am putea desprinde, măcar din când în când, exemple care să ne mai oblojească respectul de sine (şi să ne îndemne la reflecţii culturale). De pildă, dacă avem în vedere relaţia dintre media şi serviciile secrete, discernem fără dubiu că ne aflăm încă într-o fază de pionierat, chiar dacă facem toate eforturile posibile pentru a ne armoniza cu marile centre de civilizaţie. Invidiem ziarele şi televiziunile prestigioase din Marea Britanie, SUA sau Germania, dar suntem prea puţin atenţi la retorica lor obedientă, iar de istoriile lor tulburi nici nu vrem să auzim.

În timpul Războiului Rece, mai precis în 1968, un ziar rusesc clama că majoritatea publicaţiilor britanice, la care se adaugă prestigiosul BBC, lucrează în mod direct pentru MI6, serviciul britanic de informaţii. Cum era şi firesc, incriminaţii au sărit ca arşi, au dezminţit totul drept propagandă sovietică şi şi-au văzut mai departe de viaţă. Serviciul secret nu a comentat incidentul şi toată lumea a dormit liniştită că presa e presă şi spionajul spionaj. Doar că pe măsură ce suspecţii au început să dispară, iar Războiul Rece s-a evaporat din memoria colectivă (deşi astăzi se fac eforturi uriaşe chiar din partea aceleiaşi prese pentru a fi resuscitat), diverse surse au început să vorbească, iar astăzi, practic, s-a ajuns la un consens unanim în rândul istoricilor oficiali ai MI6 că toate informaţiile dezvăluite de Izvestia erau adevărate. „BBC”, „Sunday Times”, „Observer”, „Daily Telegraph”, „Daily Mail” şi-au trimis o parte din jurnalişti la lupta informaţională împotriva monstrului sovietic. Sau cel puţin aşa pretinde versiunea semioficială, pentru că deşi se admite, printre rânduri, implicarea ziariştilor, aceasta este întotdeauna subordonată unui scop dintre cele mai nobile: combaterea comunismului. Dar cert este că nimeni nu mai neagă în prezent cooperarea pe scară largă a unor ziarişti importanţi cu MI6.

În acest context, trecutul BBC, Ministerul Adevărului din distopia lui Orwell, se leagă inextricabil de prezenţa sulfuroasă a serviciilor de informaţii britanice. Mai mulţi membri importanţi din board-ul corporaţiei (Nevill Jones, Daphne Park) au provenit din rândurile MI6. Jurnalişti importanţi, precum Christopher Bower, au fost deconspiraţi că agenţi acoperiţi şi au provocat scandaluri diplomatice, iar aici nu trebuie să-l uităm nici pe „descoperitorul” Maicii Tereza, Malcolm Muggeridge. Cât priveşte serviciul semisecret al Ministerului de Externe Britanic, „Information Research Department” (IRD), acesta a făcut din BBC unul din debuşeele sale de manipulare. „Corporaţia era privită ca semiindependentă şi o sursă cu autoritate pentru informaţii factuale, ceea ce făcea inserarea unor „materiale” ale IRD mult mai efectivă şi productivă în termeni de propagandă”, scrie istoricul Stephen Dorril în cartea sa „MI6, Fifty Years of Special Operations”.

Acelaşi colaboraţionism fetid a survenit şi în Statele Unite, iar motivaţiile şi explicaţiile au fost similare. Pe lângă bani şi abureală patriotică, ziariştii erau momiţi de către agenţi şi cu promisiunea supremă: ştiri exclusive. Singura diferenţă faţă de experienţa britanică a constat în alcătuirea unei comisii oficiale cu scopul de a ancheta fenomenul şi care a făcut ce a ştiut mai bine, adică a îngropat subiectul. Şi în acest caz a fost vorba exclusiv de nume prestigioase, branduri respectabile, câştigători de premii Pulitzer, şamd.

„(…) Deşi ar părea că CIA a infiltrat comunitatea jurnalistică, există evidenţe numeroase care atestă faptul că publisherii şi directorii celor mai relevante publicaţii au deschis porţile ca ei şi organizaţiile lor să devină sclavii serviciilor secrete”, scria, într-un articol din Rolling Stones, Carl Bernstein. CIA nu a făcut discriminări şi a racolat din toate păturile presei: de la reporteri de teren, până la editori. Unii au semnat angajamente, alţii au fost mai timizi şi şi-au apărat patria peste hotare fără remuneraţie, dar este un fapt că, în anii Războiului Rece, mai mult de 400 de jurnalişti americani au prestat servicii pentru CIA. „New York Times” era privită ca un „asset”, iar publicaţia a fost mereu permeabilă la solicitările agenţiei de a insera puncte de vedere „oficiale”, bineînţeles fără a le preciza sursa. De asemenea, ziarul a oferit o acoperire pentru spionii americani din străinătate, deghizaţi în jurnalişti, aceasta fiind o practică în care s-a implicat şi „CBS”, printre alţii. De altfel, „New York Times”, „CBS” şi „Time Inc” reprezentau cele mai importante nume din arsenalul de propagandă al serviciului secret american.

Contrar aparenţelor, misiunile operative nu aveau neapărat de-a face cu stoparea comunismului. Astfel, Joseph Alsop a acoperit alegerile din Filipine strict la solicitarea CIA, iar mai apoi s-a declarat mândru de munca făcută şi a mărturisit candid că nu a fost manipulat de agenţie. Alţi jurnalişti s-au ocupat de China, de Chile, în fine, de toate ţările care prezentau un interes pentru serviciul de informaţii. Şi oare ce ţări nu prezentau interes?

Mai recent şi mai aproape de noi, presa din Germania a fost şi ea ţinta unor deconspirări, după ce un ziarist important care acoperea situaţia din Orientul Mijlociu a fost nominalizat ca membru al unui serviciu secret german. De asemenea, Udo Ulfkotte, fost editor la Franfurter Allgemeine Zeitung, a descris, într-o carte publicată recent, experienţa publicării unor articole servite direct din biroul de propagandă al NATO sau chiar de către CIA. Pentru munca sa de dinainte de scandalul autodafeului, Ulfkotte a primit cetăţenia de onoare din partea SUA.

Din punct de vedere istoric, nu poate exista vreo îndoială privind implicarea masivă a serviciilor de securitate în politica editorială a ziarelor şi a televiziunilor. Marea naivitate ar fi să credem că tot acest mariaj deloc contra naturii s-a încheiat. După cum vedem mai nou, acalmia de după prăbuşirea imperiului sovietic a luat sfârşit, iar noi duşmani de serviciu au apărut la orizont, aşa că agenţii trebuie să fie din nou la datorie, în cazul în care şi-au luat vreo pauză. Terorismul islamic şi „expansionismul” rusesc oferă scuze excelente de colaboraţionism pentru ceea ce nu este altceva decât un oportunism degradant.

În acelaşi timp, apare prea puţin, în discuţiile cvasi acceptabile, legătura dintre organizaţii transnaţionale, precum CFR, şi mass media. Şi asta deoarece orice privire aruncată asupra membrilor acestor asociaţii elimină din capul locului iluziile privind independenţa presei şi aiurelile legate de „a patra putere în stat”. În fapt, evidenţele acumulate ar trebui să pună sub semnul îndoielii chiar povestea democratică, cel puţin în forma ei actuală, deoarece în realitate nu există nici „check”, nici „balances”, ci doar o mică familie de interese oligarhice. Din acest motiv, subiectele publice sunt în permanenţă dirijate, personajele şi analiştii sunt mereu aceiaşi, isteria publică este întreţinută cu minuţiozitate, iar presupoziţiile sistemului nu sunt niciodată puse în discuţie. La noi sau aiurea e la fel, din acest punct de vedere. Democraţie pe dinafară, oligarhie pe dinăuntru.

Publicat iniţial pe Karamazov.ro

FOTO: kianleong.com

Articole similare

Top