Pr. John Strickland
Ultimele postari ale lui Pr. John Strickland (vezi toate)
- Secularizarea artei occidentale - 23 octombrie 2017
- O perspectivă ortodoxă asupra Renașterii - 17 octombrie 2017
În secolul al XIX, istoricul cultural Jacob Burckhardt a definit Renașterea, cu o formulă care a făcut carieră, drept un triumf al valorilor grecești și romane, după un mileniu de dominație culturală creștină. Nu era vreo noutate, din moment ce oameni ai Renașterii precum Giorgio Vasari au folosit la rândul lor metafora „renașterii” pentru a caracteriza timpul lor. Vasari (m.1574) aproape că a negat valoarea artei produsă între ascensiunea culturii creștine europene de după convertirea lui Constantin și redescoperirea artei clasice din vremea sa. Dar Burckhardt (d.1897) a statornicit această interpretare pentru o audiență modernă. Din acest motiv, epoca artei și culturii creștine care a înflorit pentru o mie de ani a fost respinsă ca „ev mediu”, adică o perioadă în care creștinătatea tradițională a îngrădit potențialul terestru de măreție umană.
Istoricii de azi nu mai susțin această perspectivă în forma sa dură, mulți dintre ei ajungând să descopere bogățiile artei și culturii medievale. Dar ca toate ideile importante a avut o influență nedorită asupra înțelegerii noastre a trecutului.
Pentru Burckhardt, Renașterea (văzută întâia oară ca o perioadă distinctă în istorie) s-a transformat într-un moment de eliberare culturală, poarta de evadare pentru epoca modernă a umanismului, individualismului și secularismului. De fel agnostic (a studiat religia la facultate, dar și-a încheiat viața îndrăgostit de păgânismul clasic, la fel ca prietenul său ateist și mai vizionar Friedrich Nietzsche), Burckhardt a slăvit Renașterea ca acel moment în care civilizația apuseană s-a debarasat de fundația creștină pentru a pune bazele unei noi culturi. Și cred că aici are dreptate, deși această eliberare nu a fost atât de categorică pe cât a pretins el: mult din lumea medievală s-a păstrat dincolo de Renaștere și mult din Renaștere aparținea unor secole trecute. Oricum ar fi, el și-a dat seama că s-a schimbat ceva profund în valorile Occidentului. Aspirația creștinătății spre rai a început să lase locul încercărilor lumii moderne de a crea utopia.
La baza acestei ecloziuni a stat viziunea renascentistă asupra naturii umane. În mod tradițional, creștinismul, după cum am notat în mai multe locuri, avea o perspectivă înălțătoare a ființei umane, creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și făcută pentru o relație de comuniune imediată și eternă cu Dumnezeu. În Ortodoxie s-a menținut acest optimism antropologic despre om, dar, în secolele care au urmat Marii Schisme din 1054, în Apus s-a instaurat o viziune mult mai pesimistă asupra omului. La momentul în care Petrarca își face apariția în Italia secolului XIV acest pesimism era într-adevăr puternic. Rapid el va fi contestat în mod deschis de umaniștii Renașterii ca Giannozzo Manetti (m.1459). Lucrarea sa „Despre Demnitatea Omului” a atacat fără complexe unul din cele mai răspândite și influente tratate antropologice ale Evului Mediu, lucrarea Papei Inochentie al III-lea, „Mizeria condiției umane”. , Ca o corecție la antropologia pesimistă care ajunsese să înnăbușe cultura creștinătății aspusene, Giovanni Pico della Mirandola (m. 1494) a scris o lucrare cu același titlu, ajunsă mult mai cunoscută.
La rândul său, Burckhardt privea „redescoperirea” demnității umane ca fiind principala realizare a Renașterii, care ea singură ar fi suficientă să „ne umple de recunoștință eternă”. De fapt a parafrazat titlul tratatului lui Mirandola ca o concluzie la studiul său despre antropologia Renașterii.
Propoziția este remarcabilă. Ființa umană nu mai este la cheremul patimilor, nu mai este înlănțuită de „dorința cea rea” identificată de Augustin drept călcâiul lui Ahile (pentru a folosi o referință clasică) din voința umană. Omul a încetat să mai fie atacat de demoni. Este complet liber să aleagă binele pentru sine. Este autonom.
Conform lui Burckhardt (via Mirandola), Creatorul îi spune lui Adam „te-am creat pe tine”, în mijlocul lumii ca să privești mai lesne ceea ce este. Te-am creat ca o ființă nici divină, nici pământească, nici muritoare, nici nemuritoare, doar ca să poți fi liber să te definești și să te depășești pe tine. Poți decădea și să ajungi ca un animal, sau poți să renaști după asemănarea divină. Numai ție îți este dat să crești și să te dezvolți doar pe baza propriei tale voințe.”
Este remarcabil! După cum cititorii mei își amintesc deja, aceasta este teza lui Pelagius, un eretic din secolul patru, care susținea că salvarea este doar o problemă de a alege liber viața creștinească.
Contra pelagianismului, Sfântul Augustin a dezvoltat doctrina sa a păcatului originar care susținea neputința omului în fața răului și care a condus la doctrinele predestinării și împătimirii umane universale. În Răsăritul ortodox, prin contrast, Părinții Bisericii nu au adoptat niciodată o astfel de viziune pesimistă și au vorbit despre libera comuniune a omului cu Dumnezeu. Dar în Apus, sub influența persistentă și strălucită a lui Augustin, o serie de concepții pesimiste asupra omului au ajuns să predomine și au condus, peste secole, la atrofierea experienței umane a raiului, a participării umane la Împărația Cerurilor.
Umanismul Renașterii nu a fost doar o reacție la pesimismul antropologic al Apusului, ci a fost un fel de paralelă la antropologia optimistă a Răsăritului ortodox. Dar această paralelă a fost din păcate fără rezultate. Deoarece, după cinci secole de schismă, nu exista aproape niciun fel de comuniune spirituală între creștinătatea Estului și a Vestului, umaniștii italieni nu s-au arătat interesați de prima. Foarte mulți cercetătorii apuseni au început să se intereseze de „învățătura grecilor”, în special Petrarca, dar nu aveau niciun fel de preocupări teologice. Pentru ei, înțelepciunea grecilor era păgânul Platon, nu creștinul Palamas.
Fie că responsabilă a fost tendința scolasticismului medieval „să afle despre Dumnezeu decât să-L cunoscă”, fie că a fost ceva mai profund din structura culturii occidentale, cert este că primii umaniști ai Renașterii italiene au renunțat la antropologia tradițională creștină pentru a-i fixa omului, alături de Mirandola, un orizont strict secular pentru împlinirea sa. Condus încă instinctiv, deși probabil inconștient, de imperativele morale tradiționale creștine, dar golit de experiența spirituală a raiului, omul era liber acum să-și construiască utopia.
ANACRONIC și-a propus să reînvie misiunea de edificare a cărții. Însă această misiune ar fi de la bun început sortită eșecului, dacă nu am avea în vedere și rolul sanitar pe care trebuie să îl joace o carte în zilele noastre. Așa că întregul nostru proiect editorial țintește simultan restabilirea coordonatelor unei tradiții și demitizarea idolilor modernității. Cărțile Anacronic sunt alese cu grijă și cu intenția de a forma o colecție, o veritabilă bibliotecă pierdută. Le găsiți pe Magazin Anacronic.
