• Despre
• Ultimele Postari

Ninel Ganea

Membru asociat al Institului Ludwig von Mises România, a studiat filozofia la Universitatea Bucureşti şi ştiintele politice la SNSPA. Fost jurnalist, el a scris în ultimii ani pentru portalul Karamazov (www.karamazov.ro), iar in prezent lucrează într-o firmă de comunicare şi relaţii publice.

Ultimele postari ale lui Ninel Ganea (vezi toate)

• Divizia și omul C.A. Rosetti - 4 septembrie 2018
• Cruciații modernității - 25 mai 2018
• Educația de acasă a lui Dostoievski - 18 aprilie 2018

Se spune că, exasperat de rusofobia lui Petre Țuțea, un interlocutor a încercat să-l încolțească și l-a întrebat ce părere are despre Dostoievski. Răspunsul lui Țuțea nu l-a dezamăgit: “Era neamț!”. Savuroasă, replica filozofului concentrează toate idiosincraziile românului, mai mult sau mai puțin învățat, față de Rusia și cultura ei. În raportarea la marele vecin, dispar orice clivaje ideologice și afinități politice, sunt date uitării rivalitățile temporare, se evaporă normele de bun-simț, iar rezultatul final se învecinează cu rasismul.

În linii mari, europenizații locali nu au putut suporta Rusia deoarece a amenințat cu precădere, în trecut, monopolul de legitimitate al Occidentului, în timp ce pentru filetiști punea în pericol ideea excepționalismului românesc. Nu e, de altfel, o întâmplare că ambele falange se întâlnesc în chestiunile vitale.

Valoarea incontestabilă a culturii ruse a fost, în general, admisă, dar cu anumite rezerve. În primul rând, omologarea s-a făcut doar sub spectrul criteriilor de evaluare apusene. Literatura, muzica și artele frumoase au avut ceva de spus în măsura în care reușeau să se integreze în “marele dialog al umanității”, adică în “canonul occidental”. Secundar, s-au accentuat influențele vestice în capodoperele rusești. Alain Besançon, în “Sfânta Rusie”, și, pe urmele lui, mulți ciraci români, a spus-o explicit: “Baletul rusesc se născuse la Sankt-Petersburg din sămânța fertilă sădită de școala franceză de coregrafie”. Apoi, pictura datorează mult impresioniștilor francezi, iar palatele splendide poartă semnătura arhitecților francezi, italieni și scoțieni. Cât despre icoane, în mod normal tratate ca autentic rusești, acelasi Besançon nu le vede în culori foarte originale: “o pictură care ar putea fi legată de primitivii italieni, de arta bizantină, de marea tradiție comună”. De orice, numai de Rusia nu.

O astfel de evaluare precară a culturii ruse îi lasă totuși o oarecare demnitate, nu multă, și o separă cumva de manifestările totalitare din secolul trecut. Este descoperit un spirit al locului, care poate primi marea lumină din Apus, este apreciată calitatea artistică, chiar dacă în anumite condiții.

Însă există foarte mulți interpreți pentru care comunismul sau totalitarismul derivă aproape determinist din spiritualitatea rusească. De la Ivan cel Groaznic la Stalin am avea variațiuni pe aceeași temă. “Ofițerul sovietic care îi propavăduia iubirea lui Kundera cu kalashnikovul în mână nu era un personaj deviant, ci exprima neputința funciară a culturii ruse de a pricepe că nu toată lumea vrea să fie rus sau vasal rușilor. De ce? Doar suntem cei mai puri, mai onești, mai sfinți. De ce nu ne iubiți? De ce?”, scria Cristian Ghinea într-un articol din “Dilema Veche”. În opinia sa, realitatea rusească pre-revoluționară se reduce la trei atribute, “înapoiere, sărăcie și dictatură”, iar “marea cultură rusă răstoarnă masa și logica: OK, poate că noi suntem înapoiați, dar acesta e marele nostru noroc”.

Trecând peste ideea bizară de a eticheta ca “dictatură” un regim dinastic de Secolul XIX, se pot aduce ilustrări și argumente istorice constrângătoare, care să șubrezească etalonul cantitativ-marxist după care este judecată Rusia țaristă. De pildă, nivelul impozitelor era cel mai scăzut din Europa, nivelul de trai urban era mai ridicat decât în orașele italiene ale vremii, nu exista bancă centrală (deși pentru Cristian Ghinea&co. aceasta ar putea fi trecută la minusuri), taxarea indirectă era cea mai scăzută de pe continent. Despre “duritatea” regimului avem mărturiile unui Lenin, care a trebuit să trăiască o perioadă în exil în Siberia, unde primea pensie, pescuia, vâna, citea, scria, și pe cele ale lui Troțki care a povestit despre tratamentul blând din închisorile imperiale; Vera Zasulich, judecată pentru tentativă de ucidere a prefectului poliției, a fost achitată de un juriu în Rusia țaristă. Țăranii dețineau, în preajma revoluției, aproximativ 80% din terenuri, iar mobilitatea socială putea fi comparată doar cu situația din SUA, după cum a arătat Erik von Kuhnelt Leddihn. Potrivit aceluiași scriitor catolic, în educația femeilor, Rusia era un stat pionier, iar universitățile sale se puteau compara fără complexe cu instituțiile similare din Vest. Cât privește poliția și aparatul de represiune, existau 5.000 de agenți la o populație de 180 milioane de suflete. Cu alte cuvinte, chiar și după calapodul materialismului dialectic, Rusia nu o ducea rău.

În aparență, astfel de rateuri istorice ar putea fi puse pe seama neatenției sau a necunoașterii, dar, în fapt, trădează o reacție viscerală împotriva unui model politic și comunitar care se nu încadrează în șabloanele occidentale. Cifrele nu vor convinge prea multă lume, pentră ca resorturile urii au cauze religioase. Atunci când perorează împotriva Rusiei țariste, autorii noștri perorează, “conștient sau nu”, de fapt, contra Ortodoxiei. Din acest motiv, violența simbolică și fizică îndreptată împotriva Imperiului a lovit primordial în religie, văzută ca piatră de temelie a regimului.

Cardinalul Sibor, arhiepiscopul Parisului, nu avea nicio îndoială asupra acestui lucru. “Este o faptă sfântă, o faptă placută lui Dumnezeu, să respingem erezia lui Fotie (Ortodoxia –n.n.)”, să o subjugăm și să o distrugem cu o nouă cruciadă. Acesta este scopul clar al cruciadei de astăzi. Acesta a fost scopul tuturor cruciadelor, chiar dacă niciunul dintre participanți nu a fost pe deplin conștient de asta. Războiul pe care Franța se pregătește acum să-l poarte împotriva Rusiei nu este un război politic, ci un război sfânt. Nu este un razboi între două guverne sau două popoare, ci în mod precis un război religios, iar celelalte motive prezentate nu sunt decât pretexte”, declara cardinalul, în preajma Războiului din Crimeea, în care catolicii și protestanții s-au aliat cu musulmanii contra ortodocșilor. Ideile arhiepiscopului au fost confirmate, de altfel, peste ani, când Vaticanul a intrat în negocieri cu regimul sovietic pentru a înlocui “erezia lui Fotie” cu o formă de catolicism.

Dacă iritarea occidentelă în fața Rusiei poate fi tributară unor sechele confesionale, cea a intelectualilor români este circumstanțială și nu are în mod necesar legatură cu dictatura comunistă, mai ales că se pot găsi lesne exemple de rusofobie înainte de ’45 sau de Revoluția Bolșevică, deși mai greu înainte de 1848. În esență, cred că, pe lângă imitarea fără discernământ a unor mode occidentale, “intelighenția” locală își trădează pe deplin complexele provinciale în chestiunea rusească. La nivel psihologic, după cum a remarcat excelent un prieten, intelectualul român rămâne un țăran dezrădăcinat, stingherit de trecutul său și mai ales de locul din care provine. Ajuns la oraș, adică în marea cultură, se minunează bleg în fața bibliotecilor bine echipate și a numelor strălucitoare, iar singurul obiectiv care-i mai tulbură existența este integrarea cât mai rapidă pe unul din rafturi, chiar și pe cel mai prăfuit și ascuns. Stingherit de caracterul minor al culturii din care provine, românul cultivat repetă “ad nauseam” șlagărele ideologice la modă, pentru a arăta că este în permanență sincronizat. De aici provine disprețul pentru Biserică, pentru tradițiile rurale și pentru orice i-ar aduce în vreun fel aminte de originile sale. Disprețul pentru Rusia este o altă variantă a disprețului pentru România, țări învechite, cu mentalități arhaice și o Biserică încă potrivinică vremurilor.

Articol publicat inițial pe Karamazov

FOTO: napugal/Flickr